Hospital's 85% COVID-19 hazard-pay supplement to all staff held unlawful; liability ruling affirmed, recurs dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2023, la data de 21.06.2023, pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal A. Roşiorii de Vede, să se dispună obligarea acestuia la plata integrală şi imediată a creanţei certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 5.572.813,67 RON (5.022.556 RON debit principal, reprezentând contravaloarea sumelor acordate nelegal cu titlu de spor, suma de 366.838,45 RON - contravaloare dobândă şi suma de 183.419,22 RON - penalităţi de întârziere); dobânzi şi penalităţi legale de la data de 05.10.2022 şi până la restituirea integrală a acestora către Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman, conform prevederilor art. 731 din Legea 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, de la data fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii lor efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 366/07.12.2023, Tribunalul Teleorman, secţia civilă a respins acţiunea formulată de către reclamata Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal A. Roşiorii de Vede, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 408A din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus următoarele:

A admis apelul formulat de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 366/07.12.2023, pronunţată de Tribunalul Teleorman,

A schimbat în tot sentinţa apelată şi, rejudecând, a admis cererea.

În consecinţă, a dispus obligarea pârâtului Spitalul Municipal A. - Roşiori de Vede la plata către reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a sumei de 5.572.813,67 RON, din care 5.022.556 RON debit principal, 366.838,45 RON dobândă şi 183.419,22 RON penalităţi de întârziere şi la plata în continuare a dobânzii şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal de la 05.10.2022 până la data plăţii efective.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile legale în materia răspunderii civile delictuale şi cele incidente în cauză din perioada pandemică.

În dezvoltarea criticilor de recurs, în esenţă, recurentul-pârât arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1357 C. civ., precum şi dispoziţiile legale incidente din perioada pandemică, precum Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 1035/2020, Legea nr. 136/2020, H.G. nr. 698/2022, Legea nr. 55/2020.

În acest sens, consideră că în cauză, asupra existenţei faptei ilicite, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale, curtea de apel a considerat în mod greşit că poate fi reţinută o faptă ilicită a pârâtului care a acordat sporuri de muncă periculoasă şi personalului non-medical.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în cauză nu s-ar aplica dispoziţiile Ordinul nr. 1070/94/2087/2020 privind stabilirea categoriilor de personal şi mărimea concretă a sporului pentru condiţii de pericol deosebit acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 pentru recunoaşterea meritelor personalului medical participant la acţiuni medicale împotriva COVID 19, invocând faptul că acest act normativ nu ar fi stabilit sporul de 85% şi că se referea la alte sporuri.

Subliniază faptul că acest ordin de ministru a stabilit categoria de personal din aceeaşi clasă ocupaţională care primea stimulentele în perioada pandemică, respectiv tot personalul din cadrul spitalelor care asigură asistenţa medicală pacienţilor testaţi pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I şi în faza a II-a, precum şi din spitalele de suport pentru pacienţii testaţi pozitiv sau suspecţi cu virusul SARS-CoV-2, reglementate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID 19, a Listei spitalelor care asigură asistenţa medicală pacienţilor testaţi pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I şi în faza a II-a şi a Listei cu spitalele de suport pentru pacienţii testaţi pozitiv sau suspecţi cu virusul SARS-CoV-2 cu modificările şi completările ulterioare.

Modificările legislative ulterioare nu au exclus această categorie de personal din aceeaşi clasa ocupaţională de sănătate, ci au majorat sporurile, au identificat şi alte categorii de personal, tocmai pentru a atrage personalul angajat în munca împotriva COVID.

Prin urmare, unitatea spitalicească nu a încălcat vreo dispoziţie legală în acest context faptic şi legislativ, motiv pentru care nu se poate reţine în sarcina sa vreo faptă ilicită.

Cu privire la prejudiciu şi întinderea acestuia, Curtea de Apel Bucureşti, cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente, inclusiv art. 1381 şi 1385 C. civ., a considerat că prejudiciul este cert şi că existenţa sa neîndoielnică ar fi rezultat din probatoriul administrat.

Din înscrisurile depuse de reclamantă nu reiese care sunt persoanele care ar fi beneficiat de acest spor de 85%, nu rezultă funcţia şi locul de muncă ocupat în unitatea sanitară, fapt ce demonstrează ca pretenţiile reclamantei sunt la nivel general şi nu particular pe fiecare angajat în parte. Din acest motiv, nu s-a putut proba nici cuantumul prejudiciului, fiind depuse doar înscrisuri care emană de la aceasta, fără valoare probantă.

