Trademark revocation for non-use remanded after partial-use principle misapplied to cheese subcategory.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2021 sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), solicitând:

- decăderea pârâtei B. S.A. din drepturile asupra mărcii naţionale individuale verbale C. nr. x, număr de depozit x din 11.05.1999, înregistrată pentru clasa 29 - lapte, brânză, produse lactate, pentru neutilizarea acesteia o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterior promovării prezentei cereri;

- radierea înregistrării mărcii naţionale individuale verbale C. nr. x, din Registrul Mărcilor din România;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 84/1998.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1856/24.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus decăderea pârâtei B. S.A. din drepturile conferite de marca naţională verbală nr. x şi a obligat pârâtul OSIM să radieze marca naţională verbală nr. x din Registrul Mărcilor din România. Totodată, a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 10.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 875A/31.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul principal declarat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.200 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă; a respins apelul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.300 euro în echivalent în RON la data plăţii şi 150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., după cum urmează:

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat de către recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după expunerea succintă a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, s-a susţinut că hotărârea recurată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu privire la exigenţa motivării soluţiei de respingere a apelului incident.

Din hotărâre nu rezultă motivele pentru care instanţa a considerat că materialele emanând de la D. S.A. ar proveni, în realitate, de la pârâta B. şi, de altfel, niciuna dintre instanţele de fond nu a lămurit de ce consideră că societăţile D. şi B. fac parte din acelaşi grup, în ciuda criticilor formulate prin apelul incident.

Având în vedere că instanţa de apel nu a motivat hotărârea sub acest aspect recurenta a susţinut că nu se poate realiza controlul judiciar de către instanţa de recurs, fapt ce impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea jurisprudenţa CEDO potrivit căreia dreptul la un proces echitabil include în esenţa şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile.

În acest context recurenta a susţinut că utilizarea mărcii de către D. S.R.L. nu poate fi considerată utilizare din partea pârâtei - intimate însăşi, deoarece nu se face dovada legăturii dintre părţi, nu există un contract de licenţa între acestea, iar extrasul E. depus de către inimata-pârâtă unde se menţionează ca D. S.A. face parte din grupul de firme B. S.A. nu dovedeşte legătura juridică dintre aceste societăţi şi nici faptul că D. S.A. are vreo licenţă sau este împuternicită în alt mod să vândă produsele C..

Raportat la dispoziţiile art. 49 privind contractul de licenţă şi a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 privind cazurile de asimilare a folosirii efective a mărcii, recurenta-reclamantă a arătat că titularul mărcii trebuie să-şi fi dat consimţământul înainte de utilizarea mărcii de către terţ, iar eventuala acceptare ulterioară este insuficientă, deoarece acest consimţământul titularului se poate reflecta doar prin încheierea unui contract de licenţă.

Chiar dacă s-ar considera că societatea D. S.A. face parte din acelaşi grup cu pârâta, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta operează prin societatea D. S.A. În lipsa unei dovezi certe privind un acord de utilizare, nu se poate considera că dovezile de utilizare provin de la pârâtă sau de la un terţ autorizat de aceasta. Dacă s-ar considera că orice terţ poate să utilizeze marca, ar deveni derizorie exclusivitatea dreptului titularului de marcă şi ar fi absurd ca tolerarea utilizării mărcii de către titular să poată fi invocată ca dovadă de utilizare de către titularul însuşi.

Totodată, recurenta a susţinut că produsul C. este procesat şi ambalat de F. S.R.L. şi distribuit de D. S.R.L., chestiune menţionată şi pe ambalajul produsului. Menţiunea L121 corespunde conform listei ANSVSA societăţii F. S.R.L. Prin urmare, produsul este manufacturat de un terţ pentru D. S.A. şi nu s-a făcut dovada autorizării utilizării mărcii de către B. S.A., pentru F. S.R.L. În acest context recurenta a arătat că instanţa de apel a dat valoare probatorie probelor provenind de la societatea terţă D., cu ignorarea apărărilor recurentei.

Prin motivele de recurs subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în raport de principiile jurisprudenţiale în materie. În condiţiile în care toate materialele prezentate de pârâtă fac referire la vânzarea produsului "brânză topită", nu se poate considera că acestea fac dovada utilizării inclusiv pentru lapte şi produse lactate, produse pentru care a fost înregistrată marca.

