Restitution claim barred by res judicata; compensatory points only remedy upheld on appeal.

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 27.10.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa cauză să se dispună: în principal, restituirea în natură a imobilului-apartament nr. x situat Bucureşti, Şos. x (fost Şos. x), în suprafaţă utilă de 74,54 mp, cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 25,23 mp, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001; iar în subsidiar, restituirea în natură şi lăsarea în liniştita posesie şi deplină proprietate a imobilului - apartament nr. x situat Bucureşti, Şos. x (fost Şos. x), în suprafaţă utilă de 74,54 mp, cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 25,23 mp, în raport de dispoziţiile art. 563 C. civ. şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 320/17.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi rămânerii fără obiect a acţiunii, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1652A din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 430-art. 431 C. proc. civ., prin aprecierea în mod eronat a incidenţei efectelor autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1538A/03.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În acest sens arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că decizia nr. 1538A/03.11.2022 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în sensul că măsurile reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt punctele compensatorii, iar nu restituirea în natură.

Contrar susţinerilor instanţei de apel cu privire la faptul că reclamanta ar fi putut prezenta certificatul de vacanţă succesorală în cadrul fazei procesuale a apelului din dosarul nr. x/2018, menţionează faptul că Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor nu poate dispune restituirea în natură sau acordarea măsurilor prin echivalent a unui bun imobil, această instituţie acordând măsurile prevăzute în Legea nr. 10/2001 în baza propunerile de acordare a măsurilor compensatorii de către reprezentanţii unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv Primarul, în reprezentarea primăriilor/UAT.

Arată faptul că în dosarul nr. x/2018 Primarul, în reprezentarea Primăriei Municipiului Bucureşti/Municipiului Bucureşti, nu a figurat ca parte în proces, iar reclamanta nu ar fi putut să introducă instituţia în litigiu, direct în faza procesuală a apelului. De asemenea, în cererea ce a făcut obiectul acestui dosar, s-a solicitat Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit competentelor sale, soluţionarea dosarului, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, şi emiterea deciziei de compensare prin puncte, raportat la situaţia de fapt existentă la momentul introducerii acţiunii, aşadar obiectul acţiunii şi situaţia de fapt din dosarul nr. x/2018 sunt diferite faţă de cele ale prezentei acţiuni, în care, reclamanta a cerut restituirea imobilului în natură, raportat la faptul că, în prezent, imobilul se află în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Faptul că ulterior, situaţia de fapt s-a schimbat, iar imobilul a intrat în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, nu ar fi putut conduce la schimbarea cadrului procesual al apelului, reclamanta neputând opera modificări cu privire la părţile în litigiu, ori cu privire la obiectul cauzei, solicitând emiterea deciziei de compensare prin puncte.

Totodată, în ceea ce priveşte alegaţia instanţei privind neprezentarea în faţa instanţei de fond a certificatului de vacanţă succesorală nr. 01/17.02.2021, prin invocarea unor împrejurări noi şi. eventual, formularea unor noi pretenţii în apelul formulat în dosarul nr. x/2018, aceasta este eronată şi ar fi fost lipsită de vreun folos concret, întrucât ar fi condus la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora "prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe", iar "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Mai mult decât atât, în faza procesuală a apelului s-ar fi aflat în imposibilitate de a modifica cererea de chemare în judecată, raportat la situaţiile survenite după ce a fost introdusă cererea de chemare în judecată şi chiar soluţionată în fond.

Astfel, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a deciziei antemenţionate faţă de prezenta cauză, întrucât nu există identitate de părţi şi nici aceeaşi cauză. De asemenea, nu există nici putere de lucru judecat, ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât premisele care au stat la fundamentul celor două acţiuni sunt diferite. Nu pot fi reţinute considerentele instanţei cu privire la autoritatea de lucru judecat, raportat la faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată definitiv şi a fost stabilită în mod definitiv imposibilitatea restituirii în natură a acestui imobil, în condiţiile în care au survenit elemente noi, care nu au fost luate în considerare la soluţionarea dosarului nr. x/2018 şi se judecă practic o nouă situaţie de fapt.

