Civil tort liability of public institution head for failure to recover damages from employees within statute of limitations

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 11 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 258.188 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs Agenţiei Naţionale pentru Romi ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale rezultate în urma raporturilor civile ce au operat între părţi; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 258.188 RON calculate de la data formulării cererii de chemare în judecata şi până la plata despăgubirii, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1351 şi urm. C. civ., art. 14, art. 22 şi art. 50 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, precum şi art. 6 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare ANR.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1458 din 27 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1502A din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Romi, împotriva sentinţei civile nr. 1458/27.10.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a criticat argumentele instanţei de apel potrivit cu care reclamanta nu putea pretinde că acţiunea de faţă este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar cea care ar fi trebuit promovată împotriva unei persoane cu aceeaşi funcţie s-ar întemeia pe răspunderea materială a salariaţilor, astfel încât dispoziţiile referitoare la prescripţie să fie cele prevăzute de Codul Muncii şi Legea nr. 62/2011.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului care nu a luat măsurile necesare în vederea stabilirii persoanelor responsabile de crearea prejudiciului în cuantum de 258.188 RON, adus bugetului statului, prin concedierea celor trei salariaţi în mod nelegal.

Astfel, recurenta a arătat că nu a învederat că persoana responsabilă pentru concedierea celor trei salariaţi este fostul său preşedinte, B., astfel încât să se poată aprecia că o eventuală acţiune îndreptată împotriva persoanelor responsabile ar fi fundamentată pe răspunderea civilă delictuală.

Recurenta a susţinut că răspunderea pârâtului este o răspundere subsecventă, răspunderea principală fiind a salariaţilor instituţiei care au emis ordinele de concedire a celor trei salariaţi.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că persoana vinovată de concedierea celor trei salariaţi este fostul preşedinte, B.. Răspunderea principală care ar fi trebuit demarată de către pârât împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului este una întemeiată pe prevederile Codului Muncii, persoanele care au semnat ordinele de concediere fiind salariaţi ai instituţiei.

Instanţele de fond au apreciat eronat că nu se poate calcula termenul de prescripţie conform art. 2528 alin. (1) C. civ., deoarece reclamanta nu cunoaşte persoanele responsabile pentru crearea prejudiciului, fără să observe că în cauză sunt incidente dispoziţiile Codului muncii, lege specială (art. 268), Legea dialogului social (art. 211 lit. c) şi ale Decretului nr. 167/1958, persoanele responabile fiind salariaţi ai instituţiei. Or, cauza, temeiul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă tocmai acest aspect, respectiv faptul că pârâtul nu a identificat şi nu a întreprins măsuri împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unor litigii între reclamantă şi persoanele responsabile de producerea prejudiciilor, nu se poate stabili natura raporturilor juridice dintre acestea şi nici legea aplicabilă prescripţiei extinctive, respectiv regimul de ordine publică sau privată al acesteia, redând un extras din hotărârea nr. 40/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019.

Având în vedere vechea reglementare (art. 18 din Decretul nr. 167/1958), recurenta a opinat că instanţa de judecată era obligată să verifice din oficiu dacă dreptul la acţiune este prescris, nefiind o instituţie de ordine privată, ci una de ordine publică, astfel încât orice demers întreprins de reclamantă împotriva salariaţilor responsabili ar fi fost pur formal, fară o efectivitate juridică.

Recurenta a susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune împotriva persoanelor responsabile de concedierea celor trei salariaţi a început să curgă în anul 2011, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., iar prescripţiile începute sub imperiul vechii reglementări rămân supuse aceleaişi legi, motivarea instanţei de fond fiind eronată, întrucât doar răspunderea subsecventă a pârâtului, ce face obiectul prezentei cauze, se circumscrie prevederilor noului C. civ. cu privire la prescripţie.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţele de fond au apreciat că pârâtului nu i se putea imputa decât partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, având în vedere că ordinele de reintegrare au fost emise în timpul fostului preşedinte B., căruia instanţa a apreciat că i se poate reţine o culpă concurentă în temeiul art. 1371 alin. (1) C. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că art. 1371 alin. (1) C. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât acest text legal reglementează culpa concurentă între victimă şi autor, nicidecum culpa concurentă a unor eventuali coautori. Instanţa de apel, dorind să valideze hotărârea primei instanţe, a făcut trimitere la un alt temei legal, respectiv art. 1371 alin. (2) C. civ., în condiţiile în care prescripţia s-a împlinit în mandatul pârâtului-intimat, nu "al terţului".