Fiind pe tărâmul răspunderii civile delictuale era necesar ca reclamanta să dovedească pretenţiile sale, reprezentând prejudiciul înregistrat de aceasta ca urmare a faptei ilicite.

Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat.

Reclamanta avea obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu sigur (cert), care este consecinţa directă a faptei ilicite.

Judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta medicului.

Prejudiciul trebuie să fie cert şi nu prezumat. Prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură. Condiţia caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în privinţa întinderii acestuia.

În cauză, reclamanta nu a dovedit prejudiciul, listele depuse de aceasta nu permit un calcul al prejudiciului înregistrat pe fiecare categorie de personal angajat, iar raportul de control al Compartimentului de Control al CAS Teleorman nu poate confirma sumele pretinse. Raţionamentul instanţei de apel este eronat, întrucât acest raport nu poate avea vreo valoare probantă în cauză, chiar dacă are un regim specific, întrucât vizează doar legătura cu Casa de asigurări de sănătate, şi nu cu unitatea spitalicească, iar pasivitatea Casei de asigurări de sănătate de a contesta un raport de control nu se poate imputa instituţiei medicale (pentru a fi satisfăcută cerinţa probei contrare).

În concluzie, în prezenta cauză nu este îndeplinită nici condiţia prejudiciului pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât acesta nu este cert.

Faţă de cele arătate, solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate de părţi

Intimata-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 şi urm. C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituţiei răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză şi de normele legale incidente în materie.

Preliminar, Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceste motive, în ansamblul lor, relevă existenţa unor situaţii de încălcare a unor norme de drept procesual, respectiv de drept material, nefiind de natură a deschide accesul la o nouă instanţă de fond, care ar fi aptă să reexamineze deopotrivă stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii, într-o manieră similară celei reglementate în ipoteza apelului, calea ordinară de atac (cf. în acest sens art. 479 alin. (1) C. proc. civ.).

Din cele ce preced rezultă că stabilirea situaţiei de fapt pe temeiul probelor administrate constituie o operaţiune lăsată la aprecierea suverană a instanţelor devolutive (de fond), fiind astfel de instanţe prima instanţă şi cea de apel (în speţă, tribunalul şi curtea de apel). Desigur, instanţele devolutive sunt datoare să motiveze reţinerea situaţiei de fapt cu referire la probele administrate, pe care sunt datoare să le examineze în condiţiile art. 264 C. proc. civ., pentru a-şi forma intima convingere cu privire la valoarea diferitelor probe şi cu privire la situaţia de fapt ce trebuie reţinută pe temeiul acestora.

Din această perspectivă, se observă, printr-un considerent comun, că diferite motive de recurs invocate în cauză tind la a critica maniera în care ultima instanţă devolutivă a apreciat probatoriul, solicitând cenzurarea acestor aprecieri şi reţinerea, în esenţă, a altei valori probatorii a unor probe în detrimentul altora şi, prin aceasta, stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele de fond. Chiar în măsura în care aceste critici sunt formulate, din perspectivă formală, ca nişte critici de nelegalitate (invocându-se bunăoară că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1.357 şi art. 1.357 C. civ. sau că prejudiciul nu este cert şi întinderea acestui prejudiciu este calculată eronat, în raport cu înscrisurile de la dosar), ele constituie în realitate motive de netemeinicie care nu pot fi primite în calea extraordinară a recursului în faţa Curţii de Casaţie, care priveşte doar chestiuni de nelegalitate.

Ca urmare, trebui reţinut cu valoare de principiu că în calea extraordinară a recursului în faţa Curţii de Casaţie nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, ci doar verificarea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt stabilite.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare ori aplicare a dreptului substanţial, apte a fi încadrate principial în cadrul motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut pe larg următoarele aspecte de fapt:

În prezenta cauză, fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului a constat în nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare - respectiv Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 153/2018, H.G. nr. 1035/20200, H.G. nr. 698/25.05.2022, la emiterea Deciziilor nr. 130/29.07.2020 şi nr. 159/23.09.2020 de către managerul Spitalului Municipal "A." Roşiori de Vede, care a condus la plata unui spor de 85% din salariul de bază pentru întreg personalul Spitalului pe perioada 01.04.2020-31.07.2020 .

