State liability for pre-1989 political conviction barred by non-retroactive three-year prescription under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 19.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de defunctul său tată, B., dispus prin sentinţa nr. 973/1954 a Tribunalului Militar Bucureşti, schimbată prin decizia nr. 213/1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Bucureşti - Colegiul recurs şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 2.000.000 euro, pentru daunele morale care i-au fost produse de pârât prin eroarea judiciară săvârşită împotriva tatălui său.

În drept, a invocat prevederile Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., penală, CEDO şi Legii nr. 221/2009.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1394/23.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1540A din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului şi neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

În acest arată că prin încălcarea art. 477 şi art. 481 C. proc. civ., apreciind că acţiunea reclamantei este prescriptibilă, instanţa de apel nu a observat faptul ca prin cererea de apel s-a contestat doar termenul de prescripţie incident aplicat de prima instanţă, iar nu şi momentul de la care acesta începe să curgă şi legea aplicabilă.

Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să constate faptul că au rămas definitive considerentele primei instanţe privind momentul de la care a început să curgă prescripţia, (şi implicit legea aplicabilă - noul C. civ.), respectiv 10.10.2012, având în vedere şi faptul că Parchetul nu a promovat calea de atac a apelului şi mai mult, acesta a achiesat la considerentele hotărârii fondului cu privire la data de 10.10.2012 ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie, precum şi la incidenţa termenului de prescripţie de 10 ani, conform art. 2518 pct. 2 C. civ., concluziile reprezentantului Parchetului din şedinţa publică de judecată din 23.10.2023 fiind de admitere a cererii de apel, de constatare a incidenţei termenului de prescripţie de 10 ani, (decesul lui B. intervenind prin acte de barbarie şi tortură) şi de admitere a acţiunii promovata de reclamantă, fiica defunctului B..

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripţie, momentul de început al acestuia şi legea aplicabilă.

Contrar interpretării si aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente cauzei din materia prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie nu putea începe să curgă în niciun caz anterior intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât abia prin art. 1 din aceasta lege, (articol rămas in vigoare inclusiv la această dată) a fost recunoscut pentru prima dată caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, fapt ce reprezintă fundamentul acţiunii şi fără de care nu se putea introducere o cerere anterioară.

În acest context, reclamanta a formulat o acţiune cu obiect similar la 17.05.2010 în temeiul Legii nr. 221/2009, acţiune care a fost însă respinsă ca urmare a publicării între timp în Monitorul Oficial nr. 716/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, cauza fiind soluţionată definitiv prin decizia nr. 1668/10.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Arată că prezenta acţiunea de drept comun a fost promovată de reclamantă şi ca urmare a însăşi recomandărilor date de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 1668/10.10.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, conform căreia s-a avut in vedere recomandarea de a se formula acţiune pe dreptul comun, respectiv în temeiul "art. 998 C. civ., art. 504 - 505 C. proc. pen.." şi dreptul comunitar, recomandări inserate la finalul considerentelor deciziei de recurs anterior precizate şi respectate în tot prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, termenul de prescripţie a început sa curgă la data de 10.10.2012, "pentru că atunci reclamantul cunoştea atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (conform art. 2528 C. civ.), precum şi faptul că prejudiciul solicitat nu poate fi acordat în temeiul Legii nr. 221/2009 (întrucât art. 5 alin. (1) a fost declarat neconstituţional), având astfel posibilitatea, cel mai târziu începând cu data de 10.10.2022, de a formula o acţiune în temeiul dreptului comun" - pag. 2 alin. (10) din considerentele sentinţei civile nr. 1394/23.09.2022.

Astfel, în continuare, plecând de la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie - 10.10.2012, stabilit deja de prima instanţa şi necontestat de niciuna dintre părţi, instanţa de apel a fost chemată să se pronunţe doar asupra incidenţei sau neincidenţei termenului de prescripţie de 10 ani prevăzut de art. 2518 pct. 2 C. civ., la acestea achiesând inclusiv intimatul-pârât, prin concluziile reprezentantului Parchetului de admitere a cererii de apel a reclamantei.

