Piscicultural works ownership dispute remanded after appellate court failed to analyze res judicata effect of prior ruling.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 29.01.2021 sub nr. x/2021, Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea a chemat în judecată pe pârâtele A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A., prin lichidator judiciar D.. şi E. S.A., prin lichidator judiciar F.., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare prin negociere directă nr. 2/15.01.2001, încheiat între E. S.A. şi C. S.A., în ceea ce priveşte clauzele care prevăd transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării, constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, care aparţin Amenajării Piscicole Independenţa (Murighiol), înscrise în cărţile funciare nr. x (nr. vechi 1606) şi nr. x, ale U.A.T. Murighiol şi în cărţile funciare aferente ale construcţiilor; constatarea nulităţii absolute parţiale a actului subsecvent, respectiv a actului constitutiv al societăţii A. S.R.L., autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G. din Tulcea, în ceea ce priveşte clauzele care prevăd transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul aportului în natură la capitalul social al acestei societăţi de către asociatul C. S.A., indicate anterior; precum şi obligarea pârâtei A. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie şi să restituie aceste bunuri.

La data de 12.04.2021, pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F.., a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii bunurilor imobile pe care le revendică, 20.462.892 RON (valoare indicată în cererea introductivă potrivit raportului de evaluare ataşat).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 11/05.01.2022, pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate, invocată de pârâta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi de pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., în privinţa H.G. nr. 1360/2001 - parţial anexă, respectiv a hotărârii Consiliului Judeţean Tulcea nr. 57/05.07.2001 - parţial anexă şi a hotărârii Consiliului Judeţean Tulcea nr. 100/5/19.12.2008 - parţial anexă, ca nefondată; au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, invocate în privinţa acţiunii principale de către pârâta A.

S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., ca nefondate; a fost respinsă excepţia lipsei de interes, invocată în privinţa cererii reconvenţionale de către reclamanta pârâtă U.A.T. Judeţul Tulcea, ca nefondată; a fost admisă acţiunea principală, formulată de reclamanta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A., prin lichidator judiciar D.. şi pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F..; a fost constatată nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare prin negociere directă nr. 2/15.01.2001, încheiat între E. S.A.

şi C. S.R.L., în privinţa bunurilor imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independenţa (Murighiol), înscrise în cărţile funciare nr. x şi nr. x U.A.T. Comuna Murighiol şi/sau în cărţile funciare proprii ale construcţiilor; a fost constatată nulitatea absolută parţială a actului constitutiv al A. S.A., autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G., în ceea ce priveşte bunurile imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independenţa (Murighiol), înscrise în cărţile funciare nr. x şi nr. x U.A.T.

Comuna Murighiol şi/sau în cărţile funciare proprii ale construcţiilor, aduse ca aport în natură la capitalul social de C. S.A.; a fost obligată pârâta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. să lase reclamantei U.A.T. Judeţul Tulcea, în deplină proprietate şi paşnică posesie, precum şi să restituie acesteia bunurile imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independenţa (Murighiol), înscrise în cărţile funciare nr. x şi nr. x U.A.T.

Comuna Murighiol şi/sau în cărţile funciare proprii ale construcţiilor; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., în contradictoriu cu pârâta reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1/C din 4 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., împotriva încheierii din data de 13.05.2022 şi a sentinţei civile nr. 11/05.01.2022, pronunţate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2021, precum şi apelul incident declarat de apelanta reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea şi de apelantul pârât Consiliul Judeţean Tulcea, împotriva aceleiaşi sentinţe cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A. prin lichidator judiciar D.., şi Guvernul României.

4. Calea de atac formulată în cauză

4.1 Împotriva deciziei nr. 1/C din 4 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, a încheierii din 9 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în dosarul nr. x/2021, precum şi a încheierii din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021. a declarat recurs pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F., cu următoarea motivare:

Relativ la soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului pârâtei împotriva încheierii din 13 mai 2021 a Tribunalului Tulcea, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sens în care susţine interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 30 alin. (1) teza a II a din O.U.G. nr. 80/2013, concurent cu aplicarea greşită a normelor de drept procesual care atrag sancţiunea nulităţii.

Afirmă că pentru a fi incident art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cu consecinţa scutirii cererii de chemare în judecată de la plata taxei judiciare de timbru, obiectul acţiunii trebuie să fie reprezentat de o pretenţie bănească ce constituie un venit public la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului fondului asigurării sociale de sănătate, bugetul Trezoreriei statului sau un venit public la bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.

Invocă dispoziţiile art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice care definesc noţiunea de venituri bugetare şi arată că, în speţă, acţiunea nu are ca obiect venituri publice, ci declarare nulitate act juridic, revendicare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Susţine că soluţia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a adăugat la lege şi a creat un nou caz de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, cu încălcarea limitelor puterii judecătoreşti şi a Constituţiei. Arată că art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 nu a prevăzut ca făcând parte din categoria veniturilor publice şi veniturile publice indirecte, iar curtea de apel a pierdut din vedere că acţiunea dedusă judecăţii are mai multe capete de cerere principale cu finalitate diferită.