Prin Decizia nr. 130/29.07.2020 managerul interimar al Spitalului Municipal A. a decis că, "în perioada 01.04.2020-14.08.2020 se acordă un spor în cuantum de 85% la salariile de bază din anul 2018 la care se calculează sporurile actuale ca diferenţe dintre valoarea sporurilor actuale şi valoarea sporului de 85% întregului personal contractual".

Prin Decizia nr. 159/23.09.2020 a managerului interimar al Spitalului Municipal A. s-a decis că "pentru perioada cât timp Spitalul Municipal A. este desemnat prin OMS 555/2020 ca fiind spital suport Covid, se acordă un spor în cuantum de 85% la salariile de bază din anul 2018 la care se calculează sporurile actuale ca diferenţe dintre valoarea sporurilor actuale şi valoarea sporului de 85% întregului personal contractual".

Analizând în continuare dispoziţiile legale aplicabile cu privire la acordarea sporului de 85% în toată perioada de aplicare a acestor decizii, respectiv 01.04.2020-31.07.2022, Înalta Curte reţine că în mod judicios instanţa de apel a stabilit că pentru perioada de referinţă, sporul de 85% a fost acordat în mod nelegal întregului personal contractual al Spitalului Municipal A. şi nu doar categoriilor de personal vizate expres de legiuitor, fiind reţinută în mod în mod corect legislaţia aplicabilă în cauză şi modul de interpretare a acesteia în raport de situaţia de fapt.

Astfel, s-a reţinut că "Acordarea sporurilor în sistemul sanitar se face potrivit procedurii şi reglementarilor cuprinse în H.G. nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-Cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate şi asistenţă socială". Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 a fost modificată prin H.G. nr. 589/2018 (în vigoare din 8 august 2018), prin H.G. nr. 1035/2020 (în vigoare din 4 decembrie 2020), prin O.U.G. nr. 209/2020 (în vigoare din 7 decembrie 2020) şi H.G. nr. 698/2022(în vigoare din 27.05.2022).

H.G. nr. 153/2018, în forma în vigoare la 29.07.2020 şi 23.09.2020, când s-au emis deciziile nr. 130/2020 şi 159/2020 ale managerului Spitalului Municipal A., prevedea la art. 3, lit. b), că) locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporului pentru condiţii deosebit de periculoase sunt prevăzute în anexele nr. 2 din regulament-cadru:

"b) anexa nr. 2, pentru condiţii deosebit de periculoase, conform prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare;" Art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 la care face trimitere art. 3, lit. b) din H.G. nr. 153/2018 prevede că sporul pentru condiţii deosebit de periculoase poate fi acordat în raport de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, enumerate în concret la lit. b). Prin Anexa II, articol unic, lit. A), pct. 9 din H.G. nr. 153/2018 s-a reglementat mărimea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase pentru "personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare care participă efectiv în aplicarea măsurilor de limitare a unor epidemii deosebit de grave şi altele asemenea stabilite de Ministerul Sănătăţii şi declarate prin ordin", ca fiind spor de la 55% până la 85% din salariul de bază. Potrivit art. 4, alin. (1) din H.G. nr. 153/2018 - "Sporurile prevăzute în anexele nr. 1 - 6 şi 8 nu pot fi acordate cumulat aceleiaşi persoane." De asemenea, potrivit art. 5 din H.G. nr. 153/2018, sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, condiţii periculoase şi condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă se acordă în baza buletinelor de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), criterii care nu trebuie să fie îndeplinite cumulativ, fiind suficient să fie îndeplinit cel puţin un criteriu (alin. (5) şi (6).

