Statute of limitations for contractual damages from defective property appraisal: prescription started at report issuance, not later discovery
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appellant’s appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s judgment that dismissed the public authority’s claim for the return of 250,000 RON as prescribed. The dispute concerned a contractual liability action initiated by a national restitution authority against a private evaluation agency, alleging that a real estate appraisal report commissioned in 2009 was defective under international standards, leading to an overpayment of compensation. The decisive legal issue was the calculation of the statute of limitations for the right to claim damages arising from the illicit act; the court held that the prescription period began in 2009 when the defective report was issued, not when the authority discovered the error in 2013 or the reevaluation occurred in 2020, pursuant to Article 8 of Decree No. 167/1958. The court rejected the appellant’s arguments that the statute was interrupted by the audit court’s control action or suspended under the principle *contra non valentem agere*, ruling that the authority’s failure to exercise its right within the statutory timeframe rendered the claim time-barred at the time the lawsuit was filed in 2021.
Legislator headnote
AI generatedart. 1350 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2537 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ; Statute of limitations for contractual damages from defective property appraisal: prescription started at report issuance, not later discovery: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 15.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul A. - PFA, prin care, în temeiul art. 1350 din C. civ., art. 192, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., a solicitat, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 15.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul A. - PFA, prin care, în temeiul art. 1350 din C. civ., art. 192, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., a solicitat, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 13952/11.10.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2021 s-a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, s-a declinat cauza privind reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul A. - PFA spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
La data de 25.11.2021 cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Prin încheierea de şedinţă din 25.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul A. PFA în favoarea Secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 27.06.2022 sub nr. de dosar x/2021
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1857/05.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului A. PFA şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 61A din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus următoarele:
A admis apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1857/05.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul - pârât A. PFA.
A anulat sentinţa civilă apelată şi, evocând fondul:
A respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului, ca nefondată.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia.
În dezvoltarea criticilor de recurs, a învederat că între părţi a fost încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, contractul fiind aprobat prin H.G. nr. 527/2006.
Ca urmare a unei acţiuni de control întreprinse de Curtea de Conturi în scopul verificării modului de formare şi utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăţilor, recurenta a arătat că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 a fost prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la 31 decembrie 2022, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în raportul nr. x din 26 aprilie 2013.
Recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 2537 C. proc. civ., susţinând că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin raportare la decizia nr. 10/VI/2013/2022 a Curţii de Conturi, respectiv prin acţiunea de control desfăşurată de această autoritate.
A invocat regula potrivit căreia prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze (contra non valentem agere non currit praescriptio) şi a arătat că, în sistemul C. civ., atunci când forţa majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudenţă s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, aceasta poate constitui un caz de suspendare.
A enunţat dispoziţii din Titlul VII din Legea nr. 247/205 cu privire la standardele internaţionale de evaluare (art. 10 alin. (6) şi (7), art. 11 alin. (5) şi (6), respectiv art. 19 alin. (2), menţionând că verificările efectuate de Curtea de Conturi în anul 2013 au vizat perioada cuprinsă între 1 iulie 2007 şi 31 decembrie 2011, inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.
Ţinând cont de deciziile Curţii de Conturi, precum şi de sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia sa şi menţinute măsurile dispuse, recurenta a menţionat că, în anul 2014, a transmis solicitări către diverse instituţii (C., D. ş.a.) pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanţă, constând în verificarea unui raport de evaluare.
Recurenta a precizat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 în dosarul de despăgubire nr. x, pârâta a evaluat imobilul situat în Bucureşti, str. x, stabilind valoarea de piaţă a acestuia la suma de 2.631.931 RON.
Referitor la această sumă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 5044 din 30.06.2009 în favoarea persoanei îndreptăţite la despăgubiri, B., iar recurenta a eliberat titlul de plată nr. x din 17.09.2009, precum şi titlul de conversie aferent.
Ca urmare a reevaluării imobilului de către S.C. E. S.R.L., valoarea bunului a fost stabilită la suma de 1.310.954 RON.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
5. Apărările formulate de părţi
Intimatul-pârât A. PFA nu a depus întâmpinare.
La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra fondului recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin motivele de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripţie în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimat, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaţionale de evaluare.
Deşi prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanţa de apel, ci a invocat generic, în susţinerea recursului, dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greşita aplicare a normelor de drept material în materia prescripţiei - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
În cauză, se constată că părţile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimatul-pârât A. PFA, în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În temeiul acestui contract, intimata a întocmit şi înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x (construcţii în suprafaţă de 308,6 mp şi teren în suprafaţă de 234 mp), situat în Bucureşti, str. x, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarei B., titlul de conversie nr. 1016/17.09.2009 în valoare de 1.065.956,50 RON, precum şi titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON.
Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor numitei B., a fost iniţiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalităţii de evaluare a proprietăţilor imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x nu a fost determinată conform standardelor internaţionale de evaluare.
În analiza prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a invocat expres cauza acţiunii pendinte ca fiind executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de pârât prin contractul de prestări servicii încheiat la nivelul anului 2007, astfel că a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) şi a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripţia a început să curgă (data întocmirii şi predării raportului de expertiză din 30.01.2009), care se situează în anul 2009, când era în vigoare Decretul nr. 167/1958.
Evocând dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că nu există vreun termen special incident în speţă, prescripţia începând să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, în privinţa acestui moment arătând că, faţă de obiectul cauzei - acţiune în răspundere civilă contractuală - prescripţia acţiunii în pretenţii, ce decurge din pretinsa executare necorespunzătoare, este guvernată de legea în vigoare la momentul naşterii obligaţiei, reprezentată de Decretul nr. 167/1958, cu precizarea că aceasta (legea) coincide cu cea în vigoare la momentul executării defectuoase a obligaţiei contractuale, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 8 din decret, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Cu privire la momentul de la care prescripţia a început să curgă, curtea a menţionat că, în lumina prevederilor legale deja enunţate şi raportat la temeiul juridic al cauzei, acesta se identifică drept momentul la care s-a realizat raportul de expertiză, în privinţa căruia s-a constatat ulterior că a fost defectuos întocmit, prin supraevaluarea imobilului (pentru care se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent), cu precizarea că din acel moment instituţia apelantă avea obligaţia şi posibilitatea concretă să verifice modul de îndeplinire de către expert a obligaţiei asumate contractual.
Curtea nu a îmbrăţişat concepţia potrivit căreia termenul de prescripţie ar trebui considerat că a început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv deficienţele de evaluare a imobilului, concretizate în stabilirea unei valori nejustificat mai mari faţă de valoarea din raportul de reevaluare, întocmit în anul 2020, deoarece reclamanta este o instituţie publică, căreia îi incumbă obligaţia de verificare, la un interval rezonabil de timp, a modului în care s-a desfăşurat întreaga procedură de evaluare a imobilului, în temeiul prevederilor legii nr. 247/2005. Faptul că reclamanta a stat în pasivitate de la momentul efectuării primului raport de expertiză, de la nivelul anului 2009, neregularităţile de evaluare, din perspectiva exigenţelor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, fiind identificate pentru dată de către Curtea de Conturi în cadrul controlului efectuat în anul 2013 şi situaţia fiind clarificată integral abia în anul 2020, când s-a realizat raportul de reevaluare a imobilului, denotă faptul că instituţia reclamantă nu a dat dovadă de diligenţa necesară, raportat şi la faptul că plata despăgubirilor pentru imobilele neretrocedabile implică fonduri publice.
Prin urmare, instanţa de apel a considerat că promovarea prezentei acţiuni în anul 2021 reliefează indubitabil că reclamanta a acţionat cu neobservarea termenului rezonabil de verificare riguroasă a activităţii de evaluare pe care o superviză, ceea ce a condus în final la iniţierea demersului judiciar în afara termenului de prescripţie.
În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat concluzia instanţei de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripţie şi a învederat că acesta a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de către intimatul-pârât în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.
Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de început al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă acestuia, precum şi deciziei nr. 10/VI/2022, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.
Dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatului exista şi putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare, în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi şi dobândind caracter cert ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea şi reevaluarea unor imobile conform standardelor internaţionale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat şi recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor).
În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de verificările efectuate asupra raportului întocmit de către intimatul-pârât. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi existenţei pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune, recurenta intenţionează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripţie pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.
Or, dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimatul-pârât, prin care a fost încunoştinţată despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite şi cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaţionale de evaluare, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi să îi dea posibilitatea să repună în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.
Aşadar, se impune în acest cadru procesual menţinerea statuării instanţei de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la momentul efectuării primului raport de expertiză, de la nivelul anului 2009, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă de reparaţie a intimatului-pârât.
În raport de această împrejurare, precum şi de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (15.06.2021) se constată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al recurentei era împlinit.
Pe cale de consecinţă, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripţiei prin raportare la acţiunea de control a Curţii de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs şi nu unora împlinite, cum este cazul în speţă.
De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă, precum şi executorie, potrivit Legii nr. 554/204.
Acţiunea de control a Curţii de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menţionat.
Chiar dacă momentul de început al cursului prescripţiei s-ar raporta la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituţie, acţiunea ar fi prescrisă, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti (15.06.2021).
Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. E. S.R.L. la 30.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuţie, stabilindu-se o valoare mai mică faţă de cea menţionată în lucrarea de specialitate a intimatului-pârât, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripţie sau modificarea momentului la care obligaţia asumată de către partea pârâtă trebuia îndeplinită în mod corespunzător.
Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greşit, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 61A din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.