Prescription of tax enforcement rights and validity of notification of a garnishment order via public announcement.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 martie 2022, pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că, în dosarul execuţional nr. x deschis de pârâte, a intervenit termenul de prescripţie de 5 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 5576 din 30 septembrie 2022, Judecătoria Cluj - Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin încheierea din data de 16 decembrie 2022, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării, având în vedere că a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de către reclamant, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, având în vedere că în actele de executare figurează şi această pârâtă, şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii, apreciind că o astfel de solicitare se poate formula pe calea unei acţiuni în constatare, nu doar în cadrul unei contestaţii la executare.

Prin sentinţa civilă nr. 16 din data de 13 ianuarie 2023, Tribunalul Cluj a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Finanţelor Publice Cluj, şi, în consecinţă, a constatat prescris dreptul de executare silită în dosarul execuţional nr. x, ce are la bază Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014 şi Somaţia nr. 78270 din 30 august 2014 emise în temeiul Deciziei de impunere nr. x/2014. A luat act de declaraţia reclamantului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A obligat, în solidar, pârâtele la plata, în favoarea statului, a sumei de 9.068,35 RON reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire cu titlu de ajutor public judiciar.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 40A din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtele Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva încheierii civile din data de 16 decembrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Cluj, pe care le-a menţinut în întregime.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 40A din 1 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată. Acestea apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentele arată că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 220 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 30 din acelaşi act normativ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj - Napoca, învederează că aceasta a fost, în mod greşit, respinsă. Astfel, în cadrul contestaţiilor la executare, calitatea procesuală pasivă aparţine organelor de executare silită, potrivit dispoziţiilor art. 220 din Codul de procedură fiscală. Or, recurenta - pârâtă nu este organ de executare silită şi nici nu emite acte în cadrul acestei proceduri, neavând nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentele apreciază că şi aceasta a fost respinsă, în mod greşit. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, verificarea împlinirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită se poate face doar în cadrul contestaţiei la executare, iar nu pe calea unei acţiuni în constatare. Prin urmare, demersul reclamantului este inadmisibil.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentele arată că, în aprecierea lor, soluţia la care s-a oprit instanţa de apel încalcă prevederile legale incidente. Astfel, în legislaţia fiscală, termenul de a cere executarea silită a unei creanţe începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere obligaţia de plată. Acest termen poate fi întrerupt prin recunoaşterea datoriei de către debitor, prin plata parţială a datoriei.

În cauză, a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 22 iulie 2014 prin care s-a stabilit, în sarcina reclamantului, obligaţia de plată a sumei de 366.550 RON alcătuită din debitul principal în cuantum de 241.567 RON şi accesoriile în cuantum de 124.983 RON. Aceasta a fost contestată, fără ca demersul reclamantului să conducă la anularea actelor de executare.

La data de 30 august 2014, a fost emisă Somaţia nr. 78270, pentru sumele menţionate, care, însă, nu a fost ridicată de la oficiul poştal. Prin urmare, s-a procedat la publicarea ei, prin Anunţul colectiv din 1 octombrie 2014. Ulterior, au fost emise periodic decizii de calcul pentru accesorii şi somaţii, trimise prin oficiul poştal, apoi publicate.

La data de 8 decembrie 2014, au fost înfiinţate popriri la terţe persoane, pentru debitul principal, iar, despre această măsură a fost înştiinţat şi reclamantul, prin anunţul publicat la data de 5 ianuarie 2015, care se consideră comunicat în termen de 15 zile de la afişare, respectiv la data de 20 ianuarie 2015.

Prin urmare, în opinia recurentelor, un nou termen de prescripţie de 5 ani a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2016 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2021. În interiorul acestui termen de prescripţie a fost încheiat procesul-verbal de insolvabilitate, astfel că, de la data de 15 ianuarie 2020, a început să curgă un nou termen de 5 ani, care s-a împlinit la data de 15 ianuarie 2025.

Recurentele învederează că, la data de 4 iunie 2020, reclamantul a formulat o cerere, înregistrată la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj, prin care a solicitat încetarea executării silite, pentru pretinsa împlinire a termenului de prescripţie a executării silite. Or, prin formularea cererii, a recunoscut existenţa datoriei, împrejurare care a întrerupt acest termen.