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, din dispoziţiile redate mai sus rezultă că, pentru a putea fi acordat sporul pentru condiţii deosebit de periculoase trebuiau îndeplinite următoarele condiţii:

- să facă parte din personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale;

- să îşi desfăşoare activitatea în condiţiile enumerate în concret la art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare să participe efectiv în aplicarea măsurilor de limitare a unor epidemii deosebit de grave şi altele asemenea stabilite de Ministerul Sănătăţii şi declarate prin ordin;

- să existe un ordin emis de Ministerul Sănătăţii prin care să fie declarată epidemie deosebit de gravă în România;

- să existe buletine de determinare sau, după caz, expertizare a locurilor de muncă emise de către autorităţile abilitate în acest sens;

- conform art. 8, alin. (1) din H.G. nr. 153/2018, sporurile pentru condiţii de muncă se acordă corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă prevăzute în regulamentul-cadru - această condiţie vizează întinderea dreptului, nefiind o condiţie pentru acordarea sporului;

- sporurile prevăzute în anexele nr. 1 - 6 şi 8 din H.G. nr. 153/2018 nu pot fi acordate cumulat aceleiaşi persoane.

Prin urmare, ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile expuse mai sus, sporul pentru condiţii deosebit de periculoase nu poate fi acordat.

În acord cu motivarea instanţei de apel, Înalta Curte reţine că în perioada 01.04.2020-04.12.2020, sporul de 85% s-a acordat în mod nelegal întregului personal contractual, respectiv şi personalului non-medical, în condiţiile în care trebuia acordat doar personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar care participa efectiv la aplicarea măsurilor de limitare a pandemiei.

Împrejurarea că la data de 07.04.2020 a fost emis Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 555/2020 prin care Spitalul Municipal A. a fost declarat spital suport Covid, nu conducea la concluzia îndeplinirii cerinţelor mai sus reţinute, aceasta fiind doar una dintre condiţiile pentru acordarea sporului de 85%, însă nu singura.

De asemenea, pentru perioada ulterioară datei de 04.12.2020, de la 04.12.2020 până 25.05.2022 (data apariţiei H.G. nr. 698/2022) condiţiile prevăzute de H.G. nr. 1035/2020 (ce a completat pct. 9 din anexa 2 la H.G. nr. 153/2018 prin adăugarea unei reglementări privind modalitatea de acordare a sporului pentru condiţii deosebit de periculoase în situaţia de risc epidemiologic determinată de răspândirea virusului SARS-CoV-2 pe teritoriul României, fiind în vigoare din 4 decembrie 2020), pentru acordarea sporului de 85% erau ca personalul să fie de specialitate medico-sanitară sau auxiliar sanitar şi să fie implicat direct în echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19, în cauză acesta fiind acordat întregului personal contractual al Spitalului Municipal A., în condiţiile în care dispoziţiile normative prevedeau acordarea lui doar unei anumite categorii de personal (de specialitate medico-sanitar sau auxiliar sanitar implicat direct în echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentului pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19).

Pentru perioada ulterioară datei de 27.05.2022, conform H.G. nr. 698/2022, ce a modificat pct. 9 din Anexa II lit. A) din H.G. nr. 153/2018, sporul de 85% putea fi acordat doar personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar implicat direct în transportul, recoltarea probelor biologice/testarea rapidă, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor suspecţi şi confirmaţi cu COVID-19, în cauză acesta fiind acordat întregului personal contractual al Spitalului Municipal A., în condiţiile în care dispoziţiile normative prevedeau acordarea lui doar unei anumite categorii de personal.

În raport de aceste dispoziţii, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, doar începând cu data intrării în vigoare a dispoziţiilor ce reglementează sporul pentru situaţia de risc epidemiologic determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, acest spor poate fi acordat salariaţilor care îndeplinesc condiţiile de acordare impuse de textul normativ.

Prin urmare, susţinerile recurentului în sensul că modificările legislative ulterioare nu au exclus categoriile de personal non-medical din aceeaşi clasă ocupaţională de sănătate, ci au majorat sporurile şi au identificat şi alte categorii de personal nu au relevanţa propusă de acesta, în condiţiile care actele normative la care face referire recurentul prevăd în mod expres categoriile de personal cărora le pot fi acordate sporul de 85% din litigiu.

De altfel, recurentul nu combate raţionamentul instanţei de apel ce a reţinut că raportat la hotărârile de guvern antemenţionate, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste acte normative pentru acordarea sporului de 85%, ci doar pretinde ambiguitatea acestora, în condiţiile în care aceste acte normativ îşi produc efectele juridice, nefiind contestată legalitatea acestora.

