State’s tort claim over faulty restitution reports fails as court upholds lower decisions.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 august 2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.504.833 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.767.500 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 27 aprilie 2009, şi valoarea de 262.667 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 41.476 m.p. situat în localitatea Moldova Nouă, jud. Caraş-Severin, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii debitului.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Ulterior, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor A. S.R.L, B. şi C.. La termenul din data de 2 februarie 2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind tardiv introdusă.

La termenul din data de 6 aprilie 2022, instanţa a constatat că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 466 din 20 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 216A din 23 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinţei civile nr. 466 din 20 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, declarat de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 216A din 23 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, recurentul arată că hotărârea este insuficient motivată întrucât instanţa de apel nu a analizat ultimul raport de evaluare, care stabileşte valoarea reală a imobilului şi nu a demonstrat riguros că acesta ar fi de natură să înlăture răspunderea intimatei.

De asemenea, considerentele hotărârii sunt foarte sumare, nu oferă o analiză cuprinzătoare, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, referitoare la răspunderea intimatei. Cea mai mare parte a motivării este alocată argumentelor care tind a demonstra că Statul Român ar fi putut cunoaşte existenţa prejudiciului încă de la momentul emiterii deciziei de despagubire. Însă, aceste aspecte sunt legate de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost respinsă şi nu mai poate face obiectul analizei în faza apelului.

În al doilea rând, recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat. De asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1171 şi ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, precum şi pe cele ale art. 1241 din Codul nou civil, fiind aplicabile motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din actul normativ menţionat, prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimată şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. din 2009), până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană. Aceste acte reprezentă înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 din C. proc. civ.

Totodată, a precizat că intimata a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimată, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 din C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, dar şi a art. 1241 din C. civ., situaţie subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, a precizat că, în cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse toate actele transmise de intimată şi corespondenţa prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul în cauză şi la cuantumul sumei de recuperat, reprezentând diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condiţiile în care intimata nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat inadmisibilitatea recursului, şi, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

7. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din 2 iulie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică invocată de recurent, întemeiată pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate, întrucât aceasta nu a cercetat ultimul raport de evaluare, nu a oferit o analiză cuprinzătoare referitoare la răspunderea civilă delictuală a intimatei şi a reanalizat aspecte ce ţin de prescripţia dreptului la acţiune, deşi excepţia fusese respinsă, ca neîntemeiată.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Însă, sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, astfel încât instanţele trebuie să expună, în mod necesar, acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico - juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, instanţa de apel expunând într-o manieră clară şi convingătoare motivele de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului.

Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susţin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Deşi recurentul reclamă o motivare necorespunzătoare, arătând că instanţa a reanalizat aspecte ce ţin de prescripţia dreptului material la acţiune, nu arată, în concret, care sunt, în opinia sa, argumentele străine cauzei. În realitate, susţinerea este pur formală. Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acestora, se reţine că nu există fapta ilicită pretinsă de Statul Român, iar pentru a ajunge la această concluzie, a fost expus un scurt istoric al raporturilor juridice ale părţilor implicate. Însă, aspectele cronologice cuprinse în considerente au vizat situaţia de fapt, iar nu justificarea incidenţei prescripţiei extinctive, aşa cum pretinde recurentul.

Mai mult, se susţine o neanalizare a ultimului raport de evaluare. Însă, acesta a fost avut în vedere de către instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate existând argumentele pentru care a fost înlăturat . Pe de altă parte, aprecierea fiecărei probe se face în urma examinării tuturor probatoriilor administrate, în scopul aflării adevărului, analiza lor fiind realizată în mod conjugat, iar nu independent.

Aşa fiind, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente speţei, nu poate fi reţinută critica referitoare la nemotivarea deciziei, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

Este de reţinut, de asemenea, că interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent, a întrunirii condiţiilor privind răspunderea patrimonială nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

A doua critică a recurentului, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., vizează nesocotirea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din acelaşi act normativ şi a dispoziţiilor art. 1171 - 1173 din C. civ. întrucât ar fi încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi ar fi refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimată, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului. Însă, aceste argumente se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Mai mult, ele sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Iar, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din actul normativ menţionat, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că această instanţă a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurent nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii intimate, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoştinţa recurentului existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi a raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului şi transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părţi, aşa cum se susţine.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de valoare pretinsă de recurent rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au aceeaşi valoare probatorie.

Aşa cum reiese din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că cel de-al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea ce nu poate fi primit.

În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către părţi, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor, care a determinat soluţia instanţei de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 şi ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reţine argumentele expuse anterior.

Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurent.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 216A din 23 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 216 A din 23 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.