Mai arată că în conformitate cu legea specială şi normele metodologice de aplicare a acesteia, în măsura în care recurenta va primi despăgubirile din partea CNCI în integralitate, va face aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi va restitui eventualele despăgubiri încasate, în situaţia restituirii bunului imobil în natură, sens în care a depus în prezentul dosar declaraţia notarială autentificată prin care se obligă a proceda la efectuarea tuturor formalităţilor în vederea restituirii sumelor de bani încasate aferente imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat si aplicat greşit dispoziţiile art. 1, 2 şi 7 ale Legii nr. 10/2001, dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 privind Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 563 C. civ., astfel cum acesta este interpretat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această încălcare a normelor legale materiale fiind invocată în privinţa celui de-al doilea capăt al cererii introductive.

În dezvoltarea criticilor de recurs, în esenţă, recurenta-reclamantă arată că prin capătul subsidiar de cerere, reclamant a dedus judecăţii o acţiune în revendicare fundamentată pe dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând faptul că în acţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat, în timp ce titlul intimatului provine de la un neproprietar, apartamentul fiind un bun preluat abuziv de stat şi, prin urmare, atâta timp cât imobilul se regăseşte în proprietatea Municipiului Bucureşti, este obligatorie restituirea acestuia în natură, titlul statului de preluare (Decretul 52/1950) fiind lovit de nulitate absolută.

În acest sens, consideră că este irelevant modul în care bunul a ajuns înapoi în posesia/proprietatea statului (actualmente UAT Bucureşti), în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. 1/17.02.2021, având în vedere întregul lanţ al actelor care s-au succedat de la momentul naţionalizării (pornind de la un decret nul absolut) şi până în prezent. În realitate, în aprecierea caracterului bunei-credinţe, nu se ia în considerare doar ultimul act prin care Municipiul Bucureşti a redobândit dreptul de proprietate, ci, în virtutea caracterului perpetuu al dreptului de proprietate, se va analiza întregul lanţ al actelor juridice, de la momentul naţionalizării şi până în prezent, la actualul dobânditor, în special actul iniţial care a început acest lanţ cauzal, ulterior naţionalizării. Este irelevant faptul că ulterior imobilul a intrat în circuitul civil, acest lucru ar fi putut proteja terţii de bună-credinţă, nu autorul raptului.

În raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în prezenta cauză este aplicabilă procedura revendicării de drept comun, reglementată de art. 563 C. civ., coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretată prin prima dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008.

Indiferent de constatarea vacanţei succesorale, imobilul reprezintă în continuare un imobil preluat abuziv de către stat şi, atât timp cât există fizic, este obligatorie restituirea în natură a acestuia către foştii proprietari de la care a fost preluat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, nemaiaflându-ne în situaţia de excepţie reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar în privinţa Municipiului Bucureşti nu se poate reţine faptul că ar fi dobânditor (proprietar) de bună-credinţă.

Mai mult, în prezenta situaţie nu ne mai aflăm în situaţia de excepţie, pentru care anterior nu a fost posibilă restituirea imobilului în natură, imobilul nemaifiind în proprietatea foştilor chiriaşi care l-au achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995, ci a unităţii deţinătoare, care a dobândit proprietatea imobilului ca urmare a constatării vacanţei succesorale şi a emiterii certificatului de vacantă succesorală în favoarea Municipiului Bucureşti.

În concluzie, cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în prezenta cauză este aplicabilă procedura revendicării de drept comun, reglementată de art. 563 C. civ., motiv pentru care a solicitat a se face aplicarea acestor dispoziţii, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii legale de drept material pe care instanţa de apel le-a aplicat în mod eronat.