Prin urmare, de la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, reclamantul nu a efectuat nicio plată, sperând că datoria sa se va prescrie. Însă, întreruperile termenului de prescripţie nu conduc la intervenirea acesteia.

În consecinţă, recurentele arată că instanţa de apel a constatat, în mod eronat, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, în cadrul unei acţiuni în constatare. De aceea, solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată.

5. Apărări formulate în cauză

La data de 15 mai 2024, intimatul a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 2 iulie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 28 noiembrie 2024.

La termenul din data de 28 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii căii extraordinare de atac, invocată de intimat, prin întâmpinare, şi asupra recursului declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 40/A din 1 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, invocată de intimatul A., prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a o respinge, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate; b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

În cauza pendinte, se constată că se indică motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar argumentele expuse vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 30, art. 215-218 şi art. 220 din Legea nr. 207/2015 şi ale art. 131-134 din O.U.G. nr. 92/2003.

Astfel, cererea de recurs conţine critici la adresa hotărârii atacate, se raportează la ceea ce s-a statuat prin decizia recurată, iar motivele de recurs au corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A., prin întâmpinare, este nefondată, urmând a fi respinsă.

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 40A din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care a fost respins apelul declarat de către apelantele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Cluj.

Recurentele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj critică hotărârea instanţei de apel, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, subsumat cazului de casare menţionat, acestea arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 220 din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 30 din acelaşi act normativ, întrucât a apreciat că Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca are calitate procesuală pasivă în cauză.

Înalta Curte reţine că aceste argumente, care vizează neregularităţi de ordin procedural, se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, ele sunt nefondate.

Prin demersul său judiciar, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, să se constate că dreptul de a cere executarea silită în dosarul execuţional nr. x, ce are la bază Decizia de impunere nr. x/2014 şi Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014, este prescris. Soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj - Napoca, a fost validată de instanţa de prim control judiciar, care a reţinut că, faţă de obiectul cauzei, şi această entitate este implicată în raportul juridic dedus judecăţii.

Constatările instanţei de apel sunt corecte, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca justificând legitimatio ad causam din perspectiva dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecăţii şi care, în speţă, se referă la constatarea stingerii dreptului de executare silită pentru valorificarea unei creanţe fiscale, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive. Există o corelaţie între părţile litigante şi subiectele de drept ale raportului juridic de drept material invocat.

Înalta Curte reţine că prezentul dosar, neavând ca obiect o contestaţie la executare, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 136 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care fac referire la organele de executare fiscală, iar prevederile art. 220 din Legea nr. 207/2015, pe care le invocă recurentele în susţinerea căii extraordinare de atac nu au aplicabilitate, prin prisma aplicării legii în timp.

Acţiunea în constatarea stingerii dreptului de a cere executarea silită a fost promovată în contradictoriu cu cele două autorităţi fiscale întrucât acestea sunt menţionate atât în antetul deciziei de impunere, în baza căreia a fost emis titlul executoriu, cât şi în cel al actelor de executare silită emise în dosarul de executare nr. x. Mai mult, organul fiscal central este cel care asigură administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului statului, iar acţiunea în constatare declaratorie nu vizează validitatea actelor de executare silită, ci însuşi dreptul de valorificare a creanţei fiscale pe calea executării silite.

Prin urmare, configuraţia juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite identificarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj ca subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, ce presupune, drept premisă, existenţa deciziei de impunere prin care s-a stabilit creanţa fiscală, alcătuită din debitul principal şi accesorii, şi a actelor de executare emise în baza acesteia.

În consecinţă, acest prim argument din cererea de recurs este nefondat.

În al doilea rând, subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele arată că instanţa de apel a reţinut, în contradicţie cu normele legale incidente cauzei şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că acţiunea promovată de reclamant este admisibilă.

Înalta Curte constată că nu se susţine nelegalitatea deciziei recurate prin prisma unor dispoziţii legale pretins încălcate de către instanţa de apel, deşi dezvoltarea motivelor de recurs implică nu doar determinarea greşelilor imputate instanţei, ci şi o minimă argumentare a criticii în drept. Or, recurentele se limitează a afirma că soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii încalcă dispoziţiile legale incidente, fără a arăta care ar fi acestea şi care este nelegalitatea pe care o susţin.

