Statutory 50% compensation cap for forest damage and interest accrual from final judgment

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în data de 6 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Silvică Maramureş şi Garda Forestieră Cluj, anularea în tot a adresei nr. x/24.06.2019 a pârâtei Garda Forestieră Cluj, anularea în tot a adresei nr. x/29.05.2019 a pârâtei Direcţiei Silvice Maramureş, obligarea pârâtelor la repararea pagubei cauzate, în sensul obligării pârâtelor în solidar la acordarea despăgubirilor pentru cele 9790 cioate găsite în suprafaţa de pădure din proprietatea reclamantului, conform actului de control parţial nr. 598/28.12.2018 al Gărzii Forestiere Cluj, în sumă de 574.676,65 RON, pentru cele 161 cioate în valoare de 43.695 RON conform actului de control de fond nr. 1115/18.03.2019 întocmit de Ocolul Silvic Şomcuta Mare, semnat de delegatul Gărzii Forestiere Cluj, precum şi pentru cele 3477 cioate în valoare de 115.374,61 RON conform actului parţial de control nr. 1159 din 20.03.2019 întocmit de Ocolul Silvic Şomcuta Mare, semnat de delegatul Gărzii Forestiere Cluj, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor indicate şi la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 23 martie 2020, Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Baia Mare, în data de 7 aprilie 2020, sub nr. x/2020.

Învestită prin declinare, Judecătoria Baia Mare, prin sentinţa civilă nr. 7013/2020 din 18 septembrie 2020, a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 9 decembrie 2020, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei I civile a Tribunalului Maramureş şi a declinat competenţa de soluţionare, în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, suspendând cauza, a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 22/F/CC/2021 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, în data de 28 mai 2021, sub nr. x/2020*.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 1560 din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtelor Garda Forestieră Cluj şi Direcţia Silvică Maramureş, care au fost obligate, în solidar, să achite reclamantului suma de 210.616,67 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă, precum şi suma de 6317 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 294/A/2023 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelurile formulate de apelantele-pârâte Garda Forestieră Cluj şi Direcţia Silvică Maramureş.

A admis, în parte, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1560/03.11.2022 pronunţate de Tribunalul Maramureş, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtele Garda Forestieră Cluj şi Direcţia Silvică Maramureş, în solidar, să achite reclamantului suma de 318.356,53 RON, cu titlu de despăgubiri, cu acordarea dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă.

A menţinut celelalte dispoziţii care nu sunt contrare prezentei.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtele Garda Forestieră Cluj şi Direcţia Silvică Maramureş, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatelor la plata sumei totale de 733.746,26 RON, precum şi a dobânzii legale aferente celor trei componente ale sumei totale, începând cu data întocmirii proceselor-verbale.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ. şi dreptul la apărare, pentru că nu a pus în discuţie la ultimul termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor pe fond, incidenţa în speţă a prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, chestiune ce apare doar în cuprinsul deciziei recurate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel pentru că, deşi a reţinut fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră de Mediu şi faptul că reclamantul nu a avut contract de prestări servicii silvice în perioada 01.01.2017-19.03.2019, a respins totuşi despăgubirile pentru întregul prejudiciu produs.

Referindu-se la dispoziţiile art. 7 şi art. 22 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a scutit reclamantele de la repararea integrală a prejudiciului prin aplicarea reducerii cu 50% a despăgubirilor datorate de acestea, soluţie care este mai echitabilă decât cea a primei instanţe, care a acordat 28,7% din prejudiciu, dar este nelegală.

Astfel, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, dar a omis reţinerea prevederilor art. 33 din Codul silvic care reglementează acel fond de conservare şi regenerare a pădurilor, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Nivelul prejudiciului a fost stabilit de personalul silvic, în condiţiile legii, cele trei acte de control fiind întocmite de consilieri superiori din cadrul Gărzii Forestiere Cluj, iar aceste acte sunt în vigoare, astfel că instanţele de judecată nu pot să le cenzureze, să refacă calcule ori să micşoreze sumele reţinute cu titlu de prejudiciu, de vreme ce actele de control au fost întocmite în deplină cunoştinţă de cauză de către personalul silvic superior.

