Superficies right upheld as appeals by both claimant and municipality dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, a solicitat constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanţa, B-dul x nr. 205, format din dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren şi dreptul de folosinţă asupra terenului, în suprafaţă de 19.660 mp, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5505/15.05.2019, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Constanţa, având în vedere dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 C. proc. civ. şi valoarea obiectului pricinii.

Prin încheierea nr. 2277/02.10.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a tribunalului şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1843/26.11.2019 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 29/CA/04.12.2019, Curtea de Apel Constanţa a soluţionat conflictul ivit între Secţiile I civilă şi a II-a civilă ale Tribunalului Constanţa, stabilind competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea secţiei I civile.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 06.01.2010, sub nr. x/2019.

Primul ciclu procesual:

2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 371 din 22.02.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, s-a respins acţiunea formulată.

3. Decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 26 C din 18 februarie 2021, Curtea Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul civil formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 371 din 26.02.2020 şi încheierii din data de 22.02.2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa - prin primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat ales.

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 2186 din 26 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Al doilea ciclu procesual:

5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 24/C din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local Constanţa nr. 313/2.08.2004.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa - prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Al Municipiului Constanţa, împotriva încheierii de şedinţă din 12.02.2020.

A admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 371/26.02.2020 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Constanţa - prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat că reclamanta are un drept de superficie asupra imobilului situat în Constanţa, bd. x, format din dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 5.749 mp, identificat ca "lotul 1" prin raportul de expertiză tehnică judiciară topo-cadastrală întocmit de către expertul B. la 22.11.2022, şi din dreptul de proprietate asupra construcţiilor C16, C17, C18, C19, C20, C21 şi "cabină poartă" edificate pe acest teren, identificate prin acelaşi raport de expertiză.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat intimatul pârât Municipiul Constanţa la plata către apelanta reclamantă a sumei de 9.872,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs, proporţional cu pretenţiile admise.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât Municipiul Constanţa a sumei de 3.309,80 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, proporţional cu pretenţiile admise.

A compensat aceste cheltuieli de judecată până la concurenţa sumei mai mici şi a obligat intimatul-pârât Municipiul Constanţa la plata către apelanta-reclamantă a diferenţei de 6.562,91 RON.

6. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 24/C din 31 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., precum şi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.

6.1. Recursul formulat de reclamanta S.C. A. SRL

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele argumente:

Consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864, restrângând dreptul de proprietate al reclamantei doar asupra unora dintre construcţiile viabile, edificate pe terenul din Municipiul Constanţa, B-dul x nr. 205, iar nu cu privire la toate construcţiile existente pe terenul respectiv, la momentul soluţionării prezentei cauze.

Arată că dreptul său de superficie a fost constituit prin Decizia nr. 354/03.08.1990.

Dreptul de superficie presupune existenţa a două drepturi ce aparţin unor persoane diferite, fiecare dintre ele având un drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcţiile şi dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.

Situaţia imobilului litigios se circumscrie ipotezei în care reclamanta este titulara unui drept de superficie, constituit din dreptul de proprietate asupra construcţiilor descrise în procesul-verbal de licitaţie publică din 11.09.2013 şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care sunt amplasate.

În baza acordului exprimat prin adresa nr. x/19.06.1990 a Primăriei Municipiului Constanţa, cât şi a actelor ulterioare, de vânzare-cumpărare şi respectiv adjudecare, reclamanta este în prezent unica titulară a dreptului de proprietate asupra tuturor construcţiilor edificate de către fosta C., pe terenul litigios, astfel cum aceste construcţii au fost identificate prin cele două rapoarte de expertiză (topografică şi imobiliară) efectuate în faza de rejudecare a apelului.

Deşi instanţa de apel a apreciat în mod corect că "pieirea construcţiilor este o situaţie de fapt care trebuie analizată în concret", totuşi nu a aplicat acest principiu, limitând dreptul reclamantei de proprietate doar cu privire la anumite construcţii existente pe teren. Or, potrivit doctrinei, superficiarul poate să înstrăineze construcţia, odată cu aceasta transmiţându-se şi dreptul de folosinţă asupra terenului, adică exact ceea ce s-a întâmplat în situaţia reclamantei.

Instanţa de casare a menţionat în mod expres că "aşa cum a arătat şi recurenta, prin aceste acte juridice succesive nu s-a transmis decât ceea ce vânzătoarele aveau în patrimoniul lor, dobândit în mod legal, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă cu privire la suprafaţa de teren de 19.660 mp, aferentă acestora".

Reclamanta nu a solicitat instanţei de judecată constituirea unui drept de superficie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel încât acest act să ia naştere la data pronunţării şi să fie reglementat de dispoziţiile legale în vigoare, ci aceasta a cerut în mod expres ca instanţa să dispună constatarea existenţei unui drept de superficie asupra imobilului din Constanţa, format din dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe acest teren şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 19.660 mp, drept născut în patrimoniul antecesoarei sale - C. prin emiterea de către Prefectura Judeţului Constanţa a Deciziei nr. 354/03.08.1990.

Mai susţine că Prefectura Constanţa a instituit în mod legal dreptul de administrare cu privire la teren în favoarea antecesoarei sale, Antrepriza construcţii-reparaţii "Litoral", iar aceasta l-a transmis în mod legal reclamantei, prin acte succesive perfectate în formă autentică, odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate pe acest teren. Scopul dării în administrare, menţionat în decizia de atribuire, a fost acela "al amplasării unei staţii de utilaj transport şi a unei baze de producţie D.".

Pentru construcţiile edificate pe teren şi care există şi astăzi, acest drept de administrare constituit iniţial reprezintă, prin efectele sale, un adevărat drept de folosinţă, care a fost transmis odată cu construcţiile către recurentă.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. de la 1864, atunci când a limitat dreptul reclamantei de proprietate asupra construcţiilor existente pe terenul din litigiu, în raport de dispozitivul sentinţei civile nr. 4650/02.05.2018.

În al doilea rând, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1204. art. 1226 alin. (1) C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., ignorând voinţa părţilor de la momentul adjudecării imobilului de către societatea recurentă.

Astfel, reclamanta a făcut dovada faptului că prin Decizia nr. 354/03.08.1990, inclusiv prin actele care au stat la baza emiterii acesteia şi care fac parte integrantă din ea, a fost exprimat acordul Municipiului Constanţa, în calitate de proprietar al terenului, la constituirea dreptului de folosinţă în favoarea fostei C. pentru terenul de 19.660 mp. Pretenţiile sunt fundamentate pe Decizia nr. 354/03.08.1990, prin care acest drept de superficie a fost constituit în favoarea autoarei sale C., cât şi pe actele ulterioare de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de folosinţă asupra terenului de la aceasta până la reclamantă. În fiecare dintre aceste acte succesive de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor se face menţiune expresă şi cu privire la transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului de 19.660 mp aferent construcţiilor vândute.

În calitate de proprietar al terenului, Municipiului Constanţa îi sunt opozabile toate convenţiile ulterioare prin care dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent acestora este transmis în mod succesiv, fără să fie necesar acordul expres al acestuia la perfectarea lor şi fără să fie necesar ca proprietarul terenului să fie parte în aceste convenţii, din moment ce acesta deja constituise cu mult înainte un asemenea drept de superficie. În raport de aceasta situaţie de fapt, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1226 alin. (1) C. civ. ce prevăd că:

"Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul", coroborate cu cele ale art. 1225 alin. (1) C. civ., potrivit cu care:

"Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale".

În mod evident, recurenta-reclamantă a cumpărat, în urma unei licitaţii publice, derulată în cadrul unei proceduri de insolvenţă, toate construcţiile proprietatea debitoarei în insolvenţă, E. S.R.L., amplasate pe terenul din Constanţa, B-dul x nr. 205, a achitat în mod cert preţul pentru toate construcţiile, indiferent de starea acestora, iar E. S.R.L., prin lichidatorul judiciar F., i-a transmis dreptul de proprietate, cât şi posesia asupra tuturor construcţiilor deţinute la adresa respectivă, astfel cum existau la data organizării licitaţiei.

Consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere acordul de voinţă al părţilor, în sensul că s-a ofertat de către debitoarea E. S.R.L. dreptul de proprietate asupra tuturor construcţiilor, cât şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 19.660 mp aferent, iar reclamanta a licitat şi a adjudecat toate construcţiile şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1272 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui".

În mod evident, nu se scoteau la licitaţie de către lichidatorul judiciar în procedura de insolvenţă şi nu se adjudecau de către societatea reclamantă doar o parte a construcţiilor din Constanţa, B-dul x nr. 205, ci totalitatea acestor construcţii, având în vedere tocmai caracterul procedurii de faliment în care se afla debitoarea E. S.R.L., construcţii ce au intrat astfel în deplina proprietate şi posesie a recurentei, în integralitatea lor.

În mod cert, voinţa societăţii recurente, cât şi a vânzătoarei E. S.R.L., prin lichidatorul său judiciar, a fost aceea de a se transmite drepturile deţinute de către aceasta asupra imobilului din litigiu, constând în dreptul de proprietate asupra tuturor construcţiile edificate pe teren, cât şi dreptul de folosinţă aspra terenului pe care sunt situate aceste construcţii.

Instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor contractante şi nu poate modifica obiectul obligaţiilor contractate de către părţi, astfel că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Mai arată că instanţa de apel a apreciat greşit că, consimţind că unele dintre construcţii sunt "autodemolate", recurenta ar fi fost de acord că ele nu mai există. Raţionamentul instanţei de apel este contrazis de situaţia reală din teren, reflectată în cele două rapoarte de expertiză efectuate în faza de rejudecare, de către experţii G. şi H..

Instanţa de apel trebuia să admită acţiunea reclamantei în parte şi să constate că dreptul acesteia de folosinţă se întinde asupra suprafeţei de 9.365 mp ocupată în prezent de construcţiile proprietatea societăţii reclamante, cât şi cea necesară exploatării acestor construcţii, astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul G.. Raţionamentul instanţei de apel este combătut de concluziile clare ale acestui raport de expertiză topografică, prezentate în detaliu în memoriul de recurs.

Mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că împărţirea construcţiilor în "viabile" şi "autodemolate" determină, în mod obiectiv, limitele consimţământului în privinţa dobândirii lor. Or, consimţământul clar al societăţii reclamante a fost dat în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra tuturor construcţiilor situate pe terenul în suprafaţă de 19.660 mp, iar nu doar pentru o parte din aceste construcţii, astfel cum în mod eronat a interpretat instanţa de apel clauzele procesului-verbal de adjudecare.

În acest fel, consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1204 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care nu a ţinut seama de valoarea şi limitele consimţământului exprimat de către ambele părţi la data semnării procesului-verbal de adjudecare, în sensul transmiterii dreptului de proprietate asupra tuturor construcţiilor existente pe terenul în litigiu.

E. S.R.L. a fost lichidată şi radiată în anul 2020, iar în prezent nu mai există ca persoană juridică distinctă, prin urmare, nu mai poate deţine bunuri mobile sau imobile în patrimoniul său. În atare situaţie, nu se poate pretinde că ar mai fi existat anumite bunuri în patrimoniul debitoarei E. S.R.L., în anul 2020 sau în prezent; în mod evident, prin procesul-verbal de adjudecare toate construcţiile proprietatea acesteia s-au transmis în proprietatea recurentei.

Mai arată că, în realitate, construcţiile intitulate "autodemolate" existau pe teren, atât la momentul 2013, cât şi în prezent, iar voinţa părţilor a fost transmiterea dreptului de proprietate inclusiv cu privire la ele, ceea ce implica şi transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului aferent şi necesar folosinţei acestor construcţii. Folosirea termenului "autodemolate" a ajutat doar la delimitarea acestor construcţii, dar nu semnifică inexistenţa lor, altfel nu s-ar mai justifica menţionarea acestor construcţii chiar intitulate "autodemolate" în cuprinsul procesului-verbal de adjudecare.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a apreciat în mod greşit natura juridică a procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, considerând în mod eronat că acesta produce efectele juridice ale unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, încălcând astfel dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, aplicabile în raport de data încheierii acestuia. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru reclamantă asupra tuturor construcţiilor enumerate în cuprinsul său, atât cele menţionate ca existente, cât şi cele intitulate "autodemolate", în condiţiile în care este semnat de lichidatorul judiciar în urma unei licitaţii publice şi în raport de faptul că pentru transferul dreptului de proprietate asupra acestor construcţii nu era necesară perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin raportare la dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. În plus, în temeiul aceluiaşi proces-verbal de adjudecare i-a fost transmis inclusiv dreptul de folosinţă asupra terenului aferent.

Faptul că s-a adresat ulterior instanţei de judecată, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016* pe rolul Judecătoriei Constanţa, pentru a i se confirma, prin hotărâre judecătorească, dreptul său de proprietate asupra acestor construcţii a fost cauzat de nerecunoaşterea acestui drept de către Municipiul Constanţa, proprietarul terenului.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că "apelanta are titlu de proprietate, constând în sentinţa civilă nr. 4650/02.05.2018 a Judecătoriei Constanţa, care ţine loc de vânzare-cumpărare, doar pentru construcţiile C 16 - C 21 şi Cabina poartă. Pentru toate celelalte construcţii nu are titlu de proprietate, întrucât nu le-a dobândit niciodată de la E. SRL", deşi instanţa de casare stabilise deja, cu caracter obligatoriu, că reclamanta a dobândit, în mod legal, dreptul de proprietate asupra tuturor construcţiilor ce au aparţinut vânzătoarei E. S.R.L., iar anterior aparţinuseră I. S.A. - fosta C..

Un al treilea motiv de recurs în constituie faptul că instanţa de apel şi-a fundamentat în mod greşit soluţia pronunţată în rejudecare exclusiv pe considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 4650/02.05.2018, conferind acesteia o autoritate de lucru judecat absolută, în ciuda voinţei reale a părţilor de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiilor din Constanţa, B-dul x nr. 205, cât şi a conţinutului explicit al procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013 şi încălcând astfel prevederile art. 35 C. proc. civ.

În acest sens, arată că această hotărâre judecătorească nu reprezintă un titlu de proprietate, prin ea însăşi, asupra construcţiilor, astfel cum a reţinut instanţa de apel, neproducând efecte juridice absolute, ci prin aceasta doar s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor ce făceau obiectul titlului de proprietate, constând în procesul-verbal de adjudecare.

De asemenea, arată că aspectele de fapt constatate prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în rejudecarea apelului ar fi trebuit valorificate, în sensul confirmării existenţei dreptului recurentei de proprietate asupra tuturor "construcţiilor viabile", identificate de cei doi experţi, cât şi asupra terenului aferent şi necesar exploatării acestor construcţii, în suprafaţă totală de 9.365 mp, determinat prin raportul de expertiza topografică efectuat de expertul B..

În raport de art. 35 C. proc. civ., instanţa de apel era îndrituită să constate o anumită situaţie de fapt, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, legitimată deja în drept, în sensul constatării dreptului de superficie asupra imobilului din Constanţa, în limitele concluziilor celor două rapoarte de expertiză, prin raportare la situaţia de fapt existentă la momentul pronunţării soluţiei.

Sentinţa civilă nr. 4650/02.05.2018 constituie doar un înscris ad probationem, ca şi rapoartele de expertiză imobiliară şi topografică efectuate în dosarul nr. x/2016, fără a avea o putere absolută în soluţionarea cauzei.

Or, instanţa de recurs a statuat în considerentele deciziei de casare că "celelalte critici formulate de către reclamantă privind întinderea dreptului de folosinţă asupra terenului în discuţie, în contextul soluţiei de casare cu trimitere vor fi avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării apelului", trasând astfel instanţei de apel în rejudecare, în mod indirect, sarcina de a administra proba cu expertiză topografica refuzată în primul ciclu procesual, în vederea determinării întinderii dreptului său de folosinţă asupra terenului.

Important de reţinut în prezenta cauză este răspunsul oferit de expertul topograf G. la obiectivul nr. 2 din raportul de expertiză topografică efectuat în apel, în rejudecare, răspuns prin care a determinat construcţiile viabile existente în prezent pe terenul din litigiu, cât şi cel la obiectivul nr. 4 prin care a determinat suprafaţa de teren ocupată de aceste construcţii viabile, dar şi pe cea necesară exploatării lor, ca şi suprafaţa căilor de acces pentru a se putea folosi aceste construcţii de către proprietara lor de drept, în speţă societatea reclamantă.

În condiţiile în care terenul era şi este proprietatea privată a Mun. Constanţa, rezultă că s-a născut în patrimoniul autoarei sale, fosta Antrepriza construcţii-montaj "Litoral", un drept de superficie asupra imobilului respectiv, format din dreptul de folosinţă a terenului de 19.660 mp şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren. Mai mult, în raport de dispozitivul sentinţei civile nr. 4650/02.05.2018, nu se mai poate pune în discuţie legitimitatea dreptului reclamantei de proprietate asupra construcţiilor, dar se poate rediscuta întinderea acestui drept, adică exact ceea ce a dispus instanţa de recurs în sarcina instanţei de apel, în faza de rejudecare şi ceea ce s-a lămurit prin cele două rapoarte de expertiză efectuate.

Prin această hotărâre definitivă s-a confirmat transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor din Constanţa, B-dul x nr. 205, în favoarea societăţii reclamante, la momentul perfectării procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013 şi dobândirea acestui drept de proprietate asupra respectivelor construcţii în patrimoniul societăţii recurente, iar acest drept consfinţit prin hotărâre judecătorească nu putea fi negat de către autoritatea locală şi nici de către o terţă persoană, neexcluzând însă posibilitatea ca şi alte construcţii să fie proprietatea societăţii recurente, conform procesului-verbal de adjudecare, chiar dacă nu sunt enumerate explicit în dispozitivul sentinţei civile nr. x/02.05.2018.