Recurenta consideră că soluţia instanţei de apel prin care a apreciat că dovedirea utilizării mărcii C. pentru produsul de brânză topită este suficientă pentru respingerea acţiunii în decădere este contrară principiilor jurisprudenţiale în materie.

Conform jurisprudenţei invocate chiar de pârâtă, atunci când marca a fost înregistrată pentru o categorie de produse care este suficient de largă, astfel încât să se poată distinge mai multe subcategorii care pot fi luate în considerare în mod distinct, dovada utilizării eficiente a mărcii pentru o parte din acele produse conturează protecţia numai asupra subcategoriei din care aparţine produsul pentru care a fost utilizata în mod efectiv marca (hotărârea TG din cauza T 737/19 Montesierra pct. 23).

Pe de altă parte, atunci când marca a fost înregistrată pentru produse definite atât de precis şi circumscrise încât nu este posibilă stabilirea unei subdiviziuni semnificative în cadrul categoriei în cauză, atunci dovada utilizării efective a mărcii pentru produsele menţionate acoperă întreaga categorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că în cauză este aplicabil principiul utilizării parţiale, deoarece, raportat la produsele vizate, este posibilă stabilirea unei subdiviziuni semnificative în cadrul categoriei de produse vizate de marcă.

G. este înregistrată separat pentru categoria - lapte, brânză şi pentru produse lactate. Dacă aceste produse sunt menţionate separat înseamnă ca au fost gândite ca fiind categorii separate. Produsele brânză topită, lapte şi produse lactate aparţin aceluiaşi grup care poate fi împărţit în mod valabil pe categorii, acestea sunt suficient de diferenţiate pentru a constitui categorii coerente şi autonome motiv pentru care, în opinia recurentei, brânza topită intră în categoria produsului "brânză". În condiţiile în care, de la înregistrare, marca a fost asociată cu un singur produs, este clar că intenţia nu este de a utiliza marca pentru alte produse, iar categoriile "lapte" şi "produse lactate" au fost menţionate în mod defensiv în lista de produse vizate de marcă.

Decăderea operează împotriva atitudinii pasive a comerciantului care a înregistrat marca şi nu a folosit-o decât pentru o subcategorie de produse, nedovedind un interes legitim pentru păstrarea semnului afectat pentru categoria mai larga de produse pe care l-a înregistrat, situaţie pe care o regăsim şi în prezenta cauza.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că în condiţiile în care intimata a făcut referire la o utilizare specifică şi limitată la produsul brânza topită, ar trebuie luat în considerare numai produsul utilizat, deoarece brânza topită nu poate fi asimilată produsului lapte şi nici produselor lactate la general, iar intimata nu a făcut dovada utilizării mărcii pentru produsele pentru care a fost înregistrată.

Prin memoriul de recurs, s-a susţinut, totodată, că, deşi în recurs nu pot fi reanalizate probele, se poate constata că instanţa de apel a dat eficienţă unor probe în mod nelegal, fără a ţine cont de provenienţa acestora.

Astfel, instanţa a reţinut declaraţia pe proprie răspundere a reprezentantului D. S.R.L., care a făcut referiri la o anumita cifră de vânzări şi investiţii în publicitate. Or, materialele provenind de la D. S.A. nu pot fi considerate ca provenind de la intimata însăşi, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada certă a faptului că societăţile ar face parte din acelaşi grup sau că între acestea există un contract de licenţă marca.

Pe de altă parte, un studiu de piaţă care nu conţine veritabile criterii care să reflecte rezultatele invocate în cuprinsul acestuia, nu poate fi luat în considerare.

Invocând jurisprudenţa în materie, recurenta a susţinut că, atunci când se evaluează dacă utilizarea mărcii este efectivă, trebuie să se ţină seama de toate faptele şi circumstanţele relevante pentru a stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în special dacă o astfel de utilizare este privită ca justificată în sectorul economic în cauză pentru menţinerea sau crearea unei cote de piaţă pentru produsele sau serviciile protejate de marcă (hotărârea din cauza C-40/01, Minimax, EU: C: 2003: 145, par. 38). În ceea ce priveşte amploarea utilizării, a susţinut că trebuie să se ţină seama în special, de volumul comercial al utilizării globale, precum şi de durata perioadei în care a fost utilizată marca şi de frecvenţa utilizării (T-334/01, Hipoviton, EU: T: 2004: 223, alin. (35).