Întregul prejudiciu aferent celor 9800 cioate (9790 solicitate ca despăgubiri, iar 10 s-au dovedit justificate) s-a datorat lipsei de preluare în pază a pădurii de la Ocolul Silvic Someş Silva către Ocolul Silvic de Stat Şomcuta, aşa cum partea a solicitat în mod repetat intimatelor, astfel că reclamantul se consideră îndreptăţit să primească despăgubiri atât pentru cele 1356 cioate calificate ca fiind vechi, în valoare de 53.013,09 RON (conform calculelor din pag. 2 a actului de control parţial nr. 598/28.12.2018 a Gărzii Forestiere Cluj), cât şi pentru cele 8434 de cioate noi în valoare de 521.294,76 RON (conform calculelor din acelaşi act de control).

Concluzionând, recurentul a susţinut că este îndreptăţit a primi despăgubiri nu doar în privinţa celor 8434 de cioate, cum au stabilit instanţele de fond, şi nu doar în privinţa cotei de 50% din suma rezultată prin calculele efectuate de Garda Forestieră, ci pentru întregul prejudiciu constatat şi inventariat cu ocazia întocmirii actului de control şi a celor două care au urmat.

Cu privire la momentul de la care instanţa de apel a stabilit că se acordă dobânda legală, recurentul a susţinut că s-a stabilit greşit că se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă, având în vedere decizia nr. 1910/24.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a stabilit că "în cazul răspunderii civile delictuale, conform art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., dobânda curge de drept, de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite despăgubirile civile. Aşadar, în privinţa reparării prejudiciului produs printr-un accident de circulaţie trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului şi trebuie reparat chiar cu începere de la această dată."

4.2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Silvică Maramureş

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 10 şi art. 12 din Regulamentul de pază al fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, apreciind eronat că există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în condiţiile în care partea nu avea obligaţia de a efectua vreun demers în vederea preluării în pază a unei suprafeţe pentru care, aşa cum reclamantul i-a adus la cunoştinţă prin adresa nr. x/21.03.2017, exista încheiat contract de administrare cu o altă structură silvică, astfel că suprafaţa nu se afla în una din ipotezele prevăzute de art. 10 din Regulament.

Dispoziţiile art. 11 şi 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier, aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, stabilesc că un reprezentant al structurii teritoriale de specialitate din subordinea autorităţii publice care răspunde de silvicultură, efectuează controlul de fond, în prezenţa proprietarului sau a unui împuternicit al acestuia, a unui delegat al ocolului silvic care urmează să asigure administrarea sau serviciile silvice, împuternicit de către şeful de ocol, a pădurarului care preia şi, după caz, a pădurarului care predă suprafaţa de fond forestier, în cel mult 30 de zile de la data solicitării.

Contrar celor interpretate de Curtea de Apel Cluj cu ocazia analizării dispoziţiilor legale (art. 10 şi art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier), în privinţa lipsei promptitudinii în efectuarea demersurilor pentru preluarea în pază a proprietăţii reclamantului, recurenta-pârâtă a învederat că nu s-a putut da curs instant cererii reclamantului din luna februarie 2018, din cauza stratului de zăpadă existent în luna respectivă, ceea ce a condus la imposibilitatea identificării cioatelor existente pe suprafaţa aflată în proprietatea reclamantului.

Or, la momentul în care condiţiile climatologice au permis identificarea cioatelor, în luna aprilie a anului 2018, pârâta, prin Ocolul Silvic Şomcuta Mare, a solicitat Ocolului Silvic Someş Silva, prin adresa înregistrată sub nr. x/11.04.2018, predarea suprafeţei aflate în proprietatea reclamantului, punând în vedere structurii silvice private de a se prezenta la data de 16.04.2018 orele 09:00 în U.P. IV Fersig în vederea predării suprafeţei cu vegetaţie forestieră, proprietatea reclamantului.

Instanţa a reţinut eronat în sarcina pârâtei că a trenat activitatea de preluare a suprafeţei reclamantului şi a încheierii convenţiei de preluare în pază, întrucât nu s-a dat curs solicitării formulate de pârâtă (prin Ocolul Silvic Şomcuta Mare), sens în care Ocolul Silvic Someş Silva nu s-a prezentat la data precizată prin adresa anterior invocată, în vederea predării suprafeţei, iar prin adresa înregistrată la Direcţia Silvică Maramureş sub nr. x/25.04.2018 s-a revenit cu o nouă solicitare în atenţia structurii silvice private de a se prezenta la data de 03.05.2018.