Suplimentar, în dovedirea corectitudinii celor mai sus arătate, pe scurt, reiterează următoarele:

Moartea defunctului B. a avut loc prin tortură şi acte de barbarie, fiind evidentă incidenţa art. 2518 pct. 2 C. civ., conform căruia:

"Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: [...] repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".

Plecând de la termenul de prescripţie de 10 ani şi de la considerentele definitive prin neapelare reţinute prin sentinţa primei instanţe, necontestate prin cererea de apel, dreptul la acţiune a început să curgă la 10.10.2012, urmând a se împlini la 10.10.2022.

Or, acţiunea reclamantei, fiind înregistrată pe rolul instanţei în data de 19.04.2022, a fost formulată în termen, respectiv anterior datei de 10.10.2022.

În continuare, dezvoltă critici pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Faţă de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.) şi principiul non reformatio in pejus, cel al neînrăutăţirii situaţiei apelantului în propria cale de atac(art. 481 C. proc. civ.), atunci când a reţinut un alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie decât cel stabilit, în mod defintiv în opinia recurentei, de către prima instanţă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., guvernează procesul civil, părţile putând determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual.

Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susţinută de recurenta-reclamantă nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul non reformatio in pejus sau limitele devoluţiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate de părţi în apel.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate reţine că decizia recurată încalcă prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ., din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reţinerii caracterului întemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie decât cel care a fost reţinut de către prima instanţă.

Din moment ce s-a constatat că prima instanţă a admis, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, soluţia care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susţine că decizia recurată încalcă prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ.

Astfel, reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că termenul de prescripţie este altul decât cel reţinut de către prima instanţă. Având a dezlega această critică, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins apelul, reţinând în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei, în raport cu care soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune apare ca fiind corectă. Or, în raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, de soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de motivele de apel, ceea ce avea de analizat instanţa de prim control judiciar era de a stabili momentul la care s-a săvârşit fapta ilicită şi, în raport de succesiunea legilor în timp, să determine legea aplicabilă în speţă şi, în funcţie de prevederile acesteia, data la care a început să curgă termenul de prescripţie. O atare conduită este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate păstra soluţia primei instanţe, însă pentru alte considerente.

De altfel, instanţa de apel a arătat explicit că nu poate primi considerentele primei instanţe, astfel că argumentarea deciziei recurate înlocuieşte motivarea primei instanţe şi, întrucât raţionamentul juridic conduce la aceeaşi concluzie, cea a temeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost menţinută hotărârea primei instanţe, însă pentru cu totul alte considerente.

Prin urmare, criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin motivele de recurs subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripţie în sensul că în cauză este aplicabil termenul special de 10 ani (art. 2518 pct. 2 din noul C. civ.), iar acesta a început să curgă cel mai târziu de la data de 10.10.2012, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1668/10.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru că atunci reclamanta cunoştea atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (conform art. 2528 C. civ.), precum şi faptul că prejudiciul solicitat nu poate fi acordat în temeiul Legii nr. 221/2009 (întrucât art. 5 alin. (1) a fost declarat neconstituţional), având astfel posibilitatea, cel mai târziu începând cu data de 10.10.2012, de a formula o acţiune în temeiul dreptului comun.

Înalta Curte reţine că, în raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubiri, punând în discuţie angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârşită anterior anului 1989 şi invocând prejudicierea sa directă.

Astfel, aşa cum a fost reţinută situaţia de fapt de instanţele de fond, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs, prin sentinţa nr. 973/1954 a Tribunalului Militar Bucureşti, astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 213/1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Bucureşti - Colegiul de recurs, numitul B., tatăl reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale, pentru crima prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.

Acesta a fost arestat la data de 28.02.1957 şi a decedat la data de 17.04.1960 în Penitenciarul Gherla.