Totodată, restituirea în natură primează faţă de măsurile prin echivalent, în conformitate cu art. 7 alin. (1), (11) şi (2), coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001. La data emiterii Dispoziţiei nr. 9040/07.11.2007, imobilul se afla în proprietatea foştilor chiriaşi conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, prin urmare nu putea fi restituit în natură, ci doar prin echivalent. În prezent, foştii cumpărători au decedat şi nu există alţi moştenitori ai acestora, iar dreptul de proprietate asupra imobilului i-a revenit Municipiului Bucureşti, conform certificatului de vacanţă succesorală nr. 01 din 17.02.2021 emis de notarul public B.. Apreciază că prin admiterea prezentei acţiunii, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, imobilul revenind în acest moment în proprietatea Municipiului Bucureşti, astfel nu ar fi încălcate drepturile niciunui al terţ de bună-credinţă care ar putea invoca în beneficiul său un drept de proprietate, fiind în concordanţă cu Decizia nr. 33/2008.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod incorect dispoziţiile legale antemenţionate, considerând că efectele Deciziei nr. 33/2008 nu sunt aplicabile prezentei situaţii de fapt şi că "acţiunea din prezentul litigiu nu are nicio legătură cu cele statuate prin Decizia nr. 33/2008".

Arată că în ceea ce priveşte alegaţiile instanţei de apel privind decizia 33/2008, este irelevant prin prisma acestei decizii dacă s-a urmat calea Legii nr. 10/2001 sau nu, atâta timp cât nu s-a obţinut finalitatea acesteia, respectiv restituirea în natură a imobilului. Considerentele acestei decizii sunt pe deplin aplicabile cauzei de faţă, contrar interpretării instanţei de apel.

Prin nerestituirea imobilului în natură s-ar încălca practic principul esenţial stabilit de Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu ar mai fi urmărită finalitatea actului normativ. Mai mult decât atât, statul ar fi obligat la plata unor despăgubiri, în timp ce bunul preluat abuziv ar rămâne în continuare în proprietatea sa. ceea ce ar conduce la o încălcare flagrantă a raţiunii legii menţionate, administrarea imobilelor nefiind de competenţa statului. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că imobilul se află la momentul actual în patrimoniul statului, este atipic ca acesta să se angajeze să plătească despăgubiri în locul restituirii bunului în natură.

Concluzia firească este că, prin nerestituirea bunului în natură, reclamanta ar fi privată din nou de folosinţa şi dispoziţia asupra dreptului de proprietate şi s-ar pierde din vedere imperativele de protejare a interesului individual. Putem spune că, limitarea folosinţei imobilului proprietate privată este conformă cu legislaţia naţională sau europeană câtă vreme se urmăreşte un scop de utilitate publică, doar în aceste condiţii fiind respectat principiul proporţionalităţii şi baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate, or, în realitate acest scop nu există.

Potrivit Constituţiei României, Deciziei nr. 33/2008 şi Legii nr. 10/2001, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prioritară este restituirea bunului imobil în natură, restituirea bunurilor în natură fiind o practică constantă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că, instanţa de apel a aplicat în mod eronat aceste dispoziţii legale, pronunţând o soluţie ce se impune a fi recurată.

Faţă de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate de părţi

Intimata-pârât Municipiul Bucureşti nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., fiind invocate încălcarea normelor procedurale şi de drept material incidente cauzei.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430-431 C. proc. civ. atunci când a reţinut în mod greşit faptul că decizia nr. 1538A/03.11.2022 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în sensul că măsurile reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt punctele compensatorii, iar nu restituirea în natură.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Evaluarea problemei existenţei sau nu a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluţionate.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reţine, similar instanţei de apel, că a fost dezlegată jurisdicţional definitiv, în procesul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 (prin care instanţele de judecată au dispus, în soluţionarea notificării formulate de reclamantă, conform Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri, în echivalent, sub formă de puncte compensatorii pentru imobilul din litigiu, reţinând că acesta nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut conform Legii 112/1995), dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce a presupus, în conformitate cu dispoziţiile 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pe lângă analiza calităţii de persoană îndreptăţită, inclusiv analiza posibilităţii restituirii în natură a imobilului, astfel că reclamanta nu mai poate solicita contrariul celor decise anterior, în sensul că în temeiul Legii nr. 10/2001, ar fi îndreptăţită la restituirea în natură, impunându-se a fi reiterat argumentul de principiu potrivit cu care, dobândesc autoritate de lucru judecat aspectele litigioase tranşate efectiv într-o judecată anterioară.