Recurenta-reclamantă a arătat că, în contextul în care piaţa brânzeturilor este una foarte dinamică, iar vânzările sporadice de cantităţi mici de produse nu sunt de natură să dovedească o utilizare efectivă, documentele de utilizare depuse de intimată nu sunt de natură de a crea o cotă de piaţă a mărcii C..

În ceea ce facturile depuse de către intimata-pârâtă, recurenta a arătat că majoritatea au datele de expediţie 17.03.2020 şi 28.05.2020, iar celelalte nu au menţionată această dată, la fel ca şi cele depuse în apel.

Raportat la natura produselor asociate cu G. şi preţul scăzut al acestor produse de aproximativ 2 - 2.45 RON în prezent, facturile depuse fac trimitere la vânzări reduse. Chiar dacă pârâta a susţinut că a vândut unor lanţuri de supermarketuri precum H., I., J., cantitatea de produse vândută, cât şi frecvenţa vânzărilor către astfel de supermarketuri, sunt mici în comparaţie cu cifrele obişnuite pe această piaţă.

Raportat tot la facturile depuse, recurenta-reclamantă a arătat că vânzările nu au crescut semnificativ de-a lungul anilor, doar câteva vânzări sporadice au fost la nivelul normal al pieţei, fără a rezulta şi zona unde sunt localizate societăţile către care sunt vândute produsele C.. Conform jurisprudenţei, dovezile de utilizare trebuie să constea din indicaţii privind locul, timpul, întinderea şi natura utilizării mărcii opuse pentru bunuri sau servicii pentru care este înregistrată.

În aceste condiţii, utilizarea mărcii C. este simbolică şi nu a avut drept scop crearea unei piaţe pentru aceste produse.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la data de 23 iulie 2024 prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs încadrat de recurenta-reclamantă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a arătat că apelul incident a vizat nedovedirea relaţiei dintre titularul mărcii C. şi societatea D. S.A. de la care emană toate dovezile de utilizare.

În opinia intimatei, decizia recurată este motivată în contextul în care instanţa de apel a admis apelul principal şi a avut în considerare materialele provenind de la societatea D. şi argumentele prezentate atât în primă instanţă cât si în apel de către intimată cu privire la relevanţa acestor materiale.

În ceea ce priveşte relaţia dintre cele două societăţi, intimata-pârâtă a precizat faptul că există la dosarul cauzei extrase oficiale din Registrul Comerţului care dovedesc relaţia dintre aceste societăţi prin aceea că societatea D. este 100% controlată de către titularul mărcii, actele sale fiind chiar actele B..

Referitor la lipsa contractului de licenţă, intimata-pârâtă a indicat faptul că acesta nu este unicul mod de a consimţi la folosirea de către un terţ a unei mărci în contextul dovedirii utilizării mărcii în timp ce art. 50 alin. (5) din legea mărcilor prevede că înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru folosirea unei mărci de către beneficiarul licenţei pentru a fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, iar art. 55 alin. (6) din acelaşi act normativ prevede că dovada utilizării mărcii se poate face prin orice mijloc de probă.

În acest context, în opinia intimatei-pârâte, nu este necesar ca materialele să îndeplinească o anumită condiţie de formalitate iar singurul element care califică utilizarea de către un terţ este existenţa consimţământlui titularului.

Faţă de aceste aspecte, intimata a considerat că motivarea instanţei de fond îndeplineşte condiţiile legale din moment ce a punctat în mod implicit faptul că dovezile venite din partea "reprezentantului titularului" sunt suficiente pentru a demonstra utilizarea efectivă a mărcii iar utilizarea efectuată de către D. a fost şi este una "cu acordul titularului" în sensul legii.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs încadrat de către recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că nu este incident în cauză.

Referitor la susţinerile privind utilizarea parţială, intimata a citat principiile cauzei Aladin care sunt strâns legate de principiile ce guvernează riscul de confuzie, din jurisprudenţă rezultând că, în cazul categoriilor care nu pot fi divizate- cum, în mod evident sunt cele acoperite de marca naţională nr. C. -, dovada folosirii pentru un produs aferent acestei categorii va reprezenta dovada folosirii pentru întreaga categorie. Or, divizarea în produse sau subcategorii care să fie diferite între ele nu este posibilă în ceea ce priveşte produsele lactate: produsul "brânză" pentru care marca a fost folosită este inclus în categoria mai largă a produselor lactate, fiind parţial identic şi parţial similar cu acestea, iar G. înregistrată doar pentru brânză s-ar opune cu succes oricărei mărci identice/similare care solicită înregistrarea pentru "produse lactate".