Deşi recurenta a invocat prevederile art. 1443 C. civ. care reglementează solidaritatea pasivă, instanţa de apel a reţinut că aceste susţineri nu pot fi primite, fără să indice textul legal care obliga reclamanta să se îndrepte împotriva ambilor preşedinţi. Faptul că reclamanta a înţeles să nu îl cheme în judecată şi pe preşedintele B. nu este de natură a considera neîntemeiată acţiunea, cu atât mai mult cu cât instanţa lasă a se înţelege că ambii preşedinţi sunt culpabili în mod concurent.

Recurenta a mai susţinut că instanţele de fond au reţinut că pârâtul a întreprins demersuri pentru stabilirea prejudiciului şi a persoanelor responsabile, iar până la acest moment, deşi au trecut 5 ani de la încetarea mandatului pârâtului, reclamanta nu întreprins demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile şi recuperarea prejudiciului, nefiind îndeplinite din această perspectivă condiţiile răspunderii civile delictuale.

Ordinele la care face referire instanţa de fond, deşi sunt acte administrative prin care s-au dispus măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor Curţii de Conturi, nu sunt de natură a exonera pârâtul-intimat, deoarece au fost emise după momentul intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune care s-a împlinit în anul 2013.

Recurenta a făcut referire la Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii republicată, cu modificările si completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Concluzionând, recurenta a susţinut că, la momentul la care pârâtul a luat primele măsuri în vederea stabilirii unei proceduri operaţionale privind modul de lucru pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi a persoanelor responsabile în conformitate cu constatările Curţii de Conturi (Ordinul nr. 13/08.02.2016), dreptul de la acţiune având ca obiect recuperarea prejudiciului era prescris, conform art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, act normativ aplicabil.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 17 iunie 2024, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru că acesta conţine, în mod esenţial, critici care se referă la nerespectarea unor norme de drept material, fără a conţine critici cu privire la motivarea instanţei de apel.

Astfel, recurentul nu a învederat motive străine sau contradictorii şi nici nu a prezentat de ce pretinde că hotărârea recurată ar fi nemotivată, sens în care se reţine că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost formal invocat, nefiind suficientă pentru analizarea sa doar simpla indicare, ci este necesar a fi dezvoltate critici concrete de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi subsumate cazului de casare menţionat.

Examinând cererea de recurs dedusă judecăţii, se observă că printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că este greşit argumentul instanţei de apel în sensul că nu se poate calcula termenul de prescripţie conform art. 2528 alin. (1) C. civ. pe motiv că reclamanta nu cunoaşte persoanele responsabile de crearea prejudiciului, fără a observa incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 268 din Codul muncii, a art. 211 lit. c) din Legea dialogului social şi a Decretului nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

În analiza acestei critici, este necesar a se sublinia că procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, precum şi de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanţii procesuale ale părţilor litigante.

Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.

În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Încălcarea principiilor enunţate şi neexaminarea integrală a capetelor de cerere şi a temeiurilor juridice distincte care le justifică şi cu care o instanţă a fost învestită semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluarea judecăţii.

Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reţine că în litigiul dedus judecăţii, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat de pârât, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru neluarea măsurilor necesare, în interiorul termenului de prescripţie, în vederea identificării prejudiciului şi a persoanelor responsabile care l-au cauzat prin desfacerea nelegală a contractelor de muncă a trei salariaţi, ulterior reintegraţi în baza unor hotărâri judecătoreşti.

Chiar dacă, în principiu, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea sa în dezbaterea contradictorie a părţilor, cu respectarea dreptului la apărare, în absenţa unei asemenea recalificări, instanţa nu ar putea să procedeze la soluţionarea cauzei fără a analiza aceste temeiuri şi a le da un răspuns adecvat.

În acest punct al analizei, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deşi între aceleaşi părţi din litigiul pendinte au mai existat alte dosare pe rolul instanţelor judecătoreşti întemeiate pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea patrimonială, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze a fost fundamentată de către reclamant pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi a fost judecată ca atare.