Nici susţinerile referitoare că temei al acordării sporului de 85% întregului personal ar fi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1070/94/2087/2020 privind stabilirea categoriilor de personal şi mărimea concretă a sporului pentru condiţii de pericol deosebit acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 nu pot fi primite, recurentul făcând abstracţie de faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, faptul că acest ordin se referă la un alt spor, de până la 30%, care se acordă în alte condiţii, pentru recunoaşterea meritelor personalului medical participant la acţiunile medicale împotriva Covid-19. Pe de altă parte, printr-un ordin al Ministrului Sănătăţii, act juridic inferior ca forţă normativă faţă de hotărâri de guvern şi lege, nu se poate extinde aria situaţiilor juridice prevăzute în acte normative cu forţă juridică superioară, cum susţine recurentul, acesta fiind un act normativ dat în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului care se emite în limitele şi potrivit normelor care le ordonă, Legea nr. 56/2020, în baza căruia a fost emis, neavând ca obiect de reglementare sporul de 85% acordat în litigiu, cum de altfel nici Legea nr. 43/2020 nu are ca obiect de reglementarea sporul acordat în prezentul litigiu.

În acest context, Înalta Curte constată că situaţia de fapt din litigiul pendinte nu se circumscrie ipotezelor prevăzute expres de dispoziţiile Legii nr. 153/2017, H.G. nr. 153/2018, H.G. nr. 1035/20200 şi H.G. nr. 698/25.05.2022 şi că prin emiterea Deciziilor nr. 130/2020 şi 159/2020 de către managerul Spitalului Municipal A. Roşiori de Vede şi plata sporului de 85% întregului personal contractual al spitalului în perioada 01.04.2020-31.07.2022, au fost încălcate aceste acte normative, faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a recurentului, aspect de altfel bine reţinut de instanţa de apel.

Printr-un alt motiv de recurs, subsumat tot ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1381 şi art. 1385 C. civ., pretinzând că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, ca fiind cert prejudiciul şi întinderea acestuia.

Astfel, după cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Or, prin criticile invocate vizând neîndeplinirea existenţa prejudiciului şi întinderea acestuia, recurentul pretinde instanţei de recurs să procedeze la o reevaluare a probatoriului administrat, făcând referire în mod expres la înscrisurile de la dosar, cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt stabilită de instanţele fondului. Argumentele în discuţie nu vădesc o altă valenţă decât aceea de reapreciere asupra unor elemente de fapt ale cauzei, având în vedere că acestea nu sunt susţinute de indicarea unei reguli de drept aplicate greşit de instanţa de apel.

Întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurentul-pârât pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică care nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

Oricum, Înalta Curte are a observa că statuarea de către curtea de apel asupra îndeplinirii condiţiilor legale pentru existenţa şi întinderea prejudiciului reprezintă concluzia neechivocă a întregului proces de apreciere a probatoriului dosarului, expus de instanţa de apel într-o motivare detaliată, clară, logică şi convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost evaluate, demonstrându-se neîndoielnic faptul că prejudiciul este cert, deoarece din situaţia de fapt reţinută şi din materialul probatoriu administrat a rezultat existenţa sa neîndoielnică, respectiv sporul de 85% plătit personalului nemedical şi personalului medical care şi-a desfăşurat activitatea în secţii care care nu au tratat pacienţi Covid.

În ceea ce priveşte determinarea exactă a persoanelor care au primit acest spor nelegal şi a cuantumului prejudiciului, instanţa de apel a reţinut că la dosar au fost depuse tabele nominale, care emană chiar de la recurentul-pârât, în care se detaliază numele persoanelor, precum şi valoarea sporului de 85% acordat nelegal, astfel încât prejudiciul, pe lângă caracterul cert, a fost şi determinat prin acte emise chiar de către recurentul-pârât, reclamanta fiind prejudiciată cu suma de 5.022.556 RON, prejudiciul constând în sporul de 85% acordat nelegal personalului nemedical (personal tehnic administrativ, personal de deservire şi pază, muncitori întreţinere clădiri şi instalaţii, şoferi, bloc alimentar, dietetică, managementul calităţii, statistică) şi personalului medical care nu a fost implicat direct în evaluarea, diagnosticarea, tratamentul, transportul pacienţilor Covid.

Prin urmare, niciuna din criticile formulate de recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursuldeclarat de pârâtul Spitalul Municipal A. Roşiorii de Vede împotriva deciziei civile nr. 408A din 10 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Municipal A. Roşiorii de Vede împotriva deciziei civile nr. 408A din 10 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.