În continuarea motivelor de recurs, reclamanta se raportează la constatările făcute de cei doi experţi în faza rejudecării, considerând că se impunea constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanţa, B-dul x nr. 205, format din:

- dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe acest teren: C 1- platformă betonată - suprafaţă 103 mp; C 11- platformă betonată - suprafaţă 60 mp; C 12- platformă betonată - suprafaţă 179,3847 mp; C 13 - platformă betonată - suprafaţă 60 mp; C 14 - platformă betonată - suprafaţă 176 mp; C 15 - platformă betonată - suprafaţă de 240 mp; C 16 - magazine - suprafaţă 199 mp; C 17- platformă betonată - suprafaţă 150 mp; C 18 - platformă betonată - suprafaţă 135 mp; C 19 - platformă betonată - suprafaţă 97 mp; C 20 - platformă betonată - suprafaţă 313 mp; C 21 - magazie - suprafaţă 40 mp; Cabină poartă - 10 mp, drept recunoscut prin sentinţa civilă nr. 4650/02.05.2018 pronunţată de către Judecătoria Constanta în dosar nr. x/2016 şi

- dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 9.365 mp, cuprinzând terenul pe care sunt situate construcţiile viabile şi asupra cărora i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 4650/02.05.2008 pronunţată în dosar. nr. x/2016, suprafaţa de teren necesară exploatării lor, cât şi căile de acces către aceste construcţii, astfel cum au fost determinate prin raportul de expertiza topografica efectuat în cauză de către dl. expert B..

Prin ultimul motiv de recurs a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod greşit proporţionalitatea acordării şi compensării cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care acţiunea reclamantei trebuia admisă pentru suprafaţa de 9365 mp, iar nu doar pentru suprafaţa de 5794 mp, deoarece reclamanta ar câştiga procesul în proporţie de 47,63 %.

În privinţa cheltuielilor efectuate în primul ciclu procesual şi în apel în rejudecare după casare, Municipiul Constanţa ar trebui să fie obligat la plata către societatea reclamantă a sumei de 13.520,96 RON. În situaţia admiterii acţiunii reclamantei, ca urmare a admiterii apelului şi a schimbării în tot a sentinţei, acesteia i se cuvin inclusiv cheltuielile efectuate în faţa primei instanţe şi neacordate, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat, având în vedere soluţia greşită pronunţată de către prima instanţă de judecată, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, i se cuvin cheltuielile efectuate în faţa instanţei supreme, în faza procesuală a recursului, ce nu i-au fost acordate prin decizia de casare.

În situaţia admiterii apelului său, cel puţin în parte, în faza de rejudecare a apelului de către instanţa de recurs, în conformitate cu prev. art. 451 C. proc. civ., solicită acordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în acest dosar, atât în primul ciclu procesual, cât şi faza de rejudecare a apelului de către Curtea de Apel Constanţa, după soluţia de casare.

6.2. Recursul formulat de pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii au invocat, în esenţă, următoarele argumente:

Sub un prim aspect, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâţii susţin că analiza greşită de la care porneşte instanţa de apel, în rejudecarea căii de atac, este aceea a analizării constituirii dreptului de superficie în favoarea autoarei reclamantei, deşi obiectul cererii de chemare în judecată şi solicitarea reclamantei sunt de a se constata că dreptul de superficie s-a născut prin efectul Deciziei nr. 354/1990.

Arată că prin cererea de chemare în judecată, în mod expres reclamanta nu solicită ca "instanţa să dispună constatarea existenţei unui drept de superficie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel încât acest drept să ia naştere la data pronunţării hotărârii instanţei", ci solicită să se constate că dreptul de superficie s-a născut prin emiterea de către Prefectura Judeţului Constanţa a Deciziei nr. 354/03.08.1990.

Or, instanţa de apel reţine la punctul C din decizie "existenţa dreptului de superficie" şi modalitatea de constituite a dreptului de superficie în favoarea autoarei reclamantei, nu prin raportare la Decizia nr. 354/03.08.1990, ci arătând că dreptul de superficie a fost dobândit de autoarea reclamantei odată cu edificarea construcţiilor.

Ca atare, încălcându-se limitele analizei cererii în raport de principiul disponibilităţii şi de prevederile art. 22 C. proc. civ., se impunea respingerea apelului, în condiţiile în care este evident că ceea ce statuează instanţa de apel este în sensul că dreptul de superficie nu a fost dobândit prin efectul Deciziei nr. 354/03.08.1990, astfel cum a solicitat reclamanta să se constate.

Al doilea motiv de recurs, subsumat ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., constă în modul nelegal în care instanţa de apel a constatat existenţa în patrimoniul autoarei reclamantei a dreptului de superficie.

Plecând de la premisa reţinută de instanţa supremă în decizia de casare, cum că în favoarea autoarei reclamantei a fost transmis un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, instanţa de apel concluzionează, în mod eronat, asupra calificării acestui drept ca fiind un drept de superficie, dobândit la data finalizării construcţiilor.

Doctrina de specialitate şi jurisprudenţa CEDO au statuat că dreptul de superficie nu se constituie de către instanţa judecătorească, întrucât nu există temei legal în acest scop. O asemenea conduită ar însemna o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, iar instanţa poate doar să constate existenţa unui asemenea dezmembrământ ce a fost constituit de titularul dreptului de proprietate în favoarea proprietarului construcţiei edificate pe terenul său.

În lipsa unor reglementări legale derivând din art. 492 C. civ., dreptul de superficie se naşte prin lege, prin convenţie, moştenire sau uzucapiune.

În Cauza Bock şi Palade contra României, CEDO a reţinut că în speţa analizată de Curtea Supremă de Justiţie, s-a constatat, contrar practicii judiciare constante, naşterea dreptului de superficie dintr-o simplă situaţie de fapt care nu a fost urmărită sau cunoscută de cei interesaţi, dând efect juridic aparenţei de drept, care nu se încadrează în niciuna din cauzele care pot duce la naşterea dreptului de superficie, şi s-a pronunţat o hotărâre prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate, fără ca ingerinţa să aibă temei în dreptul intern. Instituirea unui drept de superficie constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Nu poate fi pus semnul egalităţii între calitatea de constructor de bună-credinţă asupra edificiilor realizate pe terenul altei persoane şi calitatea de superficiar, aceste noţiuni neavând aceeaşi valoare juridică, iar o eventuală suprapunere a acestora nu dă naştere, prin ea însăşi, unui drept de superficie.

Concluzia desprinsă are la bază natura şi regimul juridic statuat unitar jurisprudenţial şi doctrinar, sub imperiul C. civ. de la 1864, potrivit căruia dreptul de superficie nu se constituie prin simplul fapt al deţinerii sau ridicării unei construcţii pe terenul altuia, acest drept neputând fi constituit decât prin titlu, prescripţie sau lege, în cauză nefiind confirmată niciuna dintre aceste modalităţi de constituire.

Construcţia juridică a instanţei de apel nu poate fi primită, deoarece pleacă de la un pretins acord al pârâţilor, manifestat prin adresa nr. x/1990, care nu se regăseşte printre modalităţile legale sus-evocate, prevăzute de C. civ. de la 1864, de dobândire a proprietăţii şi, în consecinţă, a dreptului de superficie, fiind un act preliminar emiterii Deciziei nr. 354/1990, ce reglementa un aviz de amplasare a "Staţiei de Utilaj Transport" şi a "Bazei de Producţie D.".

Cercetarea condiţiilor în care au fost edificate construcţiile pe terenul proprietatea recurenţilor impunea examinarea, la momentul edificării construcţiilor, a voinţei juridice interne a proprietarului terenului şi constituirea unui drept de superficie în beneficiul antecesoarei apelantei, dar şi a posibilităţii reale a Primăriei Constanta, care deţinea un drept de administrare, de a se opune la edificarea respectivelor construcţii în raport de circumstanţele concrete, menţionate în cuprinsul Deciziei nr. 354/1990, că terenul era proprietate de stat.

În acest context, premisa constituirii dreptului de superficie, respectiv existenţa acordului care să fi dat naştere convenţiei încheiate cu proprietarul terenului având ca obiect dreptul de superficie, trebuia înlăturată atât timp cât situaţia juridică a regimului proprietăţii de la data emiterii deciziei relevă imposibilitatea obiectivă a actualului proprietar, administrator la acea dată, într-o perioadă a statului totalitar, de a contesta preluarea terenului ori de a-şi exprima dezacordul la edificarea construcţiilor pe terenul său, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate urmând să aparţină tot statului.

Mai mult, în materie imobiliară nu este posibilă justificarea tehnico-juridică a dobândirii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate doar prin invocarea bunei-credinţe a constructorului, atât timp cât nu poate valora, prin ea însăşi, dobândirea unui drept de superficie.

Buna-credinţă nu poate fi creator de drept în favoarea autoarei apelantei, deoarece pe lângă faptul construirii, trebuie să se dovedească şi izvorul dreptului de superficie. Or, potrivit sistemului de drept românesc, un atare drept, ca dezmembrământ al dreptului proprietarului terenului pe care se află construcţia, nu poate fi constituit decât prin lege, prescripţie achizitivă, legat sau prin convenţia încheiată între proprietarul terenului şi autorul lucrării. Prin urmare, aparenţa în drept nu poate valora, în sine, un mod de constituire a dreptului de superficie şi nu intră în categoria acţiunilor şi faptelor care ar putea justifica un atare drept, fiind astfel incompatibilă cu respectarea bunurilor pârâtei, deoarece o atare ingerinţă în dreptul de proprietate a pârâtei nu ar avea o bază juridică în dreptul român, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În al treilea rând, recurenţii arată că modalitatea în care instanţa de apel a reţinut transferul dreptului de superficie în patrimoniul reclamantei se subsumează ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, cu referire la caracterul intuitu personae al dreptului de folosinţă dobândit de I. S.A. şi încetarea dreptului de folosinţă, recurenţii arată că, prin raportare la prevederile art. 2, art. 16, art. 18 lit. c), art. 19, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, art. 1 din H.G. nr. 834/1991, odată cu apariţia Legii nr. 15/1990, pretinsul drept de folosinţă al autoarei reclamantei a încetat, acest drept de folosinţă neputându-se perpetua în timp, în condiţiile în care se impunea societăţilor înfiinţate parcurgerea procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991, în justificarea titlului cu care acestea deţin terenul, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind constitutiv de drepturi.

În patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea, însă în cazul autoarei reclamantei situaţia este evident una particulară, în condiţiile în care construcţiile nu fuseseră edificate.

De altfel, faţă de apartenenţa terenurilor la patrimoniul privat al UAT Constanţa, eventuale demersuri ar putea fi cel mult a fi analizate în raport de O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999, texte legale care confirmă faptul că autoarea reclamantei nu mai putea fi beneficiara dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

În consecinţă, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005, prin care I. S.A. a vândut către E. S.R.L. "dreptul de proprietate asupra construcţiilor în suprafaţă construită totală de 3.086 mp" şi "dreptul de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, asupra terenului aferent construcţiilor, în suprafaţă de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 254 din data de 03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa", se impuneau a fi analizate prevederile art. 119 şi art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

În raport cu aceste dispoziţii legale, este deosebit de important faptul că I. S.A. a deţinut un drept asupra terenului, pentru a avea un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia urma a realiza scopurile pentru care a fost înfiinţată, iar reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice, potrivit dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 215/2001, ce ar putea beneficia ope legis de un drept de folosinţă cu titlu gratuit.

Împrejurarea că I. S.A., în considerarea calităţii sale de societate comercială supusă prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, s-ar fi putut prevala de cuprinsul dispoziţiilor H.G. nr. 450/1999 ori ale H.G. nr. 577/2002 nu înseamnă că, în mod automat, s-a transferat acest drept şi succesoarei acesteia, odată cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acest drept a fost instituit de legiuitor în considerarea calităţii vânzătorului, pe care E. nu o deţinea.

Art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 instituie o obligaţie alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, care vor trebui să opteze între mai multe condiţii prescrise de lege, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcţii aflate în proprietatea societăţilor comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deţinute.

Astfel, nu poate fi lipsit de relevanţă, aşa cum a apreciat instanţa de apel, faptul că recurenţii-pârâţi nu aveau nicio calitate în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege numai între părţile contractante. Recurenţii au, prin urmare, calitatea de terţi faţă de convenţia părţilor, aceştia nu s-au obligat să-i transmite autoarei reclamantei un drept de folosinţă asupra terenului. Astfel că nici convenţia, ca temei de drept a transmiterii dreptului de folosinţă - în cazul în care s-ar reţine că a operat - şi respectiv al constituirii unui drept de superficie asupra terenului, nu este incidentă în cauză.

De altfel, în practica instanţei supreme s-a reţinut că "suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând unei persoane, cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, aparţinând unei alte persoane nu dă naştere prin ea însăşi unui drept de superficie, în absenţa unui act juridic (convenţie) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripţie achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziţii legale pe care să se întemeieze".

Dreptul de superficie nu poate fi rezultatul naşterii direct din lege în aplicarea prevederilor art. 16 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Legea nr. 15/1990 nu poate constitui un temei legal pentru stabilirea ex lege a dreptului de superficie, deoarece în legislaţia pertinentă aplicabilă naşterii dreptului de superficie, respectiv cea aferentă C. civ. de la 1864, exista un singur caz de dobândire a dreptului de superficie, respectiv cel prevăzut de art. 30 din Codul familiei în ipoteza când ambii soţi edificau o construcţie pe terenul proprietatea exclusivă a celuilalt soţ, din aceasta rezultând un drept de superficie al soţului neproprietar asupra terenului celuilalt soţ.

Chiar analizând dispoziţiile legale prevăzute la art. 16, respectiv art. 20 nu se poate reţine existenţa unui caz similar cu cel evidenţiat anterior.

Un alt motiv de recurs îl constituie şi nelegala extindere a limitelor de interpretare a efectelor sentinţei civile nr. 4650/2018 a Judecătoriei Constanţa.

Sub un prim aspect, recurenţii arată că raportat la data încheierii procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, act juridic interpretat ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, în analiza acestuia trebuie avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv prevederile noului C. civ.

Conform art. 693 alin. (1) din noul C. civ., "(1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

Art. 693 alin. (2) din C. civ. consacră modalităţile de dobândire a acestui drept: în temeiul unui act juridic, prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.

Primul mod de dobândire a dreptului de superficie este reprezentat de actul juridic, prin care proprietarul terenului încheie un contract cu o altă persoană prin care constituie dreptul de superficie în favoarea acesteia ori îi transmite nuda proprietate asupra terenului, rezervându-şi dreptul de superficie. Superficiarul poate, la rândul său, să încheie un contract cu o terţă persoană având ca obiect înstrăinarea dreptului de superficie. Contractul poate să fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, pur şi simplu sau afectat de modalităţi, dar întotdeauna încheiat în formă autentică.

De altfel, chiar şi în ipoteza analizării dispoziţiilor vechiul C. civ., în lipsa unor reglementări legale derivând din art. 492, dreptul de superficie se naşte prin lege, prin convenţie, moştenire sau uzucapiune.

În oricare dintre situaţii, raportat la data încheierii convenţiei, aceasta trebuia încheiată în formă autentică, aceasta fiind şi raţiunea pentru care valoarea procesului-verbal de licitaţie a fost interpretată ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, pentru care reclamanta a urmat ulterior procedura de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 4650/2018, prin care s-a constatat că reclamanta A. S.R.L. este proprietara construcţiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară, procedură care a vizat exclusiv construcţiile, nu şi terenul.

În raport cu cele statuate în Decizia nr. 23/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concluzia instanţei de apel în prezenta cauză, în sensul că este irelevant că obiectul dosarului nr. x/2016 nu a vizat şi dreptul de superficie asupra terenului, este lipsită de fundament juridic.

Un alt motiv de recurs îl constituie reţinerea nelegală a încetării dreptului de superficie ca efect al demolării construcţiilor sau al caracterului neviabil al acestora, prin raportare la înscrisurile administrate şi constatările cuprinse în expertizele efectuate în cauză, recurenţii considerând, în esenţă, că instanţa de apel a omis a analiza chestiunea construcţiilor transmise de către I. S.A. către E. S.R.L., respectiv al construcţiilor transmise de către E. S.R.L. către A. şi, în final, caracterul viabil al construcţiilor la data pronunţării deciziei.

Printr-o altă critică din recurs se susţine nelegalitatea extinderii dreptului de superficie asupra unei suprafeţe excedentare suprafeţei de teren aferentă construcţiilor - căi de acces, recurenţii considerând că întinderea dreptului de superficie al reclamantei trebuie limitată cel mult la suprafaţa de 934 mp, evident, exclusiv în ipoteza respingerii celorlalte motive de recurs, întrucât prin recunoaşterea unui drept de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren neafectate de construcţii, instanţa de apel a încălcat dreptul de proprietate al recurenţilor, pronunţând o hotărâre care excede chiar esenţei dreptului de superficie.

O ultimă critică se referă la cele reţinute de instanţa de apel, în mod nelegal, cu privire la încetarea dreptului de folosinţă ca efect al adoptării Hotărârii Consiliului Local Constanţa nr. 313/2.08.2004 şi respingerea greşită, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate, critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, arată că soluţia instanţei de apel echivalează, în raport de argumentele reţinute cu privire la inexistenţa unui temei de drept în raport de care să poată fi retras un drept de administrare, în contextul în care terenul nu se află în domeniul public, cu admiterea excepţiei de nelegalitate. Astfel, deşi instanţa se pronunţă asupra inadmisibilităţii excepţiei, în realitate, instanţa de apel reţine că s-a retras un drept de administrare inexistent, incompatibil cu dreptul de folosinţă statuat prin decizia de casare.

Pe de o parte, instanţa de apel pronunţă o soluţie care încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de actul administrativ individual depinzând soluţionarea litigiului în fond, astfel că în cauză se impunea analiza excepţiei de nelegalitate şi respingerea acesteia, iar nu respingerea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, în contextul in care instanţa, ca sa ajungă la concluzia inadmisibilităţii excepţiei, consideră nelegal actul în raport de calificarea dată dreptului ce a fost revocat în cuprinsul acestuia, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998 şi ale dispoziţiilor de casare.

Analizând legalitatea actului administrativ, chiar prin raportare la dreptul de folosinţă reţinut în cuprinsul deciziei de casare, se impunea aceeaşi operaţiune de recalificare a dreptului în raport de care s-a dispus revocarea, în esenţă, relevantă fiind voinţa proprietarului de retragere a acestui drept, precum şi argumentele ce au stat la baza unei astfel de decizii, respectiv inexistenţa construcţiilor pentru care s-a emis Decizia nr. 354/1990.

Dacă s-ar considera corect raţionamentul instanţei, în sensul că s-a retras un drept de administrare inexistent, acelaşi raţionament s-ar putea aplica şi la dreptul născut prin Decizia nr. 354/1990, în sensul că dreptul de administrare la care face referire Decizia nr. 354/1990 este inexistent.

