Nosocomial infection liability: objective delictual responsibility under Law 95/2006 and commencement of the statute of limitations upon confirmation of irreversible injury

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 9 martie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti "Floreasca" şi B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului persoană juridică la plata sumei de 500.000 euro şi a pârâtului persoană fizică la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul adus prin culpa medicală constând în intervenţii chirurgicale defectuoase realizate de pârâtul B. în cadrul spitalului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 alin. (1), art. 1357 şi urm. C. civ.

La termenul din 10 decembrie 2019, reclamantul a renunţat la judecata în contradictoriu cu pârâtul B..

Prin sentinţa civilă nr. 808 din 23 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, apreciind că reclamantul a invocat un caz de malpraxis, aşa cum e reglementat de art. 653 din Legea nr. 95/2006, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 16.12.2016, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 643 din 7 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi B., în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 48 F din 20 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost stabilită competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reţinându-se că poziţia reclamantului este neechivocă, în sensul că înţelege să formuleze o acţiune în răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi 1357 şi următoarele C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 498 din 1 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1807A din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 498/01.04.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1807A din 28 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 677 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 2528 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că, raportat la aceste dispoziţii legale, introducerea cererii de chemare în judecată la 9 martie 2016 s-a făcut cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani.

În acest sens, a menţionat că presupusul act de malpraxis invocat de reclamant în sarcina pârâtului este infectarea cu Staphilococcus aureus la data primei intervenţii chirurgicale suferite, iar, prin raportare datele intervenţiilor chirurgicale suferite din 11 iulie 2007, 25 iulie 2007, respectiv 20 noiembrie 2008, rezultă că reclamantul cunoştea încă din anul 2008 atât existenţa faptelor de malpraxis imputate, respectiv intervenţiile chirurgicale şi existenţa infecţiilor nosocomiale, cât şi care sunt medicii care au efectuat aceste acte medicale şi unităţile sanitare în care au fost efectuate.

Mai mult, a arătat că reclamantul a formulat la 20 iunie 2013 o plângere penală pentru vătămare corporală, fără a se constitui parte civilă în dosarul penal, menţionând că, şi la data formulării plângerii penale, dreptul la acţiune era deja prescris, întrucât plângerea penală a fost depusă la aproximativ 5 ani de la data faptei sau faptelor de malpraxis imputate.

Prin cea de-a doua critică formulată, subsumată acestui motiv de casare, recurentul a invocat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006, care stipulează o cauză exoneratoare de răspundere pentru spital, în cazul în care se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de instituţie.

A menţionat că, în cazul concret dedus judecăţii, este incidentă această cauza exoneratoare, întrucât situaţia invocată de către reclamant nu se datorează încălcării vreunor norme sau vreunei culpe a spitalului sau a personalului medical, aspect care rezultă din expertiza medico-legală. Totodată, a precizat că, şi în situaţia ipotetică în care pacientul ar fi dezvoltat infecţii pe durata internării, este necesară îndeplinirea concomitentă a unei palete criteriologice medicale elocvente, de natură a susţine culpa şi imputabilitatea instituţională, fiind necesar a se face distincţia între infecţia oportunistă şi infecţia endogenă.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat că infecţia microbiană invocată de reclamant nu a fost generată de mediul spitalicesc şi nu a fost rezultatul vreunei culpe imputabile Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, în sensul incriminat de către reclamant.

Prin cea de-a treia critică dezvoltată, subsumată tot ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 27 alin. (2) şi (3) din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală.

În acest sens, a învederat că, în condiţiile în care Comisia superioară de medicină legală a considerat că anumite aspecte medicale nu puteau fi clarificate fără cooptarea unui medic cu specialitatea ortopedie-traumatologie, şi a făcut o recomandare în acest sens, ignorarea acestei recomandări de către instanţa de apel încălcă prevederile legale mai sus menţionate.

Prin ultimul motiv de recurs, subsumat tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c), coroborat cu art. 482 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurentul a menţionat că a formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 498 din 1 aprilie 2021 a primei instanţe, cât şi împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021. Cu toate acestea, instanţa de apel s-a pronunţat doar asupra apelului declarat împotriva sentinţei, iar această omisiune nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii atacate.

5. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 19 septembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 21 noiembrie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate invocate, se reţine că primul motiv de recurs, subsumat tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează o presupusă încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c) coroborate cu art. 482 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel s-a pronunţat numai asupra apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, nu şi asupra apelului declarat împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021.

Prealabil, se reţine că încheierea din 28 ianuarie 2021, invocată de recurent, este încheierea de închidere a dezbaterilor, care face parte integrantă din hotărârea finală. Această încheiere nu are caracterul unei încheieri autonome, ci constituie un act procedural subsecvent dezbaterilor contradictorii, integrându-se procesului de deliberare.

Totodată, este de menţionat că încheierea prin care se închid dezbaterile nu este, în principiu, susceptibilă de apel separat, fiind o măsură pregătitoare a deliberării şi pronunţării, fără caracter decizional autonom asupra fondului ori asupra unei excepţii de fond sau de procedură.

În speţă, susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra apelului referitor la încheierea de închidere a dezbaterilor este infirmată de lectura integrală a considerentelor deciziei recurate, din care rezultă că instanţa a analizat solicitarea părţii cu privire la efectuarea unui supliment la raportul de expertiză şi, motivat, a respins această cerere.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în raport cu natura întrebărilor formulate de pârât spre a fi adresate Comisiei superioare, solicitarea nu viza, în realitate, completarea expertizei deja efectuate, ci echivala cu o cerere de efectuare a unei noi expertize medico-legale. În consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru admiterea unei asemenea cereri, întrucât pârâtul nu a invocat existenţa unor date medicale noi, iar Comisia Superioară avizase deja raportul de expertiză medico-legală complementar, fără a identifica contradicţii între concluziile acestuia şi cele ale expertizei iniţiale din anul 2013. Drept urmare, a constatat că motivul de apel este nefondat.

Faptul că instanţa de apel nu a menţionat distinct în dispozitivul deciziei respingerea apelului cu privire la încheierea din 20 octombrie 2021 nu echivalează cu omisiunea de a se pronunţa, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci reflectă tocmai caracterul integrant şi inseparabil al încheierii în structura hotărârii finale, întrucât criticile formulate împotriva încheierii au fost analizate în cadrul examinării legalităţii şi temeiniciei hotărârii însăşi, fără a impune instanţei obligaţia de a se pronunţa separat, printr-o soluţie autonomă menţionată în dispozitiv.

Chiar şi în ipoteza - pur teoretică - în care s-ar reţine o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa, în mod expres, asupra unei asemenea susţineri, recurentul nu justifică existenţa vreunei vătămări procesuale concrete, astfel cum impun dispoziţiile art. 174 şi 175 C. proc. civ., în măsura în care, din motivarea hotărârii, reiese că susţinerile şi solicitările părţii au fost, în mod real, examinate.

Or, o eventuală neregularitate de natură formală nu poate atrage anularea hotărârii în absenţa unei vătămări concrete, directe şi efective, astfel cum impune principiul reparării doar a actelor de procedură cauzatoare de prejudicii.

Nefondate sunt şi criticile prin care s-a invocat aplicarea greşită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ale art. 677 din Legea nr. 95/2006 şi cele ale art. 2528 C. civ., în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest sens, recurentul a susţinut că dreptul la acţiune al reclamantului este prescris raportat la oricare dintre datele de 11 iulie 2007, 25 iulie 2007 şi 20 noiembrie 2008, datele intervenţiilor chirurgicale, acesta cunoscând, încă de la externarea din 2008, existenţa actelor de malpraxis imputate, respectiv intervenţiile chirurgicale şi infecţia contactă.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl constituie obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti la despăgubiri materiale pentru suferinţele fizice şi psihice suferite de reclamant, rezultate din contactarea infecţiei cu Staphilococcus aureus în contextul unei intervenţii chirurgicale realizate în anul 2007 la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, secţia Ortopedie.

Situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că, la 5 iulie 2007, în urma unui accident de muncă, reclamantul a fost internat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, secţia Ortopedie. A suferit prima intervenţie chirurgicală la 11 iulie 2007, iar în perioada următoare a fost diagnosticat cu infecţie cu Staphylococcus aureus (confirmată bacteriologic la 25 şi 30 iulie 2007), ulterior suferind multiple alte intervenţii chirurgicale, prezentând, în timp, artroză şi scurtarea membrului inferior drept cu 9,5 cm - consecinţe ale acelei infecţii postoperatorii.

În drept, termenul general de prescripţie este, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, cu precizarea, potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, că acesta începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea.

Aceeaşi reglementare se regăseşte, în esenţă, în dispoziţiile art. 2528 C. civ., care prevede că prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe cel care răspunde de el. De asemenea, art. 677 din Legea nr. 95/2006 instituie acelaşi termen de 3 ani pentru acţiunile vizând malpraxisul medical, fără a deroga de la regula momentului cunoaşterii prejudiciului.

Pentru o aplicare corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia, este fundamental ca momentul declanşator al termenului să fie stabilit nu în funcţie de perceperea unei simple suferinţe fizice iniţiale, ci de data la care prejudiciul s-a conturat ca fiind cert în întindere, grav în consecinţe şi ireversibil în evoluţie, astfel încât persoana vătămată să aibă posibilitatea efectivă de a valorifica dreptul subiectiv lezat.

Or, în speţă, este esenţial faptul că, deşi infecţia cu Staphylococcus aureus a fost diagnosticată în anul 2007, prejudiciul real şi ireversibil - în dimensiunile sale certe - nu s-a produs şi nu a putut fi cunoscut decât mult ulterior, pe măsură ce s-au manifestat complicaţiile clinice şi au fost formulate concluzii medicale ferme asupra caracterului ireversibil şi grav al afectării corporale.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că abia în anul 2015, printr-un raport de expertiză medico-legală întocmit în cursul cercetării penale, s-a constatat existenţa unei osteomielite cronice, asociată cu osteoliză, osteoartrită de şold, reacţii periostale importante, mobilitate limitată a genunchiului şi şoldului drept, precum şi scurtarea semnificativă a membrului inferior drept - toate aceste consecinţe fiind permanente. În temeiul acestor constatări medicale a fost reţinută existenţa unei infirmităţi cu caracter permanent, asociată unui prejudiciu estetic de o gravitate considerabilă.

Drept urmare, consecinţa infectării cu Staphilococcus aureus s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu cu manifestări progresive în timp, care a dobândit caracterul juridic al certitudinii abia în anul 2015, odată cu stabilirea unei legături cauzale complete şi nemijlocite între infecţia nozocomială şi infirmitatea permanentă instalată ulterior.

Ca atare, nu se poate susţine că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratament şi nevoile sale materiale nu puteau fi cuantificate la acel moment.

De asemenea, prejudiciul moral invocat în cauză nu s-a conturat în întregime în anul 2008, contrar alegaţiilor recurentului, ci s-a amplificat progresiv, odată cu degradarea stării de sănătate, cu multiplicarea intervenţiilor medicale, cu reducerea mobilităţii şi cu accentuarea suferinţei psihice asociate infirmităţii.

Prin urmare, în lipsa cunoaşterii caracterului definitiv şi ireversibil al prejudiciului anterior anului 2015, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie nu a început să curgă anterior acestei date, fiind, în mod legal, soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Având în vedere considerentele expuse anterior, din care rezultă că termenul de prescripţie nu a început să curgă înainte de anul 2015, Înalta Curte apreciază că este superfluu să mai procedeze la examinarea susţinerilor recurentului referitoare la presupusa prescriere a dreptului la acţiune la data formulării plângerii penale, anul 2013, şi la neconstituirea reclamantului ca parte civilă în procesul penal.