În susţinerea argumentelor sale, intimata a citat decizia pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă în cauza T-358/21 prin care s-a reţinut că dovada folosirii a fost făcută pentru "paste", "pannetone", "focaccia", motiv pentru care Tribunalul a considerat că s-a făcut dovada folosirii atât pentru "preparate din cereale", dar şi pentru "pâine", produs similar "pannetone"/"foccacia", deoarece produsele citate fac parte din categoria indivizibilă "preparate din cereale" şi sunt similare cu produsul pâine.

Prin întâmpinare s-a susţinut şi lipsa interesului recurentei în acţiunea de decădere, în condiţiile în care G. înregistrată pentru "brânză" sau "brânză şi produse lactate" se va putea opune în continuare unei cereri identice C. ce acoperă produse precum "lapte" sau "lapte şi produse lactate".

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurentă cu privire la modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de recurs, intimat-pârâtă a susţinut, în esenţă că aspecte privind probele şi situaţia de fapt nu pot fi reanalizate de către instanţa de recurs.

Referitor la susţinerile privind o utilizare sporadică a mărcii C., prin întâmpinare s-a precizat că facturile au fost emise zilnic iar conform studiului K. cota de piată este în medie de 6.8 %. Contrar celor susţinute, facturile depuse dovedesc că teritoriul de utilizare este România.

Concluzionând, intimata-pârâtă a arătat că materialele depuse în dovedirea mărcii atât în primă instanţă, cât şi în apel, dovedesc utilizarea efectivă a mărcii naţionale C..

IV. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce succed.

Prin motivele de recurs ce vizează legalitatea soluţiei de respingere a apelului incident, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că din considerentele deciziei nu rezultă motivele pentru care s-a considerat că materialele emanând de la D. S.A. ar proveni, în realitate, de la pârâta B., iar societăţile D. şi B. fac parte din acelaşi grup.

Totodată, reiterând criticile din apelul incident, recurenta a arătat că dovada consimţământului titularului mărcii la utilizarea mărcii de către un terţ, în sensul art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, se face prin înfăţişarea unui contract de licenţă; chiar dacă s-ar considera că societatea D. S.A. face parte din acelaşi grup cu pârâta, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta operează prin societatea D. S.A.; în lipsa unei dovezi certe privind un acord de utilizare, nu pot fi luate în considerare înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării mărcii de către titular, provenind de la un terţ.

Criticile formulate nu sunt fondate.

Prima instanţă, cercetând înscrisurile depuse la dosar de către pârâta B. S.A., a reţinut că produsele purtând G. au fost distribuite pe teritoriul României de către D. S.A., firmă care, din anul 2010, face parte din grupul B., ajungând la concluzia, în ceea ce priveşte această utilizare, că nu s-a dovedit caracterul său efectiv, în sensul art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma anterioară republicării din anul 2020).

Reclamanta a contestat, prin apelul incident, considerentele referitoare la utilizarea mărcii de către un terţ, pentru argumentele reiterate prin motivele de recurs, urmărind înlăturarea înscrisurilor provenind de la un terţ neautorizat.

Prin decizia recurată, apelurile formulate de ambele părţi au fost analizate împreună, motivat de faptul că tocmai considerentele criticate au legătură cu raţionamentul prin care s-a demonstrat admiterea apelului principal al pârâtei.

Astfel, instanţa de apel a examinat, la rândul său, înscrisurile înfăţişate de către pârâtă şi a apreciat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că probează o utilizare efectivă a mărcii. Mai mult decât atât, din modalitatea în care s-a raportat la înscrisuri, rezultă că instanţa de apel a considerat că acestea provin de la pârâtă, fie că era vorba despre declaraţia reprezentantului D. S.A. ori despre documente din contabilitatea D. S.A., după cum s-a arătat, în mod corect, prin întâmpinarea la recurs formulată de către intimata-pârâtă. De altfel, şi în hotărârea primei instanţe se regăseşte o modalitate de analiză asemănătoare, arătându-se, de exemplu, cu referire la facturile depuse, că pârâta însăşi a vândut produsele din facturi.

Prin urmare, instanţa de apel a valorificat menţiunile din Registrul Comerţului, depuse la dosar în extras de către pârâtă, privind legătura juridică între cele două societăţi - societatea B. este acţionar 100% atât al pârâtei, cât şi al distribuitorului D. S.A. -, în sensul că marca nu a fost utilizată de către un terţ, ci chiar de către pârâtă.