Prima instanţă, prin încheierea din 24 iunie 2020, a reţinut în motivarea excepţiei necompetenţei materiale procesuale, invocată de pârât prin întâmpinare, pe de o parte, că temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte că raporturile dintre reclamantă şi pârât nu sunt guvernate de Codul muncii, întrucât acesta din urmă nu a fost salariat cu contract individual de muncă în cadrul reclamantei. Cum această încheiere interlocutorie nu a fost apelată de către reclamantă, obiectul apelului fiind reprezentat exclusiv de sentinţa pronunţată de prima instanţă, a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ.

În acest context, instanţa de apel a soluţionat cauza examinând temeiurile cererii cu care a fost învestită şi, pe cale de consecinţă, cu respectarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, indicate în considerentele anterioare, a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte critica privind neobservarea de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a dispoziţiilor speciale din Codul muncii, Legea dialogului social şi Decretul nr. 167/1958, se reţine că a fost invocată şi în faţa instanţei de apel, care a constatat că aceste argumente nu au afirmate în faţa primei instanţe, care, în raport de prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., nu putea întemeia hotărârea pe motive de fapt şi de drept care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii.

În concret, instanţa de apel a respectat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cadrul procesual cu privire la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată trebuie să rămână acelaşi pe tot parcursul procesului, şi în etapele succesive, ca să reflecte principiul contradictorialităţii. Cum nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, iar reclamantul nu şi-a modificat, în termen legal, cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă pentru fapta proprie, într-o acţiune în răspundere patrimonială, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

În egală măsură, referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. ce reglementează termenul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, instanţele de fond au apreciat corect că nu se poate statua, în acest cadru procesual, dacă dreptul la acţiunea pentru recuperarea prejudiciului produs prin concedierea nelegală s-a stins prin prescripţie, deoarece această chestiune nu poate fi tranşată decât în cadrul unei acţiuni fundamentate pe raportul juridic stabilit între reclamantă şi persoanele vinovate de concedierea nelegală.

Or, starea de fapt conturată în speţă, care nu poate fi reapreciată în recurs, relevă că reclamanta nu a indicat în concret care sunt persoanele vinovate de concedierea nelegală, iar determinarea acestora şi stabilirea naturii juridice a raporturilor existente între acestea şi autoritatea reclamantă nu fac obiectul prezentei cauze, care urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel nu avea obligaţia să verifice, din oficiu, dacă dreptul la acţiune al reclamantei împotriva salariaţilor responsabili era prescris, întrucât această chestiune, alături de cea privind natura raporturilor juridice dintre reclamantă şi persoanele vinovate de producerea prejudiciului ca urmare a emiterii deciziilor de concediere nelegale, reprezintă aspecte care trebuiau lămurite în cadrul unor eventuale litigii între reclamantă şi persoanele vinovate de producerea prejudiciului, litigii care însă nu sunt pe rolul instanţelor.

Cadrul procesual a fost conturat de către reclamant, în temeiul art. 9 C. proc. civ., împotriva pârâtului A. care, în calitate de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Romi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu ar fi dispus măsuri pentru stabilirea persoanelor responsabile şi pentru recuperarea prejudiciilor cauzate instituţiei, pretenţiile reclamantei fiind fundamentate pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1349 si urm. din C. civ., iar nu pe dispoziţiile referitoare la răspunderea patrimonială, reglementată de Codul Muncii şi Legea nr. 62/2011.

Aşadar, criticile recurentei analizate în cele ce precedă sunt nefondate în ansamblul lor, iar în ceea ce priveşte referirea recurentului la decizia nr. 40/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, invocată cu titlu de practică judiciară, în privinţa căreia nu se poate reţine efectul pozitiv al lucrului judecat în raport cu litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că fiecare decizie de speţă trebuie înţeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt apreciate de instanţele respective.

Analizând în continuare cererea de recurs, printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea a susţinut că art. 1371 alin. (1) C. civ., invocat de prima instanţă, nu este aplicabil în prezenta cauză, după cum nu este nici alin. (2) al aceluiaşi articol, invocat de instanţa de apel în încercarea de a lămuri raţionamentul primei instanţe, întrucât prescripţia s-a împlinit în mandatul intimatului-pârât, iar nu în cel al terţului. Recurenta, invocând prevederile art. 1443 C. civ. care reglementează solidaritatea pasivă, a dorit să sublinieze că oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga prestaţie, iar împrejurarea că nu l-a urmărit şi pe fostul preşedinte B. nu este de natură să determine respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Această critică, formulată şi prin cererea de apel în exact aceeaşi manieră, este, de asemenea, nefondată şi a primit o judicioasă dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar, al cărei raţionament nu a fost contestat de către recurentă prin critici concrete de nelegalitate.