Or, constatarea existenţei sau nu a dreptului de superficie, care face obiectul acestei cauze, pleacă de la premisa interpretării dreptului transmis prin Decizia nr. 354/1990 ca fiind un drept de folosinţă, astfel că aceeaşi premisă a interpretării trebuia avută în vedere şi în raport de dreptul analizat în cuprinsul Hotărârii Consiliului Local Constanţa nr. 313/02.08.2004, la data emiterii acestui act administrativ fiind evident că operaţiunea de calificare a dreptului ca fiind drept de folosinţă, neproducându-se, decizia de casare neputând fi avută în vedere la data adoptării HCL nr. 313/2004.

Prin urmare, consecinţa soluţionării cauzei fără a se ţine seama de actul administrativ în raport de care se invoca excepţia de nelegalitate, conduce la ideea că, între obiectul cererii de chemare în judecată şi actul administrativ în raport de care se invocă excepţia să existe o legătură, respectiv, necesitatea înlăturării actului din ansamblul probator să poată transpară ca fiind necesară în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Evident astfel că se impunea analiza excepţiei de nelegalitate şi respingerea acesteia, şi nu admiterea excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, care a îmbrăcat însă exact argumentele, efectele analizei şi admiterii excepţiei de nelegalitate.

În cuprinsul referatului nr. x/22.07.2004 se face menţiune despre actul de constituire a dreptului în favoarea Antreprizei de construcţii-montaj Litoral Constanţa prin care s-a transmis din administrarea Primăriei Municipiului Constanţa în favoarea autoarei reclamantei terenul în suprafaţă de 19660 mp, în vederea amplasării unei staţii de utilaj transport şi a unei baze de construcţii D..

În consecinţă, prin actul administrativ menţionat a încetat dreptul constituit în favoarea autoarei reclamantei.

Apreciază că, în acest context, dintr-o primă perspectivă devine irelevantă necesitatea analizei naturii dreptului în raport de considerentele deciziei de casare, în condiţiile în care dreptul autoarei a încetat prin actul administrativ menţionat. Dintr-o altă perspectivă, dacă se porneşte de la premisa calificării dreptului statuat prin Decizia nr. 353/1990 ca fiind un drept de folosinţă este evident că acelaşi drept a fost retras prin HCL nr. 313/2004.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea apelului formulat de reclamantă şi menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

8. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul părţii adverse, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii unor critici şi excepţia nulităţii unor motive de netemeinicie, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa

Recursul pârâţilor a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenţii-pârâţi au invocat: i) încălcarea principiului disponibilităţii şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrate de art. 9 şi art. 22 din C. proc. civ., prin nesocotirea cadrului procesual trasat de reclamantă, care a afirmat constituirea dreptului de superficie prin efectul deciziei nr. 354/1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa; ii) nelegalitatea constatării existenţei dreptului de superficie în patrimoniul autoarei reclamantei, întrucât pornind de la premisa reţinută în decizia de casare, în sensul că autoarei reclamantei i-a fost transmis un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, instanţa de apel concluzionează eronat asupra calificării lui ca fiind un drept de superficie, dobândit la data finalizării construcţiilor; iii) nelegalitatea transferului dreptului de superficie în patrimoniul reclamantei, întrucât pe de o parte, dreptul de folosinţă al I. S.A. avea caracter intuitu personae şi a încetat odată cu apariţia Legii nr. 15/1990, iar pe de altă parte, instanţa de rejudecare a extins nelegal limitele de interpretare în privinţa efectelor sentinţei civile nr. 4650/2018, prin care era statuată clar natura juridică de antecontract în privinţa procesului-verbal de adjudecare nr. x/2013; iv) greşita respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 313/2004 a Consiliului Local Constanţa.

Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8, recurenţii-pârâţi au cuprins în memoriul de recurs şi critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., precum este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele 3.3 şi 3.4 din memoriul de recurs, prin care s-au invocat chestiuni de fapt referitoare la construcţiile transmise iniţial şi subsecvent, la existenţa sau inexistenţa construcţiilor pe terenul litigios ori la întinderea suprafeţei de teren efectiv necesară pentru exploatarea construcţiilor.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, se cuvine reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect constatarea dreptului de superficie al reclamantei S.C. A. S.R.L. asupra imobilului din Constanţa, Bd. x, format din dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 19.660 mp.

Reformând parţial hotărârea judecătorului fondului, prin care fusese respinsă acţiunea reclamantei, instanţa de apel, în limitele şi conform indicaţiilor din decizia de casare, restabilind situaţia de fapt pe baza evaluării întregului probatoriu administrat în proces şi aplicând normele juridice incidente circumstanţelor factuale concrete, astfel stabilite, în urma controlului judiciar devolutiv a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta are un drept de superficie asupra imobilului situat în Constanţa, Bd. x, format din dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 5.749 mp, identificat ca "lotul 1" prin raportul de expertiză tehnică judiciară topo-cadastrală întocmit de expertul B. la 22.11.2022, şi din dreptul de proprietate asupra construcţiilor C16, C17, C18, C19, C20, C21 şi "cabină poartă" edificate pe acest teren, identificate prin acelaşi raport de expertiză.

Devine utilă prezentului control de legalitate prezentarea principalelor chestiuni de fapt reţinute de instanţa devolutivă de control judiciar, ce ies din sfera verificărilor jurisdicţionale îngăduite instanţei de recurs şi care relevă că:

Prin decizia nr. 354/3.08.1990, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, Prefectura Judeţului Constanţa a transmis terenul litigios, în suprafaţă de 19.660 mp, din administrarea Primăriei Municipiului Constanţa în administrarea Antreprizei construcţii-reparaţii "Litoral", punerea în posesie realizându-se la 5.11.1990, potrivit procesului-verbal încheiat la acea dată, purtând numărul de înregistrare 2159/19.04.1991.

În cadrul documentaţiei aferente, nr. 7359/25.05.1990, se regăseşte o adresă a Primăriei Municipiului Constanţa prin care se comunică avizul pentru amplasarea Staţiei de utilaj transport şi a Bazei de producţie D. pe terenul litigios, aflat la acea epocă în proprietatea statului şi în administrarea Primăriei Constanţa, fiind menţionat şi faptul că, pentru obţinerea autorizaţiei şi a acordului de transfer al terenului este necesar ca beneficiarul să prezinte acordul unic al Primăriei Municipiului Constanţa şi documentaţia legală.

Sub nr. 238/19.06.1990, Primăria Municipiului Constanţa a emis acordul unic privind Staţia de utilaj transport, în favoarea beneficiarului Antrepriză construcţii-reparaţii "Litoral", pentru ateliere, magazii, depozite, parcaje, vopsitorie, rampă de spălare şi spălătorie de iarnă, cabină poartă, gospodărie combustibil, platforme, decantor, rezervor şi hidrofor, împrejmuire, reţele de utilităţi etc. Separat, se identifică o menţiune olografă asumată sub semnătură, în sensul că Direcţia Tehnică este de acord cu transferul terenului în suprafaţă de 19.800 mp necesar realizării obiectivului. De asemenea, a fost exprimat un acord pentru acest transfer şi sub nr. x/2.07.1990 de către Primăria Judeţului Constanţa.

Pe terenul transmis prin decizia nr. 354/3.08.1990, C., reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub forma I. S.A., a edificat construcţiile C1-C22 şi cabina de la poartă.

Aceste construcţii, cu o suprafaţă construită totală de 3086 mp, au fost vândute de I. S.A. către E. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005 de BNP J., ocazie cu care s-a transmis cumpărătoarei şi "dreptul de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, asupra terenului aferent construcţiilor, în suprafaţă de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 254 din data de 03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa".

Ulterior, prin procesul-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, întocmit în cadrul procedurii insolvenţei societăţii E. S.R.L. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Constanţa, reclamanta A. S.R.L. a adjudecat construcţiile, edificate pe terenul în suprafaţă de 19.660 mp, împărţite în două categorii:

"viabile" (C16 şi C21 - magazii, C12, C15, C17-C20 - platforme de beton, "cabină poartă" şi "împrejmuire est") şi "autodemolate" (C1-C11, C13 şi C14 - fundaţii şi C22 - anexă). S-a menţionat, de asemenea, că se transmite adjudecatarului şi dreptul de folosinţă, pe durata construcţiilor, asupra terenului aferent construcţiilor, în suprafaţă de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza deciziei nr. 354/3.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa, precum şi aspectul că transferul dreptului de proprietate asupra activului adjudecat se face la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la notarul public.

Mai apoi, în cadrul litigiului având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1073 şi 1077 din C. civ. (în care s-a tranşat natura juridică a procesului-verbal de adjudecare ca fiind cea de antecontract de vânzare-cumpărare), prin sentinţa civilă nr. x/2.05.2018 a Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, s-a constatat, în contradictoriu cu E. S.R.L., prin lichidator F., că reclamanta A. S.R.L. este proprietara construcţiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară întocmit de expertul K.. În acelaşi dosar, s-a întocmit şi un raport de expertiză tehnică topografică de către expertul L., care a constatat situaţia construcţiilor.

Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea principiului disponibilităţii şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrate de art. 9 şi art. 22 din C. proc. civ., prin nesocotirea cadrului procesual trasat de reclamantă, care a afirmat constituirea dreptului de superficie prin efectul deciziei nr. 354/1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa.

Critica este nefondată.

Este de observat că, raportându-se la obiect şi cauză juridică, astfel cum au fost deduse judecăţii aceste elemente, instanţa de apel a reţinut, din perspectiva cadrului procesual obiectiv, concluzia că în mod legal judecătorul fondului "şi-a concentrat atenţia asupra efectelor deciziei nr. 354/3.08.1990, din perspectiva constituirii dreptului de superficie litigios", ceea ce infirmă în mod evident susţinerea din memoriul de recurs, potrivit căreia construcţia argumentativă s-ar fi circumscris unei alte modalităţi de constituire a dreptului de superficie decât cea afirmată de către reclamantă.

Astfel, în termeni clari şi lipsiţi de orice echivoc, instanţa de apel a stabilit că în beneficiul autoarei reclamantei s-a constituit un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra terenului litigios, care aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa, iar prin acordul unic nr. 238/19.06.1990, "Municipiul Constanţa, prin instituţia de atunci a primăriei, a consimţit la constituirea dreptului real de folosinţă, evocat sub denumirea de "administrare" în decizia nr. 354/3.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa".

Ca atare, efectivitatea celor două principii fundamentale ale procesului civil, vizate de critica de nelegalitate, a fost respectată de către instanţa de apel.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat nelegalitatea constatării existenţei dreptului de superficie în patrimoniul autoarei reclamantei, întrucât pornind de la premisa reţinută în decizia de casare, în sensul că autoarei reclamantei i-a fost transmis un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, instanţa de apel concluzionează eronat asupra calificării lui ca fiind un drept de superficie, dobândit la data finalizării construcţiilor.

Critica este nefondată.

Astfel, se cuvine observat că prin decizia de casare nr. 2186/26.10.2021, cu caracter obligatoriu şi efect de lucru judecat au fost excluse, în privinţa terenului litigios, apartenenţa la domeniul public şi regimul juridic de drept de administrare, ca modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate publică.

O atare statuare rezultă neîndoielnic din cuprinsul următoarelor considerente ale deciziei instanţei supreme, la care s-a raportat judicios instanţa de rejudecare şi pe care le-a integrat armonios în raţionamentul ce-i fundamentează decizia (obiect al recursului pendinte):

"Este necesar, deci, a se diferenţia regimul juridic al dreptului de administrare, ca şi componentă a dreptului de proprietate publică, de cel al dreptului de folosinţă, ca parte componentă a dreptului de superficie, relativ la dreptul de proprietate privată.

Aşadar, ceea ce s-a transmis către autoarea recurentei este un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra acestui teren, şi nu un drept de administrare ce ar viza domeniul public al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, atare calificare juridică regăsindu-se în toate actele juridice referitoare la imobil, încheiate ulterior anului 1990. (…).

Astfel, sunt fondate criticile recurentei care au apreciat că instanţele de fond au calificat în mod greşit natura juridică a dreptului recurentei-reclamante asupra terenului, ca fiind un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică, fără a se raporta la situaţia juridică actuală a terenului, la actele normative în vigoare în prezent, ignorând însăşi evidenţierea acestuia în domeniul privat al municipiului Constanţa, potrivit hotărârilor Consiliului Local, precum şi înscrierea acestuia în cartea funciară a UAT Constanţa ca aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa".

Or, în conformitate cu reperele clare fixate prin decizia de casare, pornind de la situaţia-premisă tranşată de instanţa supremă în privinţa regimului juridic al terenului litigios, instanţa de rejudecare în mod corect a stabilit că în beneficiul autoarei reclamantei s-a constituit un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra terenului litigios, care aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa, iar juxtapunerea dreptului de folosinţă asupra terenului cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, odată ce acestea au fost edificate, determină naşterea dreptului de superficie.

În acest punct al analizei se cuvine amintit că, în sistemul C. civ. de la 1864, dreptul de superficie nu era expres reglementat, însă regimul său juridic a fost consecvent conturat în doctrina de specialitate şi practica judiciară. În plus, dreptul de superficie era menţionat in terminis de unele acte normative speciale, precum Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară ori Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Existenţa dreptului de superficie era dedusă din dispoziţiile art. 492 din C. civ. care reglementau accesiunea imobiliară artificială, potrivit cărora "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".

Aşadar, potrivit conţinutului normativ, regula consacra dreptul de accesiune imobiliară artificială, iar excepţia permitea dovedirea existenţei dreptului de superficie; mai exact, dovada contrară dreptului de accesiune însemna tocmai dovada dreptului de superficie.

Se mai cuvine notat că superficia era definită doctrinar ca reprezentând acel drept real principal cu caracter complex, ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosinţă. Conţinutul juridic al dreptului de superficie varia în funcţie de forma sa, incipientă sau deplină, şi de întinderea dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului.

Or, ţinând seama de elementele definitorii ale superficiei, astfel cum a fost configurată în plan doctrinar şi jurisprudenţial fizionomia juridică a acestui drept, instanţa de rejudecare a tranşat deplin legal regimul juridic al terenului litigios, aflat în proprietatea statului în anul 1990, în sensul în care a observat corect că decizia nr. 354/3.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, prin care s-a reglementat distincţia dintre domeniul public şi cel privat al statului şi, respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale. Terenul, aflat în proprietatea statului în anul 1990, a trecut în proprietatea Municipiului Constanţa întrucât era de interes local, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, fiind inventariat în domeniul său privat, conform Hotărârii Consiliului Local Constanţa nr. 109/28.02.2005.

Potrivit deciziei nr. 354/3.08.1990, s-a transmis folosinţa terenului (sub denumirea de "administrare"), cu acordul proprietarului actual, întrucât prin adresa nr. x/19.06.1990, Primăria Municipiului Constanţa a emis acordul unic privind Staţia de utilaj transport, în favoarea beneficiarului Antrepriză construcţii-reparaţii "Litoral", pentru ateliere, magazii, depozite, parcaje, vopsitorie, rampă de spălare şi spălătorie de iarnă, cabină poartă, gospodărie combustibil, platforme, decantor, rezervor şi hidrofor, împrejmuire, reţele de utilităţi etc. Aşadar, prin acordul unic sus-menţionat, Municipiul Constanţa a consimţit la constituirea dreptului real de folosinţă şi la edificarea pe teren a construcţiilor.

Pe de altă parte, din faptul necontestat, potrivit căruia pe terenul litigios au fost edificate construcţii de către C. (reorganizată ca I.), cu mijloace proprii, în mod corect a dedus instanţa de rejudecare concluzia potrivit căreia accesiunea imobiliară artificială reglementată de art. 492 din C. civ. nu s-a produs, ceea ce fundamentează neîndoielnic teza existenţei dreptului de superficie, de vreme ce acordul unic a vizat atât transmiterea folosinţei terenului, ci şi construirea, aşa încât autoarea reclamantei a dobândit, subsecvent dreptului de folosinţă asupra terenului, şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor pe care le-a edificat pe acesta.

Astfel fiind, dovada contrară dreptului de accesiune valorează dovada dreptului de superficie, raţionamentul instanţei de rejudecare fiind unul corect.

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, într-o primă etapă a fost constituit dreptul de folosinţă în vederea edificării şi exploatării unor construcţii, prin decizia nr. 354/3.08.1990 emisă de Prefectura Judeţului Constanţa cu acordul Primăriei Municipiului Constanţa, iar în cea de-a doua etapă au fost edificate construcţiile de către C., reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub forma I. S.A..

Altfel spus, întrucât a obţinut, prin decizia precitată, folosinţa terenului în vederea "amplasării unei staţii de utilaj-transport şi a unei baze de producţii D.", aşadar în scopul edificării şi exploatării unor construcţii cu destinaţia menţionată, autoarea reclamantei, odată ce a edificat respectivele construcţii, a dobândit dreptul de superficie, cum judicios s-a argumentat în considerentele deciziei instanţei de apel.

Or, din perspectiva dobândirii lui, în sistemul C. civ. de la 1964 dreptul de superficie putea fi constituit prin convenţia părţilor, prin legat, prin uzucapiune ori prin lege, iar până la adoptarea reglementărilor privitoare la circulaţia terenurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, convenţia părţilor de constituire a dreptului de superficie era guvernată de principiul consensualismului, nefiind cerută forma autentică pentru încheierea sa valabilă.

Ca atare, semnificaţia juridică a acordului unic a fost judicios valorificată de către instanţa de rejudecare, nefiind vorba, cum pretind fără temei recurenţii, doar despre un simplu "act preliminar emiterii deciziei 354/1990, ce reglementa un aviz de amplasare a staţiei de utilaj transport şi a bazei de producţie D.", ci dimpotrivă, de un veritabil acord al proprietarului terenului în vederea dobândirii superficiei, aşa încât constituirea dreptului de superficie s-a realizat tocmai printr-una dintre modalităţile legale unanim acceptate, criticile fiind vădit nefondate.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat nelegalitatea transferului dreptului de superficie în patrimoniul reclamantei, întrucât pe de o parte, dreptul de folosinţă al I. S.A. avea caracter intuitu personae şi a încetat odată cu apariţia Legii nr. 15/1990, iar pe de altă parte, instanţa de rejudecare a extins nelegal limitele de interpretare în privinţa efectelor sentinţei civile nr. 4650/2018, prin care era statuată clar natura juridică de antecontract în privinţa procesului-verbal de adjudecare nr. x/2013.

