Appeal dismissed: Failure to rebut presumption of ownership over structures built on another’s land due to late submission of evidence

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I.1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la 14 august 2019 pe rolul Tribunalului Satu Mare, ca urmare a declinărilor succesive reciproce de competenţă survenite în cauză şi în considerarea regulatorului de competenţă dispus prin sentinţa civilă nr. 14/C din 11 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să constate că pe terenul în suprafaţă totală de 73.211 mp proprietatea pârâtei, identificat conform coordonatelor de carte funciară expuse în petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a edificat, prin efort propriu, mai multe construcţii, enumerate în cuprinsul cererii sale principale (în speţă, hală fabrică nutreţuri, în suprafaţă de 328 mp; depozit cereale, în suprafaţă de 196 mp; depozit materiale, în suprafaţă de 207 mp; turn de încărcare, în suprafaţă de 123 mp; laborator, în suprafaţă de 50 mp; hală producţie, în suprafaţă de 473 mp; atelier şi vestiar, în suprafaţă de 219 mp; hală fabricaţie sirop, în suprafaţă de 247 mp; staţie filtrare apă, în suprafaţă de 93 mp; atelier reparaţii, în suprafaţă de 233 mp; depozit materii prime, în suprafaţă de 132 mp; birou livrare, în suprafaţă de 68 mp; depozit piese, în suprafaţă de 698 mp; sediu administrativ şi locuinţă, în suprafaţă de 187 mp; casă pompe, în suprafaţă de 31 mp; garaje, în suprafaţă de 61 mp; terasă în suprafaţă de 98 mp; hidrant incendiu, în suprafaţă de 18 mp; depozit materiale, în suprafaţă de 122 mp; hală comunicare, în suprafaţă de 97 mp; birou de livrare, în suprafaţă de 83 mp; cabină poartă, în suprafaţă de 18 mp; grup sanitar, în suprafaţă de 57 mp; şi staţie de epurare, în suprafaţă de 2021 mp) şi, pe cale de consecinţă, să se constate calitatea sa de proprietar asupra acestor supraedificate, cu evidenţierea dreptului real principal astfel dobândit în evidenţele de publicitate imobiliară.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 24/D din 10 februarie 2021, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.. şi a intervenientului accesoriu în interesul pârâtei D. (Romania) S.A. (fostă E.).

A constatat că, pe terenul înscris în CF nr. x Livada Nouă, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Livada Nouă), sub nr. topo. Livada Nouă, în suprafaţă totală de 73.211 mp., reclamanta a edificat, prin efort propriu, următoarele supraedificate: hală fabrică nutreţuri, în suprafaţă de 328 mp; depozit cereale, în suprafaţă de 196 mp; depozit materiale, în suprafaţă de 207 mp; turn de încărcare, în suprafaţă de 123 mp; laborator, în suprafaţă de 50 mp; hală producţie, în suprafaţă de 473 mp; atelier şi vestiar, în suprafaţă de 219 mp; hală fabricaţie sirop, în suprafaţă de 247 mp; staţie filtrare apă, în suprafaţă de 93 mp; atelier reparaţii, în suprafaţă de 233 mp; depozit materii prime, în suprafaţă de 132 mp; birou livrare, în suprafaţă de 68 mp; depozit piese, în suprafaţă de 698 mp; sediu administrativ şi locuinţă, în suprafaţă de 187 mp; casă pompe, în suprafaţă de 31 mp; garaje, în suprafaţă de 61 mp; terasă în suprafaţă de 98 mp; hidrant incendiu, în suprafaţă de 18 mp; depozit materiale, în suprafaţă de 122 mp; hală comunicare, în suprafaţă de 97 mp; birou de livrare, în suprafaţă de 83 mp; cabină poartă, în suprafaţă de 18 mp; grup sanitar, în suprafaţă de 57 mp; staţie de epurare, în suprafaţă de 2021 mp.

A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor de mai sus, ca efect al edificării acestora prin efort propriu.

A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului real imobiliar astfel dobândit de către reclamantă asupra imobilelor de mai sus, cu evidenţierea sa în mod distinct, condiţionat de îndeplinirea celorlalte formalităţi legale specifice, instituite prin Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi publicitate imobiliară, cu modificările ulterioare, emis de către Directorul general al Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate Imobiliară.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 998/A/2023 din 3 octombrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