În acest context, Înalta Curte constată că exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la motivarea hotărârii judecătoreşti au fost respectate, atât timp cât concluzia redată anterior, deşi nu se reflectă într-un considerent expus ca atare în decizia recurată, rezultă cu suficientă claritate din analiza motivelor de apel ale ambelor părţi.

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, intrinsecă unui proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă un răspuns detaliat la fiecare argument, ci presupune ca instanţa să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudenţa acolo citată).

Or, expunerea considerentelor care sprijină soluţia adoptată reflectă rezultatul deliberării instanţei asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, inclusiv analiza probatoriului administrat pe aspectul utilizării mărcii de către pârâta însăşi ori de către un terţ, astfel încât nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respinsă critica recurentei cu acest obiect.

O constatare similară se impune a fi reţinută şi cu privire la motivul de recurs descris la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care critica recurentei vizează interpretarea şi aplicarea art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată în anul 2020, aplicabilă la data cererii de chemare în judecată - 14.04.2021 (dată la care se analizează efectele utilizării sau ale neutilizării mărcii), în conformitate cu care este asimilată folosirii efective a mărcii şi "folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia."

S-a arătat anterior că instanţa de apel nu a considerat, însă, că un terţ a folosit marca în perioada de referinţă şi, prin urmare, nu a făcut aplicarea normei vizate de motivele de recurs.

Prin urmare, susţinerile recurentei nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de a examinată în raport de norma de drept material pretins încălcată, în condiţiile în care incidenţa art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 depindea de circumstanţele de fapt ale cauzei, iar acestea nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului.

În schimb, este fondată critica privind neaplicarea de către instanţa de apel, în mod greşit, a principiului utilizării parţiale a mărcii, consacrat prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată, "Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii."

Acest principiu presupune, astfel cum a fost formulat în hotărârea Tribunalului UE pronunţată în cauza T-126/03 Aladin, că "dacă produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată formează o categorie suficient de largă pentru a fi posibilă identificarea în interiorul său a unui număr de subcategorii apte a fi percepute independent, dovada că marca a fost folosită în mod real în raport cu o parte dintre aceste produse sau servicii conferă protecţie (...) numai pentru subcategoria sau subcategoriile căreia/cărora le aparţin produsele sau serviciile pentru care marca a fost realmente folosită".

Curtea de Justiţie a confirmat acest principiu, printr-o interpretare uniformă în materia mărcilor a noţiunii de "parte din produsele sau serviciile" prevăzută atât la art. 13 din Directiva 2008/95 (normă echivalentă cu art. 21 din actuala Directivă 2015/2436, în vigoare din 14.01.2019), cât şi de Regulamentul mărcii UE.

Astfel, de exemplu, în hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari SpA, C-720/18 şi C-721/18, s-a arătat, inclusiv cu referire la hotărâri anterioare, că:

"38. (...) în ceea ce priveşte produsele sau serviciile reunite în cadrul unei categorii largi, susceptibilă să fie subdivizată în mai multe subcategorii autonome, este necesar să se impună titularului unei mărci înregistrate pentru această categorie de produse sau servicii să facă dovada utilizării serioase a mărcii sale pentru fiecare dintre aceste subcategorii autonome, în caz contrar putând fi decăzut din drepturile sale asupra mărcii pentru subcategoriile autonome pentru care nu a prezentat o astfel de probă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C-714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 43).

39. Astfel, dacă titularul unei mărci şi-a înregistrat marca pentru o gamă largă de produse sau servicii pe care ar putea eventual să le comercializeze, însă nu le-a comercializat de-a lungul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, interesul său de a beneficia de protecţia mărcii sale pentru aceste produse sau servicii nu poate prevala asupra interesului concurenţilor de a utiliza un semn identic sau similar pentru respectivele produse sau servicii sau de a solicita înregistrarea acestui semn ca marcă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C-714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 43).

40. În ceea ce priveşte criteriul relevant sau criteriile relevante care trebuie aplicate în vederea identificării unei subcategorii coerente de produse sau servicii care pot fi avute în vedere în mod autonom, criteriul finalităţii şi al destinaţiei produselor sau serviciilor în cauză constituie criteriul esenţial pentru definirea unei subcategorii autonome de produse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C-714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 44). (...)

43. (...) prezintă importanţă în această privinţă numai aspectul dacă un consumator care doreşte să achiziţioneze un produs sau un serviciu care face parte din categoria de produse sau servicii vizată de marca în cauză va asocia cu această marcă toate produsele sau serviciile care aparţin categoriei respective."