De asemenea, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentele fac referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe care o indică exemplificativ.

Însă, prin decizia nr. 857 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea Constituţională, invocată în cererea de recurs, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 teza a doua din C. proc. civ.. Instanţa de control constituţional a statuat că "Aprecierea cu privire la existenţa căii legale de realizare a dreptului aparţine exclusiv instanţelor sesizate cu soluţionarea acţiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcţie de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăţi problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acţiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanşarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită, o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită."

Astfel, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională nu a tranşat chestiunea admisibilităţii acţiunii în constatarea dreptului de a cere executarea silită ci, dimpotrivă, a lăsat la latitudinea instanţelor de judecată modul de gestionare a actului de justiţie, în funcţie de particularităţile speţei.

Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, anterior prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de judecată şi cu o contestaţie la executare care a vizat valabilitatea actelor de executare silită. Prin încheierea civilă nr. 4349/2021 a Judecătoriei Cluj - Napoca, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 107/2022 a Tribunalului Cluj, s-a statuat că problema prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită va putea fi analizată doar pe calea unei acţiuni de drept comun. Prin urmare, prin raportare la particularităţile speţei, în mod corect, instanţa de apel a respins critica referitoare la inadmisibilitatea demersului judiciar.

În consecinţă, nici aceste argumente nu sunt fondate.

În al treilea rând, recurentele arată că soluţia ce vizează fondul cauzei este rezultatul încălcării prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003 sau în Legea nr. 207/2015 referitoare la instituţia prescripţiei creanţei fiscale.

Înalta Curte constată că, din moment ce, în litigiul de faţă, se solicită a se constata prescris dreptul de a cere executarea silită a creanţei fiscale pretinse de organele fiscale, în dosarul execuţional nr. x din 2014, instanţa de apel a reţinut corect că sunt aplicabile dispoziţiile care reglementează prescripţia extinctivă cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Recurentele susţin că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris întrucât au existat mai multe acte care au determinat întreruperea şi suspendarea termenului de creanţă de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală.

Aceste susţineri sunt nefondate.

Pentru analiza argumentelor din cererea de recurs, referitoare la cursul prescripţiei extinctive, Înalta Curte apreciază că este necesară prezentarea cronologică a actelor întocmite de recurente.

Astfel, organul fiscal a emis, pe numele reclamantului A., Decizia de impunere nr. x din 22 iulie 2014, pentru o creanţă totală de 366.550 RON, din care debitul principal de 241.567 RON şi accesoriile de 124.983 RON. În baza acestui act fiscal, s-a constituit dosarul execuţional nr. x şi au fost emise Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014 şi Somaţia nr. 78279 din 30 august 2014.

Pentru aceste sume, organul fiscal a dispus, la data de 8 decembrie 2014, măsura popririi, adresa aferentă fiind comunicată reclamantului printr-un anunţ colectiv la data de 5 ianuarie 2015.

Deşi se susţine contrariul prin cererea de recurs, comunicarea acestui act de executare nu s-a realizat în conformitate cu dispoziţiile legale, astfel încât acesta nu a produs efectele pentru care a fost emis.

Înalta Curte reţine că actul fiscal este o manifestare unilaterală de voinţă care, chiar dacă apare în contextul realizării puterii publice, presupune asigurarea unui echilibru ce implică respectarea intereselor private legitime, a drepturilor conferite de lege destinatarului actului administrativ fiscal, precum şi asigurarea condiţiilor necesare exercitării de către instanţele judecătoreşti a controlului de legalitate a actului respectiv. În acest context, natura unilaterală a actului a impus reglementarea condiţiilor de emitere, comunicare, precum şi a modalităţilor de asigurare a opozabilităţii acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, "Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de executare, printr-o adresă care va fi comunicată terţului poprit, dispoziţiile art. 44 cu privire la comunicarea actului administrativ fiscal aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi."