A admis apelurile declarate de apelanta C., în calitate de lichidator judiciar al pârâtei B. S.R.L., societate în faliment, şi de apelanta - intervenientă în interesul pârâtei D. (Romania) S.A. (fostă E.), în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 24/D din 10 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 998/A/2023 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., pe de o parte, refuzând, fără o motivare corespunzătoare, încuviinţarea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză. Pe de altă parte, instanţa de apel a respins, fără o motivare pertinentă cererea de repunere pe rol a cauzei şi nu a luat în considerare înscrisurile depuse, ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu încălcarea rolului activ al judecătorului, care este obligat să afle adevărul în cauză.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurenta a imputat instanţei de apel o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996, prin nesocotirea tuturor elementelor probatorii care au condus la concluzia clară că prezumţia de proprietate instituită de art. 492 C. civ. de la 1864 a fost răsturnată, făcând trimitere la depoziţiile testimoniale, înscrisurile care atestă primirea sumelor de bani necesare pentru edificarea construcţiilor, cât şi procesele-verbale din 14 octombrie 1997 şi 11 noiembrie 2000, care atestă predarea de către constructor a lucrărilor efectuate de recurentă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, pentru situaţia în care recurenta nu a ataşat dovada de plată a taxei de timbru, solicitând, în principal, anularea, ca netimbrat, a recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În combaterea recursului, intimata a susţinut că hotărârea instanţei de apel este legală, fiind corecte atât soluţia de respingere a obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză realizat în cauză, cât şi cea de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei. În ceea ce priveşte fondul cauzei, a învederat că reclamanta nu a făcut dovada edificării celor 24 de construcţii din venituri proprii, aspect reţinut, în mod corect, de Curtea de Apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, se constată că, deşi recurenta a subsumat criticile formulate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., examinarea acestora relevă că ele se circumscriu, în realitate, motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod. Aceste critici vizează: (i) pretinsa încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ. (ii) nemotivarea respingerii obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză şi a cererii de repunere pe rol a cauzei; precum şi (iii) aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996.

Analizând criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, recurenta susţine că instanţa nu a urmărit aflarea adevărului, înlăturând din analiză probe cu potenţial relevant în cauză, prin respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei pentru discutarea probei cu înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor.

Examinarea susţinerii impune raportarea la dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Această obligaţie nu echivalează cu posibilitatea instanţei de a suplini însă lipsa de diligenţă a părţilor în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce le incumbă, în special sub aspectul propunerii şi administrării probelor. Obligaţia de a face dovada susţinerilor proprii aparţine în exclusivitate părţii care le formulează, în temeiul art. 249 C. proc. civ., conform principiului "onus probandi incumbit ei qui dicit".

Totodată, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Rolul activ al judecătorului presupune, aşadar, o conduită procesuală activă şi echilibrată, menită să asigure caracterul efectiv al dreptului la un proces echitabil şi contradictoriu şi nu echivalează cu o permisiune de a deroga de la regulile procesului civil. Intervenţia judecătorului pentru completarea probatoriului sau pentru clarificarea unor împrejurări de fapt este posibilă doar în condiţiile prevăzute de lege, fără a înlătura sarcina părţii interesate de a solicita încuviinţarea şi administrarea probelor relevante în termenele şi în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

Totodată, se reţine că, potrivit art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă. Această normă are caracter imperativ şi vizează respectarea exigenţelor procesului echitabil şi a principiului contradictorialităţii, permisiunea de a depune probe după închiderea dezbaterilor conducând la prejudicierea dreptului părţii adverse de a le cunoaşte şi de a le combate în mod efectiv.

În speţă, ulterior încheierii dezbaterilor în faţa Curţii de Apel şi rămânerii în pronunţare la data de 18 septembrie 2023, reclamanta a formulat, la 27 septembrie 2023, o cerere de repunere a cauzei pe rol, în vederea discutării şi încuviinţării probei cu înscrisuri. În susţinerea acestei cereri, au fost depuse înscrisuri datate 1993, 1996 şi 1999, referitoare la resursele financiare pretins folosite pentru edificarea construcţiilor litigioase. Data acestor înscrisuri relevă că documentele respective existau şi puteau fi depuse anterior, încă de la formularea cererii de chemare în judecată, ceea ce atrage incidenţa sancţiunii prevăzute de art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, se impune a fi reţinut că instanţa de apel i-a pus recurentei, încă din faza incipientă a judecăţii apelului (şedinţa din 7 noiembrie 2022), obligaţia de a depune toate înscrisurile aflate în posesia sa referitoare la edificarea construcţiilor. Cu acel prilej, recurenta a arătat că nu mai deţine alte înscrisuri privind imobilele litigioase.

Drept urmare, recurenta nu poate invoca, cu succes, principiul rolului activ al judecătorului pentru a justifica o omisiune procesuală care îi este imputabilă, cum, de altfel, nu poate susţine nici faptul că necesitatea probei cu înscrisurile ataşate cererii de repunere pe rol a cauzei a rezultat din dezbateri.

Sub acest aspect, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât necesitatea probei nu a rezultat din dezbateri, în condiţiile în care, chiar prin cererea de apel, intimata D. S.A. a invocat imposibilitatea recurentei-reclamante de a deţine fondurilor necesare pentru edificarea acestor construcţii, susţinere care a constituit un argument în sprijinul criticilor formulate împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal.

În consecinţă, constatarea Curţii de Apel privind decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita administrarea de probe se dovedeşte a fi legală şi temeinică, asemenea şi soluţia de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând decizia contestată cu privire la motivarea măsurilor procedurale de respingere a obiecţiunilor şi a cererii de repunere pe rol a cauzei, cu consecinţa înlăturării înscrisurilor depuse de parte după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat aceste măsuri, reţinând, în ceea ce priveşte obiecţiunile formulate, că acestea vizează, în realitate, aprecierea, în mod coroborat, a probaţiunii administrate în cauză, apreciere ce urmează a fi realizată de instanţă în procesul deliberării, nefiind veritabile critici cu privire la concluziile exprimate de expert.