Criticile sunt nefondate.

Sub cel dintâi aspect invocat, este de observat că prin decizia recurată s-a reţinut corect caracterul juridic de drept patrimonial, premisă în raport cu care titularul dreptului de superficie (constituit în modalitatea analizată în cele ce precedă) a beneficiat de principiul autonomiei de voinţă, în sensul în care a fost liber să dispună de acest drept, inclusiv prin înstrăinare, neexistând vreo dispoziţie legală, administrativă ori clauză contractuală care să se opună transmiterii dreptului de superficie către o altă persoană ori care să producă efectul stingerii lui în ipoteza ieşirii din patrimoniului titularului iniţial.

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurenţilor, E. S.R.L. a dobândit dreptul de superficie de la I. S.A. (reorganizată în baza Legii nr. 15/1990), prin efectul contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/2005, de vreme ce în conţinutul actului juridic s-a menţionat în termeni lipsiţi de orice echivoc transmiterea proprietăţii asupra construcţiilor şi a folosinţei asupra terenului, ceea ce semnifică tocmai transmiterea superficiei.

De altfel, critica nu se grefează pe considerentele instanţei de apel, acestea nefiind combătute, de o manieră efectivă, prin memoriul de recurs. Mai mult decât atât, în absenţa valorificării procedurii de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în modalitatea descrisă de recurenţi, este de domeniul evidenţei păstrarea regimului juridic de drept real de folosinţă, statuat prin decizia de casare în care s-a reţinut că "ceea ce s-a transmis către autoarea recurentei este un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra acestui teren".

Pe de altă parte, sub cel de-al doilea aspect criticat, este de remarcat că, într-adevăr, în cadrul litigiului având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1073 şi 1077 din C. civ., s-a tranşat natura juridică a procesului-verbal de adjudecare nr. x/2013 ca fiind cea de antecontract de vânzare-cumpărare.

Tocmai de aceea a şi fost posibilă pronunţarea sentinţei civile nr. 4650/2.05.2018 a Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, definitivă, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu E. S.R.L. (cumpărătoarea din contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. x/2005, aflată în insolvenţă), că reclamanta A. S.R.L. este proprietara construcţiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare.

Astfel, reclamanta a putut valorifica remediul procesual pus la îndemână pentru realizarea dreptului său de creanţă, mai exact mecanismul suplinirii consimţământului debitorului obligaţiei de a face izvorâte din procesul-verbal de adjudecare (având valoare doar de antecontract de vânzare-cumpărare), prin pronunţarea hotărârii care ţine loc de contract autentic.

Ca atare, chestiunea litigioasă referitoare la natura juridică a procesului-verbal de adjudecare a fost tranşată cu efect de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. x/2018, statuându-se clar valoarea de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract), care nu are, după cum este binecunoscut, efectul translativ de proprietate specific înstrăinării prin contract.

Natura actului juridic, astfel dezlegată, nu a fost repusă în discuţie în litigiul pendinte, iar instanţa de rejudecare nu a "extins limitele de interpretare a efectelor sentinţei civile nr. 4650/2018", cum pretind fără temei recurenţii-pârâţi.

Dimpotrivă, pornind în construcţia logico-juridică de la însăşi natura juridică definitivată jurisdicţional în litigiul anterior (obiect al dosarului nr. x/2016) - dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicţională şi se impune părţilor litigante şi instanţei, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic -, instanţa de rejudecare a apelului a avut corect în vedere faptul că, prin constituirea superficiei, dreptul de folosinţă asupra terenului se uneşte cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, pentru a forma împreună un drept real distinct, în baza căruia terenul este afectat de dreptul de folosinţă pe tot parcursul perioadei nedeterminate de timp cât există construcţiile, iar caracterul unitar al dreptului de superficie fundamentează, în mod adecvat şi suficient, concluzia conform căreia odată cu transmiterea proprietăţii construcţiilor se transmite, inerent şi necesar, folosinţa terenului.

Astfel fiind, dreptul de folosinţă asupra terenului (la care s-a făcut în mod expres referire în conţinutul procesului-verbal de adjudecare, cu trimitere la decizia nr. x/1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa) s-a transmis odată cu înstrăinarea construcţiilor către reclamantă, prin efectul contractului autentic, de care ţine loc sentinţa civilă nr. 4650/2018 pronunţată în temeiul art. 1073 şi 1077 din C. civ., aspect notat judicios de către instanţa de apel.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au criticat soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 313/2004 a Consiliului Local Constanţa, întrucât, în realitate, instanţa de apel a reţinut că s-a retras un drept de administrare inexistent, incompatibil cu dreptul de folosinţă tranşat prin decizia de casare.

Distinct de faptul că recurenţii nu justifică un interes procesual, de vreme ce pretind că aplicarea corectă a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 impunea "analiza excepţiei de nelegalitate şi respingerea acesteia, şi nu respingerea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă", ceea ce relevă finalitatea lipsită de orice utilitate pentru recurenţi, se cuvine observat că, prin actul administrativ menţionat anterior, s-a aprobat, în baza art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 213/1998, retragerea dreptului de administrare al I. S.A. pentru terenul în suprafaţă de 19.660 mp situat în Constanţa, bd. x.

Or, deplin legal a argumentat instanţa de apel că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care presupune că "de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond", în condiţiile în care prin această hotărâre s-a revocat un pretins drept de administrare asupra unui bun presupus apartenent domeniului public, în vreme ce decizia de casare a tranşat clar regimul juridic al dreptului transmis prin decizia nr. 354/3.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa, astfel încât constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de superficie litigios nu depinde, nicidecum, de existenţa sau de inexistenţa hotărârii consiliului local vizată de excepţia de nelegalitate.

Prin urmare, sunt nefondate toate criticile de nelegalitate.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se impune subliniat că, deşi recurenţii-pârâţi au pretins că decizia atacată ar fi afectată de viciul nemotivării sau motivării necorespunzătoare, aceştia au omis să se raporteze, în concret, la dezlegările instanţei de apel, context în care criticile expuse denotă, mai degrabă, dezacordul recurenţilor în raport cu soluţia pronunţată, aspect ce le plasează demersul în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta, întrucât a motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de nelegalitate, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Or, aceste cerinţe nu pot fi considerate îndeplinite, din moment ce recurenţii au omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată imputabile instanţei de apel în legătură cu aceste aspecte.

Neprocedând astfel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

Nu în ultimul rând, se mai cuvine notat şi faptul că, într-o manieră inadecvată procedural, nesocotind existenţa judecăţii anterioare şi natura prezentei căi extraordinare de atac, sub pretextul unor critici încadrabile în ipotezele de casare indicate, recurenţii-pârâţi au cuprins în memoriul de recurs şi critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele 3.3 şi 3.4 din memoriul de recurs, prin care în esenţă s-au invocat chestiuni de fapt referitoare la construcţiile transmise iniţial şi subsecvent, la existenţa sau inexistenţa construcţiilor pe terenul litigios ori la întinderea suprafeţei de teren efectiv necesară pentru exploatarea construcţiilor.

Or, aşa cum s-a subliniat deja în cele ce precedă, instanţa de recurs judecă hotărârea instanţei de apel, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

II.2. Recursul declarat de reclamanta S.C. A. SRL

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Scopul urmărit este reformarea doar în parte a deciziei instanţei de apel, criticile vizând numai întinderea celor două drepturi, ca elemente reunite în conţinutul juridic al superficiei.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, obiectul material al dreptului de proprietate asupra construcţiilor le înglobează şi pe cele intitulate "autodemolate" C1, C11-C14, iar suprafaţa terenului asupra căruia poartă dreptul de folosinţă este de 9365 mp, aceasta fiind în realitate suprafaţa pe care sunt amplasate construcţiile viabile, necesară exploatării lor.

Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă: i) încălcarea dispoziţiilor art. 480 din C. civ., prin restrângerea nelegală a dreptului de proprietate asupra construcţiilor viabile existente pe terenul litigios, în raport de dispozitivul sentinţei civile nr. 4650/2018; ii) încălcarea dispoziţiilor art. 1204, art. 1226 alin. (1), art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 alin. (1) din C. civ., rezultată din ignorarea voinţei părţilor consemnate în procesul-verbal de adjudecare ce a vizat toate construcţiile societăţii debitoare insovente E. S.R.L., şi nu doar o parte dintre ele; iii) fundamentarea greşită pe "autoritatea de lucru judecat absolută" a sentinţei civile nr. 4650/2018 şi ignorarea dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 care conferă procesului-verbal de adjudecare valoare de titlu de proprietate pentru toate construcţiile, inclusiv C1, C11-C14.

Asemenea recursului declarat de partea adversă, şi această cale de atac dezvoltă, suplimentar, critici din sfera controlului de temeinicie (restabilirea situaţiei de fapt pe baza reaprecierii probatoriului, în special a forţei probante a expertizelor efectuate în etapa rejudecării apelului), incompatibile aşadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., fiind vorba despre aspectele de netemeinicie consemnate la punctele 4 şi 5 din memoriul de recurs, prin care s-au invocat chestiuni de fapt referitoare la determinarea întinderii suprafeţei de teren ocupată de construcţiile viabile şi necesară exploatării lor, respectiv cele privitoare la proporţionalitatea acordării şi compensării cheltuielilor de judecată.