Reclamanta a mai formulat o acţiune cu un obiect similar. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 17.05.2010, sub nr. x/2010, a solicitat obligarea aceluiaşi pârât să achite echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 euro, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea la 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale suferită de tatăl său, B., calificată de drept ca fiind cu caracter politic.

Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1668/10.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti (recursul a fost respins ca nefondat).

În raport de obiectul investirii instanţei de fond şi temeiul juridic invocat de reclamantă drept fundament al acţiunii sale, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual în materie. În speţă, instanţa de apel a stabilit corect regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi momentul de la care a început să curgă, relativ la acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnarea politică a autorului său.

Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, în mod corect instanţa de apel a constatat că, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acţiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A mai apreciat instanţa de apel că reclamanta nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut şanse minime să îşi valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluţiei din decembrie 1989, reclamanta putea să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât şi autorul faptei ilicite. Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor incidente din materia răspunderii civile delictuale, recurenta - reclamantă trebuia să-şi exercite dreptul material la acţiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989.

În acord cu soluţia la care s-au oprit instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, introducând acţiunea abia în anul 2022, termenul de prescripţie s-a împlinit, fără a fi dovedite situaţii de suspendare sau întrerupere a acestuia, prin raportare la persoana reclamantei.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte va constata, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că cererea introductivă promovată de reclamantă la data de 19.04.2022 a fost înregistrată cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 8 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 şi, întrucât, termenul de prescripţie s-a împlinit anterior datei la care Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare, în mod corect s-a reţinut că dispoziţiile legii noi nu sunt aplicabile, regimul juridic al prescripţiei rămânând supus dispoziţiilor legale care l-a instituit, astfel că nu are relevanţă invocarea prevederilor art. 2518 pct. 2 din noul C. civ. de către recurenta-reclamantă.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia, termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data 10.10.2012, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, prin respingerea recursului în urma deciziei civile nr. 1668/10.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea evocată de recurentă, prin care s-au respins despăgubirile solicitate de reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, în cadrul căruia s-a reţinut că "instanţa de fond nu putea să aplice direct dispoziţiile dreptului comunitar şi nici să se considere investită, faţă de petitul acţiunii, cu soluţionarea cererii pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 998 C. civ., art. 504 - 505 C. proc. civ.." nu dă naştere unui nou termen de prescripţie pentru acţiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, astfel cum este cea care face obiectul cererii de faţă şi al cărui termen de prescripţie s-a împlinit.

Faptul că prin litigiul anterior i s-au dat îndrumări reclamantei de a recurge la formularea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun pentru soluţionarea pretenţiilor sale nu conduce la concluzia că în prezentul litigiu instanţa nu trebuie să determine momentul săvârşirii faptei ilicite şi, în raport de acest moment şi de succesiunea legilor în timp, să determine legea aplicabilă în speţă şi, în funcţie de prevederile acesteia, data la care a început să curgă termenul de prescripţie, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Cum, în speţă, se identifică o situaţie juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (în vigoare, începând cu data de 01.10.2011), normele juridice ale acesteia nu pot fi aplicate retroactiv. Acest principiu este întărit nu numai de dispoziţiile constituţionale (art. 15 alin. (2) din Constituţia României), dar şi de art. 6 alin. (1) din noul C. civ., conform cărora:

"Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă".

Or, atât timp cât situaţia juridică invocată de recurentă s-a finalizat sub imperiul legii vechi, instanţa de apel a concluzionat corect că regimul juridic al prescripţiei dreptului material la acţiune este supus, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din C. civ., dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Astfel, articolul 6 alin. (4) din C. civ. stipulează că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Textul legal evocat conţine sintagma "în întregime", ceea ce rezultă că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă termenul se împlineşte după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., C. ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport de reţinerea corectă vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici, reţinându-se lipsa de justificare a susţinerilor vizând fondul acţiunii în raport de temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care niciuna dintre instanţele anterioare nu a soluţionat pe fond pretenţiile deduse judecăţii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1540A din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.