Lipsită de fundament este şi critica potrivit căreia hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recurentul învederând existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere pentru unitatea spitalicească, întrucât situaţia invocată de reclamant nu se datorează încălcării vreunei norme sau vreunei culpe a spitalului sau a personalului medical.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că raportul juridic intervenit între pacient şi medic/unitatea sanitară are, în conţinutul său, drepturile şi obligaţiile prevăzute prin legile speciale din domeniul sănătăţii, printre care dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă clasă, prevăzut la art. 2 din Legea nr. 46/2003 (a drepturilor pacientului) şi corelativ, obligaţia unităţii medicale de a asigura pacientului condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, prevăzută la art. 166 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Dispoziţiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prevăd că unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.

Infecţiile nosocomiale sunt afecţiuni sistemice ori localizate care rezultă dintr-o reacţie la un agent infecţios, care se produc, de regulă, în interiorul unităţilor medicale şi se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat, fiind în legătură cu deficienţe de igienă, sterilizare, manevre medicale etc.

Prin norma juridică specială menţionată, legiuitorul a reglementat răspunderea civilă delictuală obiectivă a unităţilor sanitare pentru prejudicii cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii pacienţilor prin infecţii nosocomiale în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, consecinţă a nerespectării de către acestea a obligaţiilor legale de securitate (obligaţii de mijloace) pe care le au faţă de pacienţi.

Răspunderea civilă delictuală obiectivă se angajează fără a fi necesare statuări cu privire la vinovăţia dovedită sau prezumată a unităţii sanitare (persoană responsabilă), întrucât este fundamentată pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul activităţilor de prevenţie, diagnostic sau tratament şi care, la rândul lor, au asociat riscul infecţiilor nosocomiale.

De altminteri, reglementarea prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 s-a impus în considerarea faptului că, spre deosebire de riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv a acelora generate de neefectuarea tratamentului şi nerespectarea recomandărilor medicale, pe care pacientul şi le asumă în urma informării, riscul privind infecţiile nosocomiale, asociat fiind activităţilor şi procedurilor medicale, este şi rămâne în sarcina unităţii sanitare, nu poate fi asumat şi nici transferat pacientului.

Norma de drept menţionată prevede şi situaţia de excepţie în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin infecţii nosocomiale este înlăturată, anume când se probează că infecţia are o cauză externă unităţii sanitare, adică o sursă din exteriorul unităţii, care nu a putut fi controlată/depistată în cadrul activităţilor de supraveghere, prevenire şi limitare a infecţiilor asociate asistenţei medicale prevăzute de legiuitor în sarcina sa.

Pentru a se putea reţine situaţia de excepţie, se impune identificarea sursei externe a infecţiei nosocomiale şi a persoanelor responsabile, precum şi modalitatea în care factorii declanşatori ai infecţiei nosocomiale au pătruns din exterior în interiorul unităţii medicale, aspect cu privire la care îi incumbă sarcina probei.

Cu ocazia examinării situaţiei de excepţie prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, devin relevante şi normele dreptului comun prin care sunt reglementate cauzele exoneratoare de răspundere, anume normele de drept prevăzute la art. 1351 şi urm. C. civ.

Se reţine că, în scopul evitării introducerii de agenţi patogeni infecţioşi în interiorul unităţilor sanitare, pacienţii sunt examinaţi la momentul prezentării şi internării în unitatea sanitară, moment după care afecţiunile medicale ale acestora intră sub puterea şi controlul unităţii sanitare.

În speţă, în evaluarea situaţiei de fapt, instanţele de fond au statuat asupra existenţei unei legături de cauzalitate între starea de sănătate a reclamantului şi infecţia nosocomială care a fost contactat de acesta pe perioada internării în unitatea spitalicească pârâtă. S-a reţinut că, în urma analizei microbiologice din 25 iulie 2007 şi a examenului bacteriologic din 30 iulie 2007, s-a descoperit infecţia cu Staphilococcus aureus, aceasta fiind cauza esenţială care a condus la osteomielită şi la scurtarea membrului drept inferior al reclamantului.