Instanţa de apel nu a luat în considerare şi a nesocotit dispoziţiile art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin Hotărârea nr. 1076 din 23 septembrie 2009, având în vedere că Ocolul Silvic Someş Silva nu a dat curs solicitării pârâtelor de a trimite un delegat, conform solicitării din adresa nr. x/25.04.2018 în vederea participării la controlul de fond ce viza predarea suprafeţei reclamantului.

Dispoziţiile legale invocate anterior prevăd că "controlul de fond se efectuează în prezenţa proprietarului sau a unui împuternicit al acestuia", iar din documentele depuse rezultă că reclamantul l-a mandatat pe numitul B. să participe la controlul de fond, a cărui prezenţă a fost de doar 7 zile din numărul de 20 zile lucrătoare în luna iunie, respectiv 6 zile în luna iulie, a absentat în lunile august şi octombrie, în luna septembrie a fost prezent în teren doar 4 zile, iar în luna noiembrie a participat la inspecţie o singură zi.

Preluarea în administrare sau în pază a suprafeţei terenului forestier proprietatea reclamantului de către Ocolul Silvic Şomcuta Mare nu se putea realiza fară parcurgerea procedurilor stabilite prin art. 10-13 din Anexa la H.G. nr. 1076/2009 pentru aprobarea Regulamentului de pază a fondului forestier, respectiv efectuarea controlului de fond de către reprezentatul Gărzii Forestiere Cluj pe suprafaţa de fond forestier aflată în proprietatea reclamantului şi întocmirea contractului de administrare sau de servicii silvice, care se semnează odată cu procesul-verbal de predare-primire a suprafeţei încheiat în baza controlului de fond finalizat.

În atare situaţie, contrar celor interpretate prin decizia recurată, durata controlului în vederea preluării suprafeţei reclamantului nu îi poate fi imputată pârâtei, având în vedere că durata controlului a fost cauzată de întinderea suprafeţei (73,92 ha) şi de necesitatea parcurgerii în întregime a acesteia, prin identificarea, măsurarea şi amprentarea tuturor cioatelor aflate pe suprafaţa în cauză, dar şi de imposibilitatea reclamantului de a se prezenta la efectuarea controlului ori de condiţiile climatologice care au făcut imposibilă identificarea cioatelor nemarcate până la topirea stratului de zăpadă.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a susţinut că nu îi poate fi imputat faptul că Ocolul Silvic Someş Silva nu a procedat la predarea suprafeţei către Ocolul Silvic Şomcuta Mare, ceea ce nici nu declanşează incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Regulamentul de pază, cu atât mai mult cât această sarcină îi revenea structurii teritoriale de specialitate din subordinea autorităţii publice care răspunde de silvicultură şi structurii silvice care a avut în pază proprietatea reclamantului, în condiţiile în care Direcţia Silvică Maramureş a solicitat prin adresa din 05.04.2018, înregistrată la Garda Forestieră Cluj cu nr. 7847/05.04.2018, demararea controlului pe suprafaţa de pădure, proprietatea reclamantului.

4.3. Recursul declarat de pârâta Garda Forestieră Cluj

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în efectuarea cu întârziere a controlului de fond, cu referire la art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, prevederi legale pe care instanţa de apel le-a interpretat în sensul că finalizarea controlului de fond se impunea a fi făcută în termen de cel mult 30 zile de la data solicitării şi nu iniţierea acestuia în intervalul vizat. Ca atare, instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente prin raportare exclusiv la acest termen cu ignorarea susţinerilor pârâtei care a învederat că faţă de situaţia concretă, numărul părţilor implicate, numărul foarte mare de cioate inventariate (9750), condiţiile specifice impuse pentru identificarea cioatelor de pe terenul forestier, era imposibilă respectarea unui astfel de termen.

A mai arătat că Ocolul Silvic Someş Silva nu a participat la controlul de fond dispus de Garda Forestieră Cluj, deşi i s-a solicitat acest lucru, iar reclamantul A. nu a participat la control, ci 1-a mandatat pe B. care a participat sporadic la control, fapt ce rezultă din procesele-verbale întocmite la faţa locului.

Instanţa de apel a stabilit că există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciu, întrucât operaţiunea de tăiere a avut loc şi ulterior expirării termenului de 30 de zile calculat de la data solicitării privind efectuarea controlului de fond, respectiv 05.04.2018.