Realizate fiind aceste necesare precizări preliminare, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile de nelegalitate.

Astfel, cu referire la primul motiv de recurs, prin care s-a invocat încălcarea art. 480 din C. civ., deoarece a fost restrâns nelegal dreptul de proprietate asupra construcţiilor viabile existente pe terenul litigios, în raport de dispozitivul sentinţei civile nr. 4650/2018, este de remarcat că analiza instanţei de apel s-a circumscris corect celor două premise care justifică existenţa dreptului de superficie în discuţie.

Este vorba, pe de o parte, despre acordul proprietarului terenului exprimat prin adresa nr. x/19.06.1990 a Primăriei Municipiului Constanţa, pentru edificarea construcţiilor de către C. (prin reorganizare, I.), transmise către E. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2005, iar, pe de altă parte, despre limita temporală a acestui acord, în sensul în care dreptul de superficie durează atâta timp cât construcţiile există.

Or, împrejurările de fapt referitoare la existenţa/pieirea construcţiilor au fost cercetate şi stabilite în concret de către instanţa de apel, printr-o reevaluare în substanţă, detaliată şi convingătoare, a ansamblului probatoriului administrat în proces, ţinând seama deopotrivă de efectele juridice ale procesului-verbal de adjudecare şi ale hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract autentic, astfel că este în deplin acord cu circumstanţele factuale ale pricinii şi cu prevederile art. 480 din C. civ. de la 1864 concluzia silogismului expus, în sensul că reclamanta deţine titlu de proprietate doar pentru construcţiile x şi "cabină poartă", nu şi pentru cele indicate suplimentar în memoriul de recurs.

Aceasta întrucât, cu efect de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 4650/2018 că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra "construcţiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2023, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară", aşadar raportul întocmit în dosarul nr. x/2016 de către expertul K., care a avut ca obiect: construcţiile C16 (magazie) şi C21 (magazie) care "se află într-o stare tehnică corespunzătoare"; C17, C18 şi C19 (platforme betonate) care "prezintă fisuri şi pe alocuri este crescută vegetaţie", C20 (platformă betonată) care "este realizată din plăci trapezoidale din beton armat şi la data inspecţiei printre aceste plăci este crescută vegetaţie", "Cabină poartă" care "se află într-o stare tehnică aproximativ satisfăcătoare" şi C12 şi C15 (platforme betonate) care "nu mai există fizic", stare de fapt confirmată şi prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în acelaşi dosar de către expertul L., ce a identificat construcţiile x şi "cabină poartă", constatând că celelalte sunt fie "autodemolate" (C1-C11, C13, C14, C22), fie "neidentificabile" (C12 şi C15).

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1204, art. 1226 alin. (1), art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 alin. (1) din C. civ., rezultată din ignorarea voinţei părţilor consemnate în procesul-verbal de adjudecare ce a vizat toate construcţiile societăţii debitoare insovente E. S.R.L., şi nu doar o parte dintre ele, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat.

Reiterând, în privinţa împrejurărilor de fapt stabilite, au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond, instanţa de recurs putând evalua, desigur, semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite.

Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanţele factuale concrete reţinute de instanţa de apel îi fundamentează îndestulător concluzia, anume aceea că, întrucât la momentul adjudecării, construcţiile declarate expres ca fiind "autodemolate" nu mai existau, această împărţire a construcţiilor în "viabile" şi "autodemolate" determină, în mod obiectiv, limitele consimţământului reclamantei în privinţa obiectului derivat al actului juridic, de vreme ce, în considerarea însuşirii bunurilor de a fi "autodemolate", şi-a asumat consecinţele impuse de regimul juridic aplicabil dreptului de superficie urmărit a fi dobândit.

În sensul acestei concluzii, instanţa de apel a avut în vedere că, la data întocmirii procesului-verbal de adjudecare, construcţiile dobândite de debitoarea insolventă E. S.R.L. de la I. S.A. alcătuiau deja două categorii, respectiv cele "viabile", adică C16 şi C21 - magazii, C12, C15, C17-C20 - platforme de beton, "cabină poartă" şi "împrejmuire est", şi cele "autodemolate" (C1-C11, C13 şi C14 - fundaţii şi C22 - anexă), iar mai apoi, la data pronunţării sentinţei civile nr. 4650/2.05.2018, pe baza raportului de expertiză tehnică imobiliară, construcţiile C12 şi C15 nu au fost identificate întrucât "nu mai există fizic", împrejurare consemnată şi în raportul de expertiză tehnică topografică prin care aceste două construcţii au fost constatate ca fiind "neidentificabile". În plus, constatările privind starea construcţiilor, consemnate în cele două rapoarte de expertiză efectuate în rejudecarea apelului, nu pot avea efectul adăugării altor construcţii la obiectul contractului de vânzare-cumpărare, de care ţine loc sentinţa civilă nr. 4650/2.05.2018 şi care constituie titlul de proprietate al reclamantei.

Aşadar, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, concluzia reţinută de instanţa de apel în privinţa întinderii dreptului de superficie este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente (regulile de drept privitoare la voinţa reală a părţilor ori la obiectul şi forţa obligatorie a actului juridic, evocate în recurs, însă fără a fi expuse, în realitate, critici punctuale cu referire la decizia atacată), la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului, impunându-se a fi reiterat că atare chestiuni de fapt sunt apartenente sferei controlului de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, prin care s-au invocat fundamentarea greşită pe "autoritatea de lucru judecat absolută" a sentinţei civile nr. 4650/2018 şi ignorarea dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 care conferă procesului-verbal de adjudecare valoare de titlu de proprietate pentru toate construcţiile, inclusiv C1, C11-C14, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat.

Pe de o parte, se cuvine notat că instanţa de apel a argumentat în mod corect că obiectul contractului de vânzare, materializat prin sentinţa civilă nr. 4650/2018 care constituie titlul de proprietate al reclamantei, a fost reprezentat numai de construcţiile identificate prin raportul de expertiză imobiliară întocmit în acel dosar, adică x şi cabină poartă, astfel că "potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate înlătura autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, extinzând obiectul contractului de vânzare-cumpărare de care aceasta ţine loc".

Aşadar, instanţa de apel nu a reţinut vreo autoritate de lucru judecat "absolută", cum fără niciun temei juridic afirmă recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, în deplin respect al principiului fundamental al autorităţii de lucru judecat, ca principal efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, a ţinut seama de dezlegarea jurisdicţională definitivă a chestiunii litigioase referitoare la natura juridică a procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, conform art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, ca o chestiune litigioasă, care şi-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăţi ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată şi fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanţa ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante.

Aceasta întrucât, respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Or, în procesul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, a fost tranşată în mod efectiv şi în termeni neechivoci natura juridică de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a procesului-verbal de adjudecare.

Aşadar, există o dezlegare anterioară definitivă asupra naturii actului juridic - de antecontract, şi nu de contract de vânzare -, fiind binecunoscută diferenţa majoră de efecte juridice specifice dintre promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract) şi contractul de vânzare, în sensul în care efectul principal al contractului de vânzare îl constituie transmiterea proprietăţii (obligaţia de a da), în vreme ce promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare naşte în sarcina părţilor numai o obligaţie personală de a face, respectiv de a încheia contractul promis, în condiţiile convenite cu privire la elementele esenţiale ale vânzării (lucrul vândut şi preţul convenit).

Această delimitare conceptuală evidentă era suficientă în a împiedica instanţa de apel să mai repună în discuţie natura actului juridic şi, mai departe, să recunoască pretinsul transfer al dreptului de proprietate asupra construcţiilor, ca efect direct şi exclusiv al procesului-verbal de adjudecare.

Pe de altă parte, potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, pe care se întemeiază critica recurentei-reclamante, "Dacă vânzarea activelor se face prin licitaţie publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate. Când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitaţie".

Distinct de natura juridică de antecontract, şi nu contract de vânzare (aspect tranşat cu efect de lucru judecat), este de subliniat că însăşi norma juridică evocată de recurenta-reclamantă îi infirmă susţinerea, de vreme ce, în sistemul noului C. civ., pentru a fi valabilă, convenţia de constituire sau de transmitere a dreptului de superficie trebuie încheiată în formă autentică, întrucât art. 693 alin. (2) din C. civ. stabileşte că dobândirea dreptului de superficie este supusă dispoziţiilor privitoare la cartea funciară, iar potrivit art. 1244 din acelaşi cod, în afara cazurilor prevăzute de lege, convenţiile prin care se strămută sau se constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie încheiate, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă autentică; aceeaşi concluzie se desprindea şi din interpretarea sistematică a art. 2 alin. (1) şi (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în prezent abrogat.

În consecinţă, este nefondată şi această ultimă critică de nelegalitate.

Restul criticilor din acest al doilea recurs aparţin sferei controlului de temeinicie, cum s-a arătat în cele ce precedă, aşa încât nu pot fi examinate, nefiind compatibile cu scopul căii de atac a recursului, reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de reclamantă şi de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei civile nr. 24/C din 31 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.