Dată fiind obligaţia unei instanţe naţionale de interpretare conformă a legii naţionale prin care este transpusă o directivă în dreptul intern, art. 60 din Legea nr. 84/1998 trebuie interpretat în sensul directivei, astfel cum a fost clarificat în jurisprudenţa CJUE, pentru asigurarea respectării deplină a obiectivului directivei, anume acela de armonizare a legislaţiilor naţionale în materie.

În prezenta cauză, ambele instanţe de fond au reţinut în fapt că G. a fost utilizată doar pentru produsul brânză topită, deşi a fost înregistrată pentru "lapte, brânză, produse lactate". Cu toate acestea, spre deosebire de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că dovada folosirii mărcii pentru acel produs este suficientă pentru respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece decăderea nu poate opera parţial, dată fiind relaţia dintre produsele din categoria înregistrată. S-a considerat, aşadar, că încadrarea brânzei topite în categoria produselor lactate, adică a produselor pe bază de lapte, este suficientă pentru dovedirea utilizării efective a mărcii şi pentru lapte şi produse lactate, nu numai pentru produsul brânză.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a contestat că utilizarea produsului brânză topită este suficientă pentru dovedirea utilizării produsului brânză, pentru care marca a fost înregistrată. Criticile din cererea de recurs vizează, în schimb, relaţia dintre acest produs şi celelalte produse cărora marca le este destinată.

Astfel, este necesar a se stabili dacă poate fi identificată o subcategorie autonomă a brânzeturilor în cadrul produselor lactate, iar singurul criteriu care trebuie luat în considerare în acest sens este cel desprins din jurisprudenţa CJUE (hotărârea sus-citată, Ferrari SpA, pct. 40 şi 43), anume finalitatea şi destinaţia produselor sau serviciilor în cauză, prezentând importanţă numai eventualitatea unei asocieri pe care consumatorul unui produs sau serviciu care face parte din categoria vizată de marca în cauză va asocia cu această marcă toate produsele sau serviciile care aparţin categoriei respective.

Din acest motiv, nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte, din întâmpinarea la recurs, conform căreia principiul utilizării parţiale a mărcii este strâns legat de principiile ce gestionează riscul de confuzie, iar criteriul ce ar trebui avut în vedere la identificarea eventualelor subcategorii autonome este acela al identităţii sau similarităţii produselor sau serviciilor din aceeaşi categorie pentru care marca a fost înregistrată.

Deşi criteriul finalităţii şi al destinaţiei produselor sau serviciilor poate fi unul dintre factorii de apreciere a similarităţii între produse sau servicii, care, la rândul său, reprezintă una dintre condiţiile riscul de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne, trebuie observat că nici legea naţională, nici reglementările europene, referitoare la pierderea dreptului exclusiv asupra mărcii, ca urmare a nefolosirii sale efective, nu conţin vreo referire la această noţiune autonomă, precum în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau al contrafacerii, intrinsec legat de riscul de confuzie între o marcă şi un alt semn folosit în comerţ de către un terţ.

Raţiunea condiţiei similarităţii produselor, anume aprecierea globală a riscului de confuzie între semnele unor titulari diferiţi, nu este aceeaşi în cazul decăderii din dreptul la marcă, acesta din urmă presupunând asocierea în percepţia consumatorului chiar între produsele/serviciile pentru care marca a fost înregistrată. În plus, finalitatea şi destinaţia produselor sau serviciilor nu reprezintă singurul factor relevant pentru aprecierea similarităţii în cazul riscului de confuzie, precum în cazul decăderii, raportul între produsele/serviciile similare fiind caracterizat şi de factori precum natura, utilizarea, caracterul concurent ori complementar, canalele de distribuire a produselor sau serviciilor.

În acelaşi timp, raportarea la produse similare în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau al contrafacerii asigură o protecţie extinsă a dreptului la marcă, prevăzută prin lege în mod expres, dincolo de lista produselor şi serviciilor pentru care marca a fost înregistrată. Or, o astfel de protecţie nu a fost urmărită de către legiuitor şi în cazul decăderii, ce presupune dovedirea utilizării mărcii în cadrul strict al produselor şi serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, astfel încât verificarea similarităţii produselor ar echivala cu o condiţionare a decăderii din dreptul la marcă de similaritatea produselor şi, prin urmare, cu o adăugare nepermisă la lege.