Însă, concluziile instanţei de apel sunt contrare prevederilor legale incidente, pentru că se raportează doar la dispoziţiile art. 12 din Regulamentul de pază aprobat de H.G. nr. 1076/2009 şi ignoră elementele esenţiale ale cauzei supuse analizei acesteia, ţinand cont de faptul că efectuarea unui control de fond nu goleşte de substanţă obligaţia ca, pe perioada derulării acestuia cu respectarea sau nu a termenului de 30 de zile, să fie asigurată paza fondului forestier supus controlului.

Or, o asemenea obligaţie nu incumbă pârâtei, iar instanţa de apel nu face nicio referire la situaţia fondului forestier sub aspectul asigurării pazei acestuia în situaţiile menţionate până la preluarea în administrare de la fostul ocol silvic de către noul ocol silvic după efectuarea controlului de fond.

vechiul contract de administrare trebuie socotit încetat ca urmare a retragerii autorizaţiei de funcţionare a Ocolului Silvic Someş Silva la data de 19.01.2018 când, prin Decizia DPSS/14074/19.01.2018 emisă de Ministerul Apelor şi Pădurilor, a fost retrasă autorizaţia de funcţionare a Ocolului Silvic Someş Silva.

Ceea ce se impune însă reţinut este faptul că, nici în cazul retragerii autorizaţiei de funcţionare, obligaţia de pază a fondului forestier de către acest ocol silvic nu încetează anterior finalizării controlului de fond efectuat în scopul preluării suprafeţei de fond forestier de către un ocol silvic autorizat, concluzie care se desprinde din chiar prevederile art. 12 din Regulamentul de pază aprobat de H.G. nr. 1076/2009 invocate şi de către instanţa de apel.

În continuare, făcând referire la dispoziţiile art. 1 şi art. 5 din H.G. nr. 1076/2009, recurenta-pârâtă a susţinut că paza fondului forestier presupune continuitatea acesteia, astfel că nu i se putea imputa durata excesivă a efectuării controlului, în condiţiile în care paza fondului trebuia asigurată de o altă persoană juridică, atât anterior controlului, cât şi pe durata acestuia până la momentul preluării suprafeţei de către noul ocol silvic.

În esenţă, paza fondului forestier trebuia asigurată de către Ocolul Silvic Someş Silva în mod continuu până la predarea acestuia către noul ocol silvic, în condiţiile în care Ocolului Silvic Someş Silva i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare întrucât acesta a încheiat cu proprietarul fondului forestier un contract de prestări servicii silvice începând cu data de 01.07.2014.

Ca urmare a contractului încheiat şi văzând dispoziţiile legale incidente, Ocolul Silvic Someş Silva putea proceda la predarea suprafeţei de pădure doar pe baza unui control de fond, indiferent de modalitatea de încetare a contractului, până la momentul respectiv, răspunderea pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unei paze deficitare revenind acestuia. Încetarea pazei de către ocolul silvic, în mod unilateral, fără a se realiza predarea suprafeţei de pădure sau exercitarea unei activităţi de pază deficitară nu-l exonerează pe aceasta de răspundere, având în vedere dispoziţiile art. 3, art. 6 şi art. 14 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

Raportat la art. 10-12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, Ocolul Silvic Someş Silva avea o obligaţie legală de asigurare a pazei fondului forestier până la încheierea de către proprietar a unui alt contract de prestări servicii silvice cu o altă structură silvică şi/sau predarea-preluarea suprafeţei aflate în pază, această obligaţie fiind transferată asupra sa în momentul preluării în pază a pădurii şi subzistă până la data predării întrucât aceasta a devenit deţinătoare de fond forestier în temeiul prevederilor pct. 14 al Anexei 1 la Legea 46/2008.

Prin urmare, prejudiciul cauzat de executarea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura paza şi integritatea fondului forestier este culpa exclusivă a prestatorului, fiind consecinţa directă a modului defectuos în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile, iar instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, motiv pentru care partea a considerat că se impune admiterea recursului.

Privitor la despăgubirile acordate de instanţa de apel, în cuantum de 318.365,53 RON, recurenta-pârâtă a susţinut că intanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 8 alin. (1) şi (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 şi art. 105 din Legea nr. 46/2008, când a reţinut că prin actele de control efectuate, pentru numărul de 8434 cioate s-a identificat valoarea de 521.294,76 RON, pentru numărul de 161 cioate valoarea de 43.695 RON, iar pentru numărul de 3452 cioate valoarea de 115.374,61 RON, totalizând suma de 636.713.065, iar în condiţiile în care proprietarului pădurii în care s-a produs paguba i se cuvine 50% din despăgubiri, reclamantul ar fi îndreptăţit să primească suma de 318.356,53 RON.