În combaterea raţionamentului instanţei, recurenta a făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat şi la declaraţiile martorilor audiaţi, expunându-şi părerea cu privire la o presupusă contradicţie între probele administrate.

Însă, aceste susţineri nu pot fi analizate în recurs câtă vreme se întemeiază exclusiv pe aprecierile şi interpretările subiective date de recurentă elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că evaluarea probelor excede analizei instanţei de recurs, neputând fi criticată, în această cale de atac putând fi analizată numai modalitatea de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită.

Cu referire la respingerea cererii de repunere pe rol, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit dispoziţiilor procedurale, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă. Totodată, a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 254 alin. (2) şi, în consecinţă, nici cele ale art. 400 C. proc. civ., întrucât cererea de repunere pe rol a cauzei a fost formulată în vederea încuviinţării ca probă a unor înscrisuri sub semnătură privată din anii 1994, 1996 şi 1999, pe care se presupune că reclamanta le deţinea încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, cât priveşte motivarea instanţei, deşi aceasta este succintă, este suficientă din perspectiva cerinţelor de claritate şi coerenţă impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că motivarea unei soluţii nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părţilor şi instanţelor de control judiciar să înţeleagă raţionamentul pe care se bazează soluţia adoptată.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a măsurilor procedurale adoptate şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prin care recurenta a imputat instanţei de apel interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, instanţa de recurs îl va înlătura din analiză, întrucât nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a învederat că instanţa de prim control judiciar a reinterpretat depoziţiile testimoniale administrate înaintea primei instanţe, prin specularea unei erori strecurate în raportul de expertiză întocmit în etapa apelului, şi a nesocotit toate elementele probatorii care au condus la concluzia că prezumţia legală instituită de art. 492 din C. civ. de la 1864, respectiv de art. 579 alin. (1) din noul Cod, nu a fost răsturnată.

Totodată, a arătat că, potrivit probatoriului administrat, contrar reţinerilor Curţii de Apel, construcţiile au fost edificate înainte de 1 august 2001, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate asupra acestora se poate intabula în baza certificatului de atestare fiscală, prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.

Cu toate acestea, analiza criticii formulate relevă că aceasta nu vizează veritabilul raţionament al instanţei de apel, ci porneşte de la o premisă greşită, respectiv aceea că instanţa ar fi reţinut, în mod nelegal, că imobilele nu au fost construite anterior anului 2001. Or, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă cu claritate că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în raport cu data edificării construcţiilor, însă a reţinut, în mod corect, că în cauză nu se solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unor construcţii edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii - ipoteză avută în vedere de Înalta Curte în Decizia nr. 13/2019, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

În acest context, instanţa de apel a constatat că devine incidentă prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 din C. civ. de la 1864, respectiv de art. 579 alin. (1) din noul C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului este, în lipsa dovezii contrare, şi proprietarul construcţiei aferente. Or, în urma administrării probatoriului, instanţa a reţinut că această prezumţie nu a fost răsturnată, întrucât nu s-a făcut dovada contrară, în sensul susţinut de reclamantă.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel privind admiterea apelurilor formulate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, se întemeiază pe aplicarea prezumţiei de proprietate legal instituită şi pe constatarea că nu s-a făcut dovada contrară. Acesta este raţionamentul care fundamentează hotărârea atacată, iar pentru a fi susceptibilă de cenzură în recurs, critica trebuia să se raporteze la această motivare, sub forma unui veritabil motiv de nelegalitate, ceea ce în speţă nu s-a realizat.

Pe de altă parte, recurenta nu a indicat veritabile erori de drept, în ceea ce priveşte prezumţia de proprietate instituită de art. 492 C. civ. de la 1864 şi art. 579 alin. (1) C. civ. şi reţinută de Curtea de Apel, nu a arătat în ce constă, în mod concret, eroarea de interpretare sau de aplicare a normelor juridice incidente, ci doar a exprimat aprecierile şi interpretările subiective date de recurentă elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate. Aceste critici vizează, în esenţă, modul în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat probele administrate în cauză şi tinde la obţinerea unei reaprecieri a situaţiei de fapt şi a probatoriului, operaţiune care excede limitelor controlului exercitat în recurs.

Mai trebuie menţionat că simpla menţionare a unor texte de lege în memoriul de recurs este lipsită de valenţe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanţei în judecarea apelului, în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit C. proc. civ., criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cum greşit a susţinut recurenta, reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt nereprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Drept urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei, astfel cum au fost dezvoltate în cadrul acestui punct al memoriului de recurs, nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât nu vizează veritabile erori de drept, ci exprimă o critică de temeinicie, o nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată în dosar, care excede obiectului controlului de legalitate ce poate fi realizat în etapa recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 998/A/2023 din 3 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.