Astfel, s-a reţinut că fapta ilicită ce se impută pârâtului este aceea că, în calitatea sa de preşedinte al reclamantei, nu a dispus măsuri în interiorul termenului de prescripţie, pentru recuperarea prejudiciilor cauzate reclamantei ca urmare a desfacerii nelegale a unor contracte de muncă, cu consecinţa reintegrării salariaţilor disponibilizaţi şi a plăţii despăgubirilor către aceştia.

În completarea raţionamentului primei instanţe care a reţinut incidenţa art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de apel, răspunzând criticii formulate de parte, a apreciat că alin. (2) al art. 1371 C. civ. face trimitere la textul alin. (1), iar ceea ce a avut în vedere tribunalul nu a fost ipoteza culpei concurente a victimei, cum a înţeles reclamanta, ci fapta terţului pentru care pârâtul nu este ţinut să răspundă, adică a fostului preşedinte B., în funcţie la data emiterii celor trei ordine anulate prin sentinţa civilă nr. 918/2010 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia nr. 2173/2012 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin urmare, ceea ce a dorit instanţa de apel să sublinieze prin referirea la art. 1371 alin. (2) C. civ., a fost aceea că pârâtul, în ipoteza când care ar fi întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, nu ar putea fi obligat să răspundă pentru fapta terţului, împotriva căruia nu este formulată nicio acţiune în justiţie.

Nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 1443 C. civ., invocate de recurentă, care vizează solidaritatea dintre debitori în cazul în care toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare dintre ei să poată fi ţinut pentru întreg, iar executarea obligaţiei de către unul dintre codebitori să-i libereze şi pe ceilalţi în raport cu creditorul.

Acest text de lege enunţat se referă la structura obligaţiei (aceeaşi prestaţie), modalitatea de executare (fiecare dintre codebitori să fie ţinut pentru întreg, astfel încât creditorul să aibă un drept de opţiune, conform propriilor interese, între debitorul sau debitorii de la care intenţionează să obţină satisfacerea creanţei) şi la efectul executării (plata făcută de unul dintre ei liberează pe ceilalţi faţă de creditor) şi implică, deci, o pluralitate de codebitori, care se află în raporturi juridice principale cu cealaltă parte raportat la întreaga prestaţie.

Totodată, dispoziţiile art. 1443 C. civ. trebuie coroborate cu art. 1445, neputând fi înţelese cu ignorarea acestui din urmă text de lege, care limitează izvoarele solidarităţii. În alţi termeni, indiferent de ceea ce semnifică instituţia solidarităţii în condiţiile art. 1443 C. civ., solidaritatea trebuie să fie prevăzută, în mod expres, în contractul încheiat între părţi sau să fie reglementată de lege, principiul fiind cel al divizibilităţii obligaţiei la care sunt ţinuţi codebitorii plurali, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, nu există nicio prestaţie la care să se fi obligat pârâtul şi terţul, pentru a se putea pune problema incidenţei art. 1443 C. civ., şi nici nu s-a stabilit în sarcina acestora că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, împotriva terţului nefiind declanşată nicio procedură.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat corect că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1443 C. civ., întrucât pârâtul şi terţul, în măsura în care ar fi fost îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ar fi putut răspunde doar fiecare pentru partea din prejudiciul pe care l-a provocat.

În fine, nici această ultima critică dezvoltată de recurentă nu este una fondată, ci este formulată întocmai ca şi în cuprinsul cererii de apel şi vizează considerentele prin care s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamanta însăşi nu a efectuat demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile şi recuperarea prejudiciului. Recurentul a argumentat în sensul că cele trei ordine la care face referire instanţa de fond nu îl exonerează pe pârât pentru că au fost emise după momentul intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, care s-a împlinit în anul 2013, iar potrivit Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie.

Este adevărat că raportul Curţii de Conturi nu determină începutul termenului de prescripţie, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 19/2019 invocată de recurentă, însă în cauză, nefiind stabilită natura raporturilor dintre părţi, nu s-a putut aprecia asupra cursului prescripţiei extinctive şi nici dacă acesta se suprapune cu perioada în care pârâtul a exercitat funcţia de preşedinte al autorităţii reclamante.

Pentru aceste considerente, reţinând că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi împotriva deciziei civile nr. 1502 A din 01 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.