Totodată, în acord cu argumentarea instanţei de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că prin apelul din litigiul anterior, reclamanta ar fi putut solicita analiza implicaţiilor certificatului de vacanţă succesorală, care contrar susţinerilor din recurs, nu ar fi schimbat cauza judecăţii în apel, căci instanţa fusese deja învestită cu verificarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului, în condiţiile în care prima instanţă fusese învestită în cadrul dosarului nr. x/2018 cu cererea de soluţionare pe fond a dosarului administrativ, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol menţionat, instanţele de judecată învestite cu validarea propunerii unităţii administrativ-teritoriale cuprinsă în dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 puteau să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să dispună restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii de reparaţie.

Prin urmare, analiza instanţei de apel din dosarul nr. x/2018 ar fi presupus inclusiv stabilirea împrejurării dacă bunul putea fi restituit în natură sau se impunea validarea propunerii unităţii administrativ teritoriale cuprinsă în dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat şi posibilitatea invocării de către reclamantă a restituirii în natură a imobilului în apelul din litigiul anterior, notând că în cauza respectivă reclamanta a declarat apel incident la data de 8.05.2021, prin care a contestat hotărârea primei instanţe cu privire la evaluarea imobilului, iar la momentul declarării apelului incident reclamanta avea cunoştinţă de existenţa certificatului de vacanţă succesorală prin care s-a constatat că bunul a revenit în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, în acest sens fiind notificarea pe care reclamanta a trimis-o Municipiului Bucureşti la 3.03.2021, la care a făcut referire şi prima instanţă. În acest condiţii, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu ar fi încălcat dispoziţiile ce reglementează limitele efectului devolutiv al apelului (art. 477-478 C. proc. civ.) nici din perspectiva a ceea ce s-a judecat în primă instanţă (din moment ce prima instanţă a soluţionat pe fond dosarul administrativ şi, prin urmare, în raport şi de cele reţinute anterior, putea fi învestită şi cu posibilitatea restituirii în natură), nici din perspectiva limitelor date de ceea ce s-a apelat, căci reclamanta putea aduce în discuţie restituirea în natură în propriul apel.

În consecinţă, împrejurarea că certificatul de vacanţă succesorală de pe urma proprietarilor apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 (care, în opinia recurentei, dovedea că imobilul putea fi restituit în natură, fiind în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale) este un element nou, care nu a fost luat în considerare la soluţionarea dosarului nr. x/2018, nu îi poate valida demersul în prezenta cauză.

În realitate, această împrejurare relevată de recurentă reprezintă o chestiune de probaţiune insuficient demonstrată în procedura specială din dosarul nr. x/2018, aceea fiind singura procedură în care reclamanta ar fi putut aduce în discuţie posibilitatea restituirii în natură, faţă de elementul nou apărut, al vacanţei succesorale de pe urma proprietarilor apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 şi revenirea bunului în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale.

Nici susţinerile recurentei referitoare la faptul că este de acord cu restituirea măsurilor reparatorii pe care ar fi îndreptăţită să le primească în baza deciziilor din procedura specială soluţionată în litigiul anterior în cazul restituirii în natură a imobilului nu au relevanţa propusă de aceasta, recurenta făcând abstracţie de faptul că instanţa de apel a reţinut că o astfel de opţiune nu există, căci dispoziţiile legale invocate - art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice incidente - nu sunt aplicabile, acestea vizând exclusiv despăgubirile primite de persoana îndreptăţită la momentul preluării abuzive sau, cel târziu, prin Legea nr. 112/1995, ceea nu este cazul în cauza de faţă.

Prin urmare, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 430-431 din C. proc. civ., atunci când a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 1151 din 21.08.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1538A/3.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2018, cu privire la susţinerea recurentei-reclamante în sensul că prin litigiul anterior nu s-ar fi soluţionat definitiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului din litigiu.

Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează să respingă critica privind incidenţa motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica prin care se susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 7 ale Legii nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul 1 privind Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 563 C. civ., astfel cum acesta este interpretat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este, de asemenea, nefondată.