Concluzionând, recurenta a susţinut că aceste sume, stabilite prin actele de control, reprezintă valoarea prejudiciului care, potrivit pct. 33 din anexa 1 la Legea nr. 46/2008 şi art. 105 din Legea nr. 46/2008, are două componente: paguba produsă pădurii sau vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, componentă evaluabilă ca valoare materială şi valoarea funcţiilor pădurii nerealizate, componentă care se evaluează convenţional, în funcţie de valoarea pagubei produse pădurii, în condiţiile art. 105 alin. (22) din Legea nr. 46/2008. Or, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, proprietarului pădurii i se cuvine doar un procent de 50% din contravaloarea pagubelor evaluate, şi nu din valoarea funcţiilor pădurii nerealizate, care potrivit prevederilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 sunt destinate integral fondului de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică.

5. Apărările formulate în cauză

În 20 februarie 2024, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâte, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate.

Cu privire la critica recurentei-pârâte Garda Forestieră Cluj privind încălcarea art. 12 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, a susţinut că, în realitate, se critică neluarea în considerare de către instanţa de apel a unor stări de fapt şi îşi invocă propria culpă în nerespectarea termenului prevăzut de lege, aspecte care nu pot fi valorificate în faţa instanţei de recurs.

Referitor la aplicabilitatea art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, a arătat că îşi susţine punctul de vedere exprimat prin recursul propriu, iar reducerea de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor datorate de recurente s-a făcut prin analogie, iar nu prin aplicarea unui text legal direct aplicabil, dar şi cu neobservarea prevederilor legale incidente.

Astfel, s-a constatat aplicabilitatea prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, care se referă la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, cu toate că starea de fapt dedusă judecăţii face acele prevederi inaplicabile.

În 26 februarie 2024, recurenta-pârâtă Garda Forestieră Cluj a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea, ca nefondat, iar în 3 martie 2024 a depus răspuns la întâmpinarea reclamantului.

Prin întâmpinare, a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 şi art. 105 din Legea nr. 46/2008, dar nu în sensul celor arătate de recurent, ci în sensul expus de recurenta-pârâtă în cererea de recurs şi reluat în întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că au fost deduse spre analiză recursul declarat de recurentul-reclamant şi recursurile declarate de recurentele-pârâte, iar parte din criticile formulate vizează aceleaşi aspecte, astfel că vor fi grupate criticile similare şi analizate în cadrul unor considerente comune.

II.1. Printr-o primă critică, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţie, la ultimul termen de judecată, chestiunea ce ţine de incidenţa în cauză a prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006.

Astfel, recurentul a învederat că acest text legal se regăseşte în motivarea instanţei de apel, însă nu a fost pus în discuţia părţilor, ceea ce în opinia părţii atrage nulitatea hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că, deşi critica recurentului-reclamant se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuţie o pretinsă încălcare a normelor de procedură ce reglementează dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii procesului civil, este nefondată.

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect solicitarea reclamantului de anulare a două adrese, emise sub nr. x/24.06.2019, de pârâta Garda Forestieră Cluj, respectiv nr. 9841/29.05.2019, de pârâta Direcţia Silvică Maramureş, precum şi obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri băneşti, menite să acopere prejudiciul suportat prin tăierea şi furtul unor arbori de pe suprafeţele de pădure aflate în proprietatea sa privată, reclamantul susţinând că pârâtele sunt culpabile pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin tăierea şi furtul arborilor din pădurea aflată în proprietatea sa privată, întrucât nu au asigurat serviciile silvice de pază în această pădure, iar inactivitatea pârâtelor este cauza prejudiciului produs, ele fiind culpabile de încălcarea dispoziţiilor art. 10 şi art. 16 din Codul silvic.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtele la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 210.616,67 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă, reţinând, în esenţă, că pârâtele şi-au îndeplinit cu întârziere atribuţiile care le reveneau conform legii (efectuarea controlului de fond, predarea respectiv, preluarea în pază a pădurii reclamantului), iar faptele acestora le angajează răspunderea civilă solidară, conform art. 1382 C. civ.. Cu privire la prejudiciu, a apreciat prima instanţă că nu se poate determina în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (21), art. 105 din Legea nr. 46/2008 sau O.U.G. nr. 85/2006, deoarece aceste modalităţi vizează alte tipuri de prejudicii materiale, iar reclamantul este îndreptăţit la compensarea prejudiciului suferit urmare a neefectuării de către pârâte cu celeritate a tuturor demersurilor necesare pentru preluarea în pază a pădurii proprietatea reclamantului, neasigurării serviciilor silvice, prejudiciu ce corespunde preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilit prin art. II din Legea nr. 265/2017.