În aplicarea criteriului finalităţii şi destinaţiei produselor sau serviciilor cărora marca le este destinată, trebuie constatat că poate fi identificată subcategoria autonomă a brânzeturilor în cadrul produselor lactate, întrucât consumatorul produsului brânză va asocia cu marca înregistrată pentru acest produs toate speciile sau, după caz, sortimentele de brânză, respectiv nu numai brânza propriu - zisă, dar şi brânza topită, caşcavalul, caşul, telemeaua, urda, brânza de burduf etc., însă nu va proceda în acelaşi mod cu celelalte produse lactate, precum untul, iaurtul, smântâna etc., pe care le distinge în mod clar de brânzeturi şi care nu răspund aceloraşi nevoi de consum.

Este lipsit de semnificaţie faptul că toate produsele lactate au ca ingredient principal laptele ori un compus al acestuia (precum lactoza), din moment ce, după cum s-a arătat, interesează exclusiv finalitatea şi destinaţia produselor; natura ori caracteristicile acestora nu sunt, prin ele însele, pertinente pentru definirea unei subcategorii (de exemplu, hotărârea TUE din 13 februarie 2007, cauza T-256/04 Respicur, pct. 31), nici locul de comercializare (hotărârea CJUE din 16 iulie 2020, cauza C-714/18 ACTC/EUIPO, pct. 53). Cu toate acestea, din punctul de vedere al consumatorului relevant, anumite caracteristici ale produselor în cauză pot avea o importanţă semnificativă pentru alegerea produsului şi, prin urmare, incidenţă asupra finalităţii şi destinaţiei acelor produse.

Într-o cauză recentă, ce a vizat chiar produse lactate (hotărârea din 24 ianuarie 2024, cauza T-603/22, ROYAL MILK/EUIPO), Tribunalul Uniunii Europene a confirmat aprecierile Camerei de recurs din cadrul EUIPO, prin care s-a stabilit că aceste produse se disting unele de celelalte prin componentele laptelui utilizate în fiecare caz, ingredientele suplimentare, procesul de transformare, consistenţa, durata conservării şi gustul. Tribunalul a arătat că aceste diferenţe permit concluzia că şi destinaţiile produselor lactate sunt complet diferite în percepţia consumatorului relevant. Produsele lactate formează o categorie eterogenă, astfel încât divizarea lor în subcategorii independente nu este arbitrară (pct. 31-35). Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile şi în speţa de faţă. În aceeaşi hotărâre, s-a stabilit chiar că produsul lapte poate releva subcategorii autonome de produse lactate, precum laptele praf de uz alimentar.

De altfel, practica EUIPO este constantă în acest sens (de exemplu, decizia din 22 august 2024 în dosarul nr. x/2022-2, pronunţată în rejudecare după anulare prin hotărârea TUE din 10 aprilie 2024 din cauza T-161/23 Rebell; litigiul este din nou pe rolul TUE în cauza pendinte T-549/24).

Hotărârea TUE din cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, invocată de către intimată prin întâmpinare, nu contrazice constatările anterioare şi în niciun caz, în cuprinsul său, nu s-a pus problema similarităţii produselor efectiv utilizate cu celelalte pentru care marca fusese înregistrată, astfel cum a susţinut intimata. Tribunalul nu a constatat că pannetone şi foccacia, pentru care marca a fost utilizată, ar fi similare produsului pâine, vizat de înregistrarea mărcii, ci că sunt tocmai tipuri de pâine. Cât priveşte produsele din cereale, s-a considerat că utilizarea lor rezultă din utilizarea produselor paste, pannetone şi foccacia, deoarece acestea din urmă nu formează o subcategorie autonomă în cadrul produselor din cereale. Aşadar, analiza este aceeaşi ca în cauza T-603/22, menţionată anterior, rezultatul diferit fiind justificat de circumstanţele concrete ale cauzelor.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei-reclamante referitoare la existenţa subcategoriei autonome a brânzeturilor în cadrul categoriei de produse lactate şi o va admite ca atare, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 60 din Legea nr. 84/1998, considerând că decăderea din dreptul la marcă nu poate opera parţial.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la valorificarea de către instanţa de apel a unora dintre înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării efective, Înalta Curte apreciază că pot reprezenta o critică de nelegalitate a deciziei doar în măsura în care vizează criteriile de apreciere a utilizării efective a unei mărci, rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără ca situaţia de fapt stabilită în aplicarea corespunzătoare a acestor criterii să poată fi, însă, reevaluată de către această instanţă de recurs.

