State liability for inadequate penitentiary air and water quality affirmed; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 9.000.000 euro, câte 1.000.000 euro pentru fiecare reclamant, în temeiul răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1379 alin. (1) şi (2) C. civ., rap. la art. 34 alin. (1) şi (2) şi art. 35 alin. (1) din Constitutie.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 08 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de către reclamanţii D., F., G. şi I.; a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., E. şi H.; a obligat pârâtul la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii A., B., C., E. si H. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând pentru rest acţiunea formulată ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin decizia civilă nr. 818A din 06 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 170 din 08.02.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., E. şi H., ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 818A din 06 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Motivele de recurs:

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Recurentul-pârât reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi art. 1357 C. civ.

In susţinerea acestei excepţii, învederează că instanţa nu a ţinut seama de faptul că intimaţii-reclamanţi invocă un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale Statului manifestate prin instituţiile sale naţionale. Or, imputabilitatea faptelor se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuala a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie, în condiţiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum şi din susţinerile intimaţilor-reclamanţi, reiese faptul ca această acţiune vizează un presupus prejudiciu cauzat de condiţiile de detenţie existente in penitenciarele din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi instituţiile sale cu personalitate juridică, nu există un raport de prepuşenie în înţelesul art. 1373 C. civ. şi nici nu se poate reţine o subordonare între prepus şi comitent.

Prin urmare, răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (decizia civilă nr. 422/17.01.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Răspunderea Statului este reglementată în mod expres în Constituţia României la art. 52 alin. (3), astfel că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, el nefiind responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

De asemenea, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Prin urmare, solicită să se constate că în speţa de faţă între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există nici un fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

Dacă în speţa de faţă există vreo culpa, aceasta nu poate fi imputată Statului Român prin Ministerul Finanţelor, această răspundere revenind în întregime penitenciarelor unde au fost cazaţi intimaţii-reclamanţi şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor acesta stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, iar potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi ale Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 433/0/2013, în mod evident Ministerul Finanţelor nu poate reprezenta Statul, care nu asigură condiţiile din spaţiile de detenţie.

Ministerul Finanţelor răspunde în numele Statului Român numai în condiţiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau unor legi speciale de reparaţie, situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Mai mult, Ministerul Finanţelor nu este ordonator de credite pentru organele cu atribuţii în organizarea condiţiilor de detenţie, legile speciale de organizare, antemenţionate, prevăzând expres procedura finanţărilor.

Prin urmare, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii dreptul intimaţilor-reclamanţi de a avea condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii, care în niciun caz nu este Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Aşadar, din perspectiva calităţii procesuale pasive, în prezenta cauză, Statul Român nu este subiectul pasiv al raportului juridic litigios, respectiv titularul obligaţiei de a asigura reclamanţilor condiţii corespunzătoare de detenţie.

Dispoziţiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuţii exprese şi distincte în acest sens în sarcina unităţilor de detenţie. In acest sens a indicat dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/17.10.2017, art. 1 alin. (1) şi art. 2 din O.M.J. nr. 2772/2017, art. 48, art. 49 şi art. 80 din Legea nr. 254/2013.

Nu pot fi primite argumentele intimaţilor-reclamanţi, atâta vreme cât nu există o hotărâre prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al intimaţilor-reclamanţi, încălcarea de către Stat a art. 3 din Conventie.

Pentru toate aceste considerente, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamanţi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a criticat şi motivarea instanţei referitoare la faptul că este justificată suma de 2.000 RON acordată cu titlu de despăgubiri morale pentru fiecare dintre reclamanţi.

Arată că presupusele fapte ilicite, descrise de către intimaţii-reclamanţi în acţiunea formulată, sunt încălcarea normelor minime obligatorii privind condiţiile materiale ale detenţiei şi tratarea necorespunzătoare a intimaţilor.

Or, situaţia penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în sentinţa atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanţă de judecată să-şi poată sprijini argumentaţia juridică.

Nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie şi neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între intimaţii-reclamanţi şi recurentul-pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală.

Susţinerile intimaţilor-reclamanţi cu privire la neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare, care le-ar fi provocat o suferinţă morală, au fost primite de instanţe fără a analiza situaţia reală a condiţiilor în care acesta a fost cazat în mediul penitenciar şi fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de intimaţii-reclamanţi. Astfel, inacţiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării si dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Mai mult, în practica CEDO s-a reţinut că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deţinere.

Art. 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţilor democratice, astfel, Convenţia interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei (Labita împotriva Italiei (MC), nr. xxxxx/95, pct. 119, CEDO 2000 IV).

După cum a stabilit Curtea în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenta art. 3 din Convenţie.

Aprecierea acestui nivel minim de gravitate este relativă; depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice şi psihice şi in unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.

De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este "degradant" în sensul art. 3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3.

Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală.

Faţă de cele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate, în sensul respingeri acţiunii formulate de intimaţii-reclamanţi, ca neîntemeiate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi toate temeiurile invocate în cererea de recurs.

I.6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-pârât critică hotărârea instanţei de apel pe motiv că a fost greşit reţinută calitatea sa procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către intimaţii-reclamanţi pentru nerespectarea drepturilor nepatrimoniale ale acestora, privind calitatea aerului şi apei în proximitatea locului de detenţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-pârât a susţinut că, raportat la dispoziţiile legale indicate în cererea de recurs (art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 756/2016 privind organizarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, H.G. nr. 652/2009 privind organizarea Ministerului Justiţiei), Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă şi nu are nicio culpă. A susţinut, de asemenea, că s-au reţinut în mod greşit condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357-1371 C. civ., deoarece prejudiciul invocat este generat de acţiunile sau inacţiunile unor instituţii naţionale distincte cu personalitate juridică proprie.

Înalta Curte observă că, fără a nega faptul că instituţiile naţionale competente au obligaţia directă de a asigura condiţiile adecvate privind calitatea aerului şi apei, instanţa de apel a reţinut, în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că răspunderea acestor instituţii nu exclude răspunderea obiectivă a Statului însuşi.

Astfel, în mod corect a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecăţii, având în vedere natura faptei ilicite reţinute. Recurentul-pârât a fost considerat răspunzător pentru producerea prejudiciului tocmai pentru omisiunea de a lua măsurile necesare pentru închiderea, etanşarea şi ecologizarea gropilor de gunoi, chestiune necontestată, de altfel, de către recurent.

Această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea adoptării politicilor adecvate în materia protecţiei mediului şi sănătăţii publice.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, imputabilitatea unei fapte prejudiciabile, în condiţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., presupune stabilirea unei culpe directe a persoanei juridice în cauză, respectiv implicarea explicită a organelor sale de conducere în săvârşirea unor acte ilicite generatoare de prejudicii.

În speţă însă, prejudiciul invocat de intimaţii-reclamanţi decurge din calitatea aerului şi a apei, situaţie care rezultă din omisiunea statului de a adopta măsuri necesare şi eficiente pentru asigurarea unui mediu sănătos şi a condiţiilor decente de trai, aspecte reţinute şi motivate în mod corect de instanţa de apel.

Astfel, curtea de apel a reţinut justificat raportul J. privind condiţiile necorespunzătoare ale apei din penitenciare, aspect confirmat şi de jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Polgar împotriva României, Brânduşe împotriva României, Kanalas împotriva României, Elefteriadis împotriva României, K. împotriva României).