În apel, prin decizia recurată, cu privire la apelul reclamantului, instanţa a obervat că prima instanţă a plecat de la premisa inaplicabilităţii prevederilor art. 51 alin. (21), art. 105 din Legea nr. 46/2008 şi a O.U.G. nr. 85/2006, şi în acest sens a apreciat că un punct de reper în identificarea dispoziţiilor legale incidente în materia calculului despăgubirilor este reprezentat de art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006 care relevă intenţia legiuitorului de a acorda despăgubiri în proporţie de 50% proprietarului pădurii în care s-a produs paguba.

Revenind la critica formulată de recurentul-reclamant, se observă, contrar argumentelor acestuia, că instanţa de apel nu avea obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluţia pronunţată şi a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolului instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai mult decât atât, împrejurările de fapt la care s-au raportat, deopotrivă, pretenţiile afirmate, apărările corelative, probatoriul propus şi administrat, precum şi dezbaterile contradictorii, au vizat şi dispoziţiile din O.U.G. nr. 85/2006, precum şi chestiunea litigioasă a suportării de către proprietar a valorii de 50% din contravaloarea pagubei.

În acest sens, chiar instanţa de apel a menţionat în cuprinsul deciziei că aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 85/2016, cu modificările ulterioare, a fost în mod expres reţinută şi valorificată prin procesul-verbal nr. x/15.01.2019 de constatare a faptelor ce pot fi calificate ca infracţiuni.

Potrivit acestui proces-verbal aflat la dosarul primei instanţe, ce face referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 85/2006, valoarea prejudiciului se stabileşte prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcţiilor pădurii nerealizate, iar în temeiul art. 8 alin. (5) din O.U.G. nr. 85/2006 se impune ca jumătatea pagubelor să se suporte de proprietar.

Prin urmare, nu se poate susţine cu temei că decizia instanţei de apel ar fi nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea şi dreptul la apărare, prevăzute de art. 13 şi 14 din C. proc. civ., decizia recurată fiind una legală sub acest aspect.

Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., reclamantul a considerat ca fiind contradictorii considerentele instanţei de apel, întrucât deşi a reţinut fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră Cluj, a aplicat procentul de 50% despăgubirilor acordate.

Reiese că recurentul-reclamant este practic nemulţumit de reducerea la jumătate de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor stabilite, considerând că este îndreptăţit la contravaloarea integrală atât a celor 1356 cioate calificate ca fiind vechi (în valoare de 53013,09 RON), cât şi a celor 8434 cioate noi (în valoare de 521.294,76 RON) avute în vedere de către instanţele de fond, şi nu doar a cotei de 50% din suma rezultată.

Acestă critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie o pretinsă contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, dar şi încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material în stabilirea algoritmului de calcul al prejudiciului.

Critica este nefondată, în cauză neputându-se reţine o motivare contradictorie a instanţei de apel de natură a nu susţine soluţia pronunţată, hotărârea atacată fiind motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, urmare a constatării ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, a examinat apelul reclamantului, observând că acesta a criticat modul de calcul al despăgubirilor stabilite de prima instanţă. Astfel, în identificarea despăgubirilor a reţinut că textul art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006 relevă intenţia legiuitorului de a acorda despăgubiri în cuantum de 50% proprietarului pădurii în care s-a produs paguba.

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că odată ce s-a stabilit atragerea răspunderii delictuale a pârâtelor, acestea ar fi trebuit să fie obligate la repararea întregului prejudiciu, şi nu doar a unei cote de 50% din acesta.

Or, repararea prejudiciului nu se poate face cu ignorarea dispoziţiilor speciale în materie, avute în vedere de către instanţa de apel, dar şi de către organele de control la încheierea procesului-verbal de constatare a faptelor ce pot fi calificate ca infracţiuni.

Prin urmare, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii, ci complementare în susţinerea soluţiei pronunţate, motivarea deciziei recurate fiind una clară, structurată şi coerentă, în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că susţinerile recurentului nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanţa de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor specifice, expuse în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

II.2. În ceea ce priveşte critica reclamantului privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, se observă că este comună cu critica recurentei-pârâte Garda Forestieră Cluj, astfel că vor fi analizate împreună.