Astfel, în calitate de destinatar al Legii nr. 10/2001, moştenitoarea fostului proprietar, recurenta-reclamantă, a uzat de procedura specială de retrocedare, demersul administrativ şi jurisdicţional parcurs în scopul restituirii, în natură sau prin echivalent bănesc, a imobilului preluat abuziv finalizându-se cu o soluţie definitivă de admitere şi de acordare de despăgubiri, în echivalent, sub formă de puncte compensatorii. Prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2018, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pentru imobilul preluat abuziv, acesteia i se cuvin măsuri reparatorii sub forma punctelor compensare, şi nu restituirea în natură, iar această împrejurare rămâne una esenţială, tranşată cu autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, pârâtul Municipiul Bucureşti este proprietarul bunului ce face obiectul litigiului, o astfel de calitate rezultând din certificatul de vacanţă succesorală nr. 1/17.02.2021 ce atestă că masa succesorală de pe urma defuncţilor C. şi D., cumpărători ai imobilului în discuţie în baza Legii nr. 112/1995, în care se regăseşte şi imobilul ce face obiectul prezentei cauze, a revenit Municipiului Bucureşti ca succesiune vacantă.

În acest sens, contrar susţinerilor din recurs, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu poate fi analizată din perspectiva criteriilor cristalizate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, ci pe baza verificărilor care se impun în analiza unei acţiuni în revendicare de drept comun, întrucât, în cauză, nu este adusă în discuţie analiza admisibilităţii unei acţiuni în revendicare în care reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi urmăreşte redobândirea bunului pe calea acţiunii de drept comun, ci este o veritabilă acţiune de drept comun, îndreptată împotriva unui subdobânditor care a dobândit dreptul de proprietate de la un autor al cărui titlu a fost apreciat ca fiind valabil, anume chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, câtă vreme titlul acestora nu a fost contestat niciodată.

Pornind de la atare situaţie premisă, se impune cu evidenţă concluzia că recurenta-reclamantă nu poate face dovada dreptului de proprietate, întrucât potrivit legii speciale, singurul drept ce se regăseşte în patrimoniul reclamantei este dreptul de creanţă corespunzător punctelor de compensare stabilite în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1538/3.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului, astfel încât acţiunea în revendicare este, din această perspectivă, neîntemeiată, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, relevanţa susţinerilor din recurs referitoare la nulitatea Decretului nr. 92/1950 prin care a fost preluat abuziv imobilul, reaua-credinţă a pârâtului şi principiul securităţii juridice nu au importanţa acordată de reclamantă, neavând aptitudinea de a influenţa situaţia juridică a acesteia într-un conflict clasic specific revendicării de drept comun.

Pe de altă parte, s-a argumentat judicios de către instanţa de apel că şi în situaţia în care analiza acţiunii în revendicare s-ar realiza pe baza celor statuate prin Decizia nr. 33/2008, în cauză nu există un conflict între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, în cauza de faţă, procedura urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost una efectivă, care s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă ce a recunoscut în favoarea reclamantei doar dreptul la măsuri reparatorii sub forma punctelor de compensare echivalente sumei de 861.834 RON, pentru mai multe apartamente ce nu au putut fi restituite în natură reclamantei, printre care şi imobilul ce face obiectul prezentei cauze. Nu s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură.

În acest context, aşa cum s-a arătat anterior, potrivit legii speciale, singurul drept ce se regăseşte în patrimoniul reclamantei este dreptul de creanţă corespunzător punctelor compensare stabilite în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1538/03.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului, astfel încât, şi din această perspectivă, acţiunea în revendicare este neîntemeiată.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că există norme speciale care reglementează situaţia bunului respectiv, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trebuie aplicate.

Cum imobilul litigios se circumscrie categoriei bunurilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluat în proprietatea statului în perioada de referinţă a acestei legi (6 martie 1945- 22 decembrie 1989), reclamanta putea să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu doar utilizând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce a şi făcut, fiindu-i recunoscut un drept de creanţă.

Prin urmare, instanţa de apel a realizat o justă interpretare a dispoziţiilor legale incidente, în condiţiile în care nu se mai putea apela la aplicarea normei speciale prin care reclamanta putea obţine restituirea în natură a dreptului de proprietate asupra apartamentului din litigiu, urmare a admiterii definitive a notificării de restituire a bunului respectiv şi de acordare a despăgubirilor sub forma punctelor de compensare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu se verifică motivele de casare invocate şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1652A din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1652A din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.