Totodată, în urma administrării probatoriului, instanţele de fond au stabilit pârâtul nu a dovedit existenţa vreunei cauze externe ce nu a putut fi controlată de către instituţie, pentru a fi incidentă o exonerare de răspundere în temeiul dispoziţiilor art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. S-a reţinut cauzalitatea acestei infecţii ca fiind legată de igiena defectuoasă a mâinilor personalului sanitar, de utilizarea de catetere, sonde, instrumentar insuficient sterilizat, insuficienta dezinfectare a podelelor, chiuvetelor sau aşternuturilor.

Cum toate acestea sunt în legătură cu activitatea unităţii sanitare de prevenţie, diagnostic sau tratament reglementată de art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, independent de alte proceduri sau protocoale de intervenţie sau tratament, în mod corect s-a stabilit de către instanţele de fond că infecţia plăgii chirurgicale suferită de reclamant intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unităţii sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament.

Cu referire la ultimul motiv de recurs formulat, deşi aparent aceasta este încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura din analiză, pentru considerentele ce succed.

Prin criticile formulate, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 27 alin. (2) şi (3) din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală.

Potrivit dispoziţiilor invocate, în cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. Alin. (3) prevede că, în cazul în care se constată deficienţe în redactare sau abateri privind metodologia întocmirii unor acte medico-legale, Comisia superioară medico-legală poate dispune refacerea parţială sau totală a acestora.

Deşi raportate formal la textul de lege invocat, criticile formulate nu privesc ipotezele avute în vedere de legiuitor. Nu este invocată o situaţie de neavizare a concluziilor actelor medico-legale, şi nici nu este reclamată o dispoziţie a Comisiei privind refacerea totală ori parţială a acestora - condiţii care, în mod obiectiv, nu sunt incidente în cauză.

În realitate, critica formulată de recurent are în vedere faptul că instanţa de apel nu ar fi dat eficienţă unei recomandări formulate de Comisia superioară medico-legală în sensul efectuării unui supliment la raportul de expertiză, cu participarea unui medic specialist în ortopedie-traumatologie.

În acest context, trebuie subliniat că instanţele de fond dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea şi necesitatea administrării probelor, fie că acestea au fost propuse de părţi, fie că sunt dispuse din oficiu, în exercitarea rolului activ. Astfel, instanţa nu este ţinută să admită orice probă propusă, ci are obligaţia de a aprecia, în concret şi în funcţie de circumstanţele cauzei, relevanţa, pertinenţa şi utilitatea fiecărui mijloc probator în raport cu soluţionarea litigiului. Această apreciere se realizează în concret şi în raport cu întregul material probator existent la dosar.

În cazul dedus judecăţii, recurentul nu a indicat vreun motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege care ar fi incident în raport de modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. Acesta întrucât, cele două ipoteze invocate de recurent nu au corespondent în speţa concretă, nefiind vorba nici de un refuz din partea Comisiei de a aviza actele medicale şi nici de existenţa vreunei dispoziţii din partea Comisiei de refacere totală sau parţială a raportului de expertiză. În speţă, Comisia a avizat toate actele medicale, făcând o simplă recomandare în sensul efectuării unui supliment cu cooptarea unui medic cu specialitatea ortopedie-traumatologie.

Astfel, recurentul nu a invocat vreo încălcare a normelor imperative referitoare la obligativitatea respectării recomandărilor Comisiei, în ipoteza avizării actelor medicale, ci a formulat, în mod general, o nemulţumire faţă de pretinsa ignorare de către instanţa de apel a unei asemenea recomandări.

Critica recurentului vizează, în realitate, aspecte de oportunitate în administrarea probelor şi de evaluare a utilităţii acestora, aspecte care ţin exclusiv de aprecierea instanţelor de fond, şi care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, care este limitată la verificarea legalităţii hotărârii recurate, în raport cu normele de drept aplicabile.

Prin urmare, în lipsa unei încălcări clare şi efective a dispoziţiilor legale incidente, critica potrivit căreia instanţa de apel a ignorat recomandarea Comisiei de suplimentare a raportului de expertiză nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi înlăturată din analiză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1807A din 28 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.