Printr-o primă critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, privitor la despăgubirile acordate, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 8 alin. (1) şi (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 şi a art. 105 din Legea nr. 46/2008 atunci când a apreciat că proprietarului pădurii i se cuvin 50% din despăgubiri, în condiţiile în care valoarea prejudiciului are două componente, potrivit art. 33 din anexa 1 la Legea nr. 46/2008 şi art. 105 din Legea nr. 46/2008, respectiv paguba produsă pădurii sau vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, componentă evaluabilă ca valoare materială şi valoarea funcţiilor pădurii nerealizate, componentă care se evaluează convenţional, în funcţie de valoarea pagubei produse pădurii, în condiţiile art. 105 alin. (2) indice 2 din Legea nr. 46/2008.

Astfel, recurenta-pârâtă pretinde că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, proprietarului pădurii i se cuvine doar un procent de 50% din contravaloarea pagubelor evaluate, şi nu din valoarea funcţiilor pădurii nerealizate, care potrivit prevederilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 sunt destinate integral fondului de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică.

Critica este nefondată, dispoziţiile de drept material fiind corect aplicate şi interpretate de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, potrivit cu care:

"1) Contravaloarea pagubelor evaluate în condiţiile art. 7 se încasează după cum urmează:

a) de către persoana juridică care realizează paza pădurii, dacă paza nu este asigurată printr-un ocol silvic;

b) de către ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, dacă acesta asigură şi paza pădurii.

(2) Sumele încasate cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile alin. (1) au următoarele destinaţii:

a) se fac integral venit la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 63 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 81 din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul despăgubirilor pentru pagubele produse pădurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz;

b) se fac venit în cuantum de 50% la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 81 din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pădurile proprietate privată; restul de 50% se acordă proprietarului pădurii în care s-a produs paguba, dacă acesta are asigurate serviciile silvice/administrarea pădurii în condiţiile legii."

Totodată, potrivit art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Valoarea prejudiciului prevăzut la alin. (1), produs prin fapte care constituie infracţiuni sau contravenţii, se stabileşte prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcţiilor pădurii nerealizate.

Analizând sistematic prevederile legale menţionate, alăturat celor din Codul silvic care recunosc dreptul titularului pădurii private la despăgubire, este adevărat că valoarea prejudiciului cuprinde două componente, cele indicate de părţi, dar este lesne de dedus că distribuirea sumelor conform O.U.G. nr. 85/2006 este doar o chestiune de destinaţie a sumelor, de simplă virare, şi nu lezează dreptul material la despăgubire al proprietarului de pădure.

Astfel, se observă din lecturarea deciziei atacate că instanţa de apel a stabilit doar care este dreptul la despăgubiri ce se cuvine proprietarului pădurii potrivit legii şi a aplicat procentul de 50 % cuantumului acestei pagube, fără a face referire la împrejurarea că valoarea respectivă ar conţine sau nu şi fondul de regenerare.

În acest sens, se desprinde concluzia că această critică potrivit cu care valoarea despăgubirii înglobează şi a doua componentă este o chestiune de temeinicie pentru că din cuprinsul deciziei recurate nu reise că instanţa de apel s-ar fi raportat şi la fondul de regenerare ca să se poată contura o eventuală critică de nelegalitate. Întreg raţionamentul instanţei a vizat îndreptăţirea reclamantului la o valoare de 50 % din paguba evaluată, ceee ce este în acord cu dispoziţiile legale în materie.

Prin urmare, în condiţiile în care soluţia asupra cuantumului despăgubirilor a fost motivată în mod coerent, exhaustiv şi nu s-a făcut dovada încălcării unor texte de lege în cadrul acestui demers, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor, câtă vreme aprecierea instanţei de apel asupra cuantumului daunelor materiale nu poate constitui o critică de nelegalitate ce poate fi supusă spre analiză instanţei de recurs.

II.3. Printr-o altă critică, comună, recurentele-pârâte au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 şi art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009.

Critica este nefondată şi va fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu menţiunea că nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurentele au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Prin critica formulată, recurentele-pârâte urmăresc exonerarea de răspunderea civilă delictuală ce li s-a imputat, susţinând că terenul reclamantului nu se afla în ipotezele prevăzute de art. 10 din Regulament pentru că exista un contract încheiat cu o structură silvică privată, iar controlul de fond reglementat de art. 12 din Regulament a fost întârziat din cauza condiţiile meteo şi de atitudinea reclamantului, aspecte care nu pot fi puse în sarcina pârâtelor.