Potrivit CJUE, noţiunea de "utilizare serioasă" din art. 10 şi 12 din directiva de armonizare a legislaţiilor naţionale referitoare la mărci trebuie interpretată uniform în toate statele membre, fiind vorba despre o noţiune autonomă de dreptul UE, al cărei obiectiv este acela ca nivelul de protecţie garantată unei mărci să nu varieze în funcţie de legea aplicabilă (hotărârea din 20 noiembrie 2001, cauzele C-414/99-C-416/99 Zino Davidoff şi Levi Strauss, pct. 41 şi 42).

Din această perspectivă trebuie interpretat art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată (care coincide în esenţă cu art. 46 alin. (1) lit. a) din forma legii anterioară republicării), privind utilizarea efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, noţiunea de "utilizare efectivă" fiind echivalentă celei de "utilizare serioasă" din directivă, dat fiind că aceasta din urmă a fost transpusă prin Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat prin motivele de recurs, aprecierea caracterului efectiv al utilizării mărcii trebuie să se raporteze la toate faptele şi circumstanţele relevante necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii, printre care caracteristicile pieţii, domeniul şi frecvenţa utilizării unei mărci. Relevanţa împrejurărilor de fapt presupune ca marca să fi fost utilizată corespunzător funcţiei sale esenţiale de a garanta provenienţa produselor/serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea sau menţine o cotă de piaţă pentru aceste produse sau servicii, iar nu cu scopul exclusiv de a menţine artificial dreptul la marcă, atunci când utilizarea are, în realitate, un caracter simbolic (hotărârea din 11 martie 2003, cauza C-40/01 Ansul, la care a făcut referire şi recurenta). Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, deoarece calificarea ca efectivă depinde de ansamblul factorilor relevanţi (hotărârea Ansul, pct. 39).

Aşadar, aprecierea utilizării efective este una globală, de la caz la caz, şi presupune examinarea coroborată a probelor administrate de titularul mărcii, iar nu a fiecărei probe, independent de celelalte. Chiar dacă forţa probatorie a unui mijloc de probă este limitată, în sensul că, privit izolat, nu demonstrează cu certitudine dacă şi cum produsele vizate au fost puse pe piaţă, astfel încât nu este prin el însuşi decisiv, el poate, totuşi, să fie luat în considerare în aprecierea globală a caracterului serios al utilizării, atunci când poate fi coroborat cu alte elemente de probă (hotărârea din 14 decembrie 2022, cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, pct. 51).

Înalta Curte reţine, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel a constatat analiza greşită de către prima instanţă a probatoriului administrat, atunci când a preluat scindat şi incomplet, dar şi individual pe fiecare categorie de înscrisuri, concluziile ce rezultau în mod aparent din respectivele probe, referitor la actele de utilizare realizate de pârâtă. Analizând, la rândul său, aceste înscrisuri, precum şi pe cele depuse în apel, instanţa a constatat, în esenţă, pentru intervalul de 5 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, un volum foarte mare de vânzări, un flux constant şi real al produsului pe piaţă, promovarea sa în cataloagele distribuitorilor, precum şi o cotă a titularului mărcii pe piaţa produsului.

Faţă de analiza efectuată, astfel cum reiese din motivarea deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a aplicat în mod corespunzător criteriile de apreciere a utilizării efective a mărcii şi a procedat în mod corect la examinarea probelor în aprecierea globală a utilizării, desprinse din jurisprudenţa CJUE.

În aceste condiţii, prin motivele de recurs se urmăreşte, de fapt, reaprecierea probelor administrate, pentru ca instanţa de recurs să ajungă la concluzia contrară celei regăsite în decizia de apel, anume folosirea sporadică a mărcii, cantităţile vândute mici în raport cu vânzările obişnuite pe piaţa de profil, lipsa unei cote de piaţă. Recurenta-reclamantă reiterează, practic, susţinerile din apel, cu privire la înscrisurile depuse (facturi, studiul de piaţă, cataloage, declaraţia reprezentantului pârâtei), cărora instanţa le-a răspuns concret prin decizia recurată.

Or, instanţa de recurs nu poate reevalua situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât susţinerile recurentei nu pot fi primite, atât timp cât nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, pentru argumentele expuse în legătură cu art. 60 din Legea nr. 84/1998, şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 875A din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2024.