Astfel, comunicarea actului emis de organul fiscal, indiferent că este de stabilire sau de executare a creanţei, către destinatarul său reprezintă o garanţie importantă împotriva arbitrarului şi, totodată, cea mai eficientă modalitate de aducere la cunoştinţă a conţinutului său. Prin urmare, comunicarea reprezintă o condiţie preliminară pentru opozabilitate, respectiv pentru a determina data de la care actul emis de organul fiscal poate produce efecte pentru contribuabil.

În ceea ce priveşte modalitatea de efectuare a comunicării, prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au fost reglementate mai multe modalităţi de transmitere a acestor tipuri de acte. Aşa fiind, legiuitorul a prevăzut că actele fiscale pot fi comunicate prin publicitate şi în cazul în care domiciliul contribuabilului este cunoscut. În acest caz, însă, trebuie ca, anterior recurgerii la această modalitate, să fi fost respectată cu stricteţe ordinea prevăzută în art. 44 alin. (2) lit. a)-c) din acelaşi act normativ, astfel încât comunicarea prin publicitate să reprezinte doar o modalitate ultimă şi subsidiară.

Cu privire la această chestiune, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din 7 iulie 2011, a statuat că "Procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziţii legale, Curtea observă că enumerarea pe care o conţin nu este întâmplătoare, ci modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menţionate într-o ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoştinţă a contribuabilului de conţinutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă şi modalitatea prevăzută la lit. b), şi anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menţionează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se găseşte în textul de lege criticat în cauza de faţă. În mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menţionată la lit. a)-d), obligaţia organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2)….

Instanţele vor trebui să examineze, însă, dacă această comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilităţii realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalităţi, în ordinea în care acestea sunt enumerate la art. 44 alin. (2) lit. a)-c). Interpretarea prevederilor art. 44 alin. (2) din Codul de procedură fiscală potrivit căreia enumerarea cuprinsă în acesta constituie şi ordinea de prioritate pentru realizarea modalităţilor de comunicare a actelor administrativ fiscale, la respectarea căreia instanţele de judecată trebuie să vegheze, este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate de care textul suferă prin lipsa unei menţiuni exprese în acest sens".

Or, în speţă, adresa de înfiinţare a popririi nu a fost comunicată decât prin anunţul colectiv din data de 1 ianuarie 2015, fără a ţine cont de regula comunicării actului pe hârtie şi, doar în mod excepţional, prin publicitate. Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că înfiinţarea popririi din 8 decembrie 2014 nu a fost legal comunicată, astfel că nu produce efectul întreruperii termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită pretins de organele fiscale.

Faţă de data deciziei de impunere şi a titlului executoriu, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data de 1 ianuarie 2015 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2020.

Prin urmare, cursul prescripţiei extinctive nu putea fi suspendat, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 29/2020 şi ale O.U.G. nr. 48/2020, aşa cum susţin recurentele. La data intrării în vigoare a acestor acte normative, termenul de prescripţie era împlinit.

De asemenea, nici procesul-verbal de insolvabilitate, din data de 15 ianuarie 2020, şi nici pretinsa recunoaştere a datoriei de către reclamant, din data de 4 iunie 2020, nu au avut efect întreruptiv, fiind ulterioare împlinirii termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte actele de executare emise după data de 1 ianuarie 2015, de care se prevalează recurentele în cererea de recurs, fără a le indica în concret, ele au vizat accesorii, iar nu debitul principal, astfel că nici ele nu pot afecta cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Funcţia extinctivă ori sancţionatorie a prescripţiei extinctive, antrenând consecinţe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligaţia, presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acţiona şi, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijenţă sau pasivitate, a acestei posibilităţi.

Or, în speţă, se regăsesc aceste premise în ceea ce le priveşte pe recurente, câtă vreme nu au realizat actele de urmărire silită împotriva debitorului, în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel de respingere a criticilor organelor fiscale referitoare la fondul cauzei şi de menţinere a soluţiei instanţei de fond este legală, argumentele din cererea de recurs fiind nefondate şi sub acest aspect.

În consecinţă, întrucât dispoziţiile legale invocate de recurente au fost, în mod corect, aplicate în cauză, nefiind incident niciun motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 40/A din 1 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.