Instanţele de fond au reţinut că fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră Cluj constă în efectuarea cu întârziere a controlului de fond (prevăzut de art. 12 din Regulament), iar fapta ilicită a pârâtei Direcţia Silvică Maramureş se materializează în îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor prevăzute de art. 10 din Regulament constând în preluarea cu întârziere în pază a terenului cu vegetaţie forestieră proprietatea reclamantului, ignorarea solicitărilor de preluare în pază aferente anului 2017, lipsa promptitudinii în efectuarea demersurilor pentru preluarea în pază în raport de cererea reclamantului din luna februarie a anului 2018, trenarea încheierii convenţiei de preluare în pază, în condiţiile în care contractul s-a încheiat în data de 19.03.2019 (controlul de fond finalizându-se încă din luna decembrie 2018).

Or, aceste argumente ale pârâtelor nu sunt de natură să le exonereze de răspundere în condiţiile în care art. 12 din Anexa la H.G. nr. 1076/2009 nu instituie excepţii pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru efectuarea controlului de fond, iar art. 12 din H.G. nr. 1076/2009, stipulează clar că încălcarea prevederilor prezentei hotărâri atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală a persoanei vinovate, potrivit reglementărilor legale în vigoare, fără a se realiza vreo distincţie în privinţa dispoziţiei nerespectate.

Prin urmare, instanţele de fond au apreciat corect asupra îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, în sensul că faptele ilicite sunt cele descrise în cele ce precedă, raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite omisive ale pârâtelor şi prejudiciu este direct, iar vinovăţia rezultă din împrejurarea că cele două pârâte nu au prevăzut eventualitatea prejudicierii reclamantului, deşi rezonabil o puteau face.

III.4. Recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii de acordare a dobânzii legale, susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-a stabilit ca dobânda să fie achitată de la data rămânerii definitive a hotărârii, având în vedere decizia nr. 1910/24.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, unde s-a reţinut că dobânda se datorează de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Critica este nefondată, cu menţiunea că decizia invocată de recurentul-reclamant este una de speţă, aşadar nu este una pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, din cadrul instanţei supreme, pentru a fi obligatorie pentru instanţe, ci fiecare decizie trebuie înteleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt apreciate de instanţa care o judecă. În realitate, motivul de recurs aduce în discuţie o pretinsă afectare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta care vizează imperativul unei jurisprudenţe unitare.

Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe, iar hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

Revenind la analiza acestei ultime critici formulate de recurentul-reclamant, se reţine că potrivit art. 1.386 alin. (1) C. civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti sunt reglementate prin dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. (text situat în secţiunea a 4-a din capitolul II "Executarea silită a obligaţiilor" al titlului V, intitulat "Executarea obligaţiilor", din Cartea a V-a a C. civ.) care prevede că: în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.381 alin. (2) şi (3) din C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă nu poate fi valorificat imediat, acestuia fiindu-i aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.

Corelând dispoziţiile legale anterior citate, rezultă că, în regulă generală, dreptului la reparaţie prin plata unei despăgubiri îi sunt aplicabile, de la data producerii prejudiciului, dispoziţiile art. 1535 C. civ., daunele moratorii fiind datorate de la scadenţă, adică de la data producerii prejudiciului.

Cu toate acestea, pentru că, în speţă, s-a pus în discuţie însăşi existenţa dreptului la despăgubire, se reţine că dobânda se datorează de la momentul la care cuantumul despăgubirii s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, instanţa având un rol covârşitor în determinarea pagubei, fiind rezultatul aprecierii efectuate asupra elementelor de fapt şi a probelor în operaţiunea de cuantificare a prejudiciului.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că, în cauză, despăgubirea cuvenită recurentului a fost stabilită în procesul pendinte, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care pârâtele au fost obligate la plata despăgubirilor, şi nu de la data întocmirii proceselor-verbale de control, cum eronat susţine recurentul.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate, în ansamblul lor, criticile formulate de recurentul-reclamant şi de recurentele-pârâte, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta Direcţia Silvică Maramureş şi de pârâta Garda Forestieră Cluj, împotriva deciziei civile nr. 294/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.