În aceste hotărâri s-a statuat constant că lipsa măsurilor adecvate pentru asigurarea unor condiţii corespunzătoare pentru traiul în penitenciar - fie că este vorba despre supraaglomerare, ce nu se discută în speţă, fie că este vorba despre alte elemente ce caracterizează condiţiile de trai, igiena, apa, aerul - implică responsabilitatea directă a statului, independent de instituţiile subordonate acestuia.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Brânduşe împotriva României, Rezmiveş şi alţii împotriva României, K. împotriva României) şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-638/18 Comisia Europeană împotriva României), situaţia privind calitatea precară a aerului constituie o problemă structurală şi sistemică, determinată de lipsa măsurilor adecvate luate de autorităţile publice centrale, responsabilitatea revenind în mod direct Statului Român.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., de vreme ce reclamanţii impută statului neluarea măsurilor corespunzătoare necesare pentru remedierea viciilor aerului şi apel în penitenciar, rezultă şi calitatea pasivă a recurentului chemat în judecată, chestiune dezlegată corect de instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, criticile recurentei privind inexistenţa răspunderii civile delictuale sunt nefondate.

Instanţele de fond au reţinut existenţa unei fapte ilicite de tip omisiv imputabile pârâtului, constând în neluarea măsurilor necesare pentru închiderea, etanşarea şi ecologizarea gropilor de gunoi, conform obligaţiilor legale asumate de stat prin legislaţia naţională şi europeană, iar în această privinţă nu s-au formulat critici de nelegalitate.

În consecinţă, această omisiune a fost corect stabilită ca generatoare de prejudicii în sarcina reclamanţilor, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Susţinerea recurentului privind absenţa unui prejudiciu cert şi determinabil este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care arată că prejudiciul moral nu necesită probe exhaustive directe, fiind suficient să se probeze existenţa unei fapte ilicite ce aduce atingere (şi) unor drepturi personale nepatrimoniale pentru a prezuma existenţa prejudiciului.

În acelaşi timp, aprecierea privind existenţa şi întinderea prejudiciului (evaluat de instanţa de apel la suma de 2000 RON pentru fiecare reclamant) reprezintă chestiuni de fapt, ce scapă controlului judiciar al instanţei de recurs; în prezenţa argumentelor expuse de instanţa de apel, care sunt clare şi se raportează la circumstanţele cauzei, nu se poate reţine încălcarea legii, iar Înalta Curte nu poate proceda la evaluarea caracterului excesiv pretins al acestor despăgubiri.

De asemenea, nici critica privind lipsa unei legături clare de cauzalitate nu poate fi primită, întrucât aprecierea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu constituie o chestiune de fapt rezervată instanţelor de fond şi apel, excluzându-se astfel reevaluarea sa în recurs.

Criticile recurentului privind interpretarea eronată a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi gradul de gravitate al tratamentului suferitsunt nefondate. Instanţele de fond au aplicat corect jurisprudenţa relevantă în materie, iar condiţiile descrise au atins, potrivit evaluării rezervate instanţelor de fond, pragul minim de gravitate necesar calificării tratamentului ca degradant, în sensul art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată, totodată, că numeroase dintre criticile dezvoltate de recurent în cererea de recurs se referă la aspecte ce exced cadrului procesual al cauzei, mai precis la răspunderea Statului Român pentru supraaglomerarea sau lipsa igienei în penitenciare.

Or, aceste aspecte nu pot constitui motive de nelegalitate în prezenta cauză, în condiţiile în care obiectul litigiului îl reprezintă exclusiv obligaţiile Statului Român privind protecţia mediului, mai exact afectarea calităţii aerului şi apei, generată direct şi exclusiv de amplasarea gropilor de gunoi în proximitatea penitenciarului. În consecinţă, criticile recurentului privind condiţiile generale din penitenciare sunt lipsite de relevanţă şi nu pot fi reţinute în analiza prezentului litigiu.

În cauză răspunderea statului este obiectivă şi derivată din neîndeplinirea obligaţiilor generale stabilite prin norme interne şi europene privind protecţia mediului şi asigurarea drepturilor fundamentale. Jurisprudenţa europeană confirmă clar că statul poartă o răspundere obiectivă pentru deficienţele structurale ale sistemului său, independent de identificarea unei culpe directe a unei autorităţi specifice.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 818/A din 6 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi E., C., A., H. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.