Solicită casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului în vederea timbrării tuturor capetelor de cerere, potrivit art. 3 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 487 teza a II-a C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei oricărei alte instanţe de acelaşi grad cu prima instanţă deoarece interesele bunei administrări a justiţiei o cer, respectiv eliminarea unui minim subiectivism ca urmare a legăturii teritoriale şi culturale cu bunurile ce se urmăresc a fi revendicate.

Recurenta invocă nelegalitatea încheierilor din 9 decembrie 2022 şi 20 noiembrie 2023, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În acest sens, susţine că sunt nevalide argumentele instanţei de apel cu privire la respingerea excepţiei netimbrării apelului declarat de reclamanta UAT Judeţul Tulcea împotriva sentinţei instanţei de fond cu privire la soluţia asupra cererii reconvenţionale întrucât art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 nu este incident în cauză.

Afirmă că apelanta reclamantă nu se află sub incidenţa procedurii de insolvenţă pentru a putea beneficia de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 115 din Legea nr. 85/2024, precum recurenta pârâtă, titulară a cererii reconvenţionale. Sub un alt aspect, arată că şi în cazul acestor două încheieri sunt valabile argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de recurs prin care s-a reclamat nelegalitatea încheierii din 13 mai 2021 a Tribunalului Tulcea.

4.2 Recurenta susţine nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modul de soluţionare a criticii vizând nemotivarea sentinţei de către instanţa de fond asupra excepţiilor invocate de părţi, fondului cererii de chemare în judecată şi al cererii reconvenţionale.

În acest sens, arată că majoritatea considerentelor expuse în motivarea respingerii excepţiilor invocate reprezintă citări ale unor texte de lege, iar referitor la excepţia de nelegalitate a actelor administrative s-a apreciat că priveşte o chestiune care ţine de însuşi fondul cauzei, motiv pentru care nu a fost analizată in extenso temeinicia acesteia.

Învederează că nici motivarea respingerii cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale nu respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil, instanţa de fond creând doar o aparenţă de motivare a hotărârii pronunţate. Afirmă că tribunalul a omis a analiza şi a expune motivele pentru care a respins apărările pârâtei.

Susţine că însăşi decizia atacată este nemotivată întrucât nu cuprinde o argumentare efectivă care să întemeieze soluţia de respingere a motivului de apel prin care a criticat nemotivarea hotărârii instanţei de fond, fiind, astfel, incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

4.3 În temeiul art. 6 din CEDO, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi art. 497 teza a II a C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei tribunalului, fiind incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

Afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil întrucât instanţa de fond a încălcat limitele judecăţii, schimbând cauza de facto şi de jure faţă de care recurenta a fost considerată neproprietar al bunurilor litigioase.

Astfel, prin motivele de apel, recurenta a susţinut că există o mare diferenţă de tratament probatoriu şi juridic între situaţia deţinerii proprietăţii bunurilor revendicate până la pronunţarea sentinţei civile nr. 9/CA/15.02.1999 a Curţii de Apel Constanţa, urmată de reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul UAT Judeţul Tulcea după pronunţarea acestei hotărâri (situaţie reclamată şi susţinută de reclamantă - cauza de fapt şi de drept a cererii de chemare în judecată) şi situaţia existenţei unui pretins drept de administrare asupra bunurilor revendicate, caz în care acestea nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei (situaţie reţinută de instanţa de fond - cauza de fapt şi de drept schimbată de instanţa de fond).

Arată că instanţa de apel a apreciat netemeinic acest motiv de apel prin simpla trimitere la invocarea dreptului de administrare din cadrul răspunsului la întâmpinare şi a împrejurării că bunurile litigioase nu au părăsit niciodată domeniul public, în considerarea efectului retroactiv al anulării.

Învederează că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanţa de apel refuzând să răspundă criticii formulate. Consideră că instanţa de apel era datoare să explice care sunt motivele de fapt şi de drept care au dat dreptul instanţei de fond de a trece peste limitele stabilite de reclamantă care a susţinut că şi dreptul de administrare s-a concretizat tot retroactiv, ca urmare a anulării parţiale a actului constitutiv al recurentei, nu că acest drept de administrare ar fi fost constituit chiar la momentul predării bunurilor cu care Statul Român a participat la constituirea capitalului social al societăţii pârâte.

Afirmă că şi în situaţia în care se admite că reclamanta şi-a schimbat cauza cererii de chemare în judecată prin răspunsul la întâmpinare, instanţa de apel a refuzat să răspundă criticii cu privire la încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care presupunea obligaţia instanţei de fond de a pune în vedere recurentei să depună întâmpinare, prin raportare la modificarea operată de reclamantă, ori a prevederilor art. 22 C. proc. civ. care instituie obligaţia instanţei de fond de a pune în discuţia contradictorie a părţilor această nouă împrejurare de fapt şi de drept.

Susţine că, din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este şi contradictorie deoarece Curtea de Apel Constanţa recunoaşte implicit caracterul esenţial şi modificator al răspunsului la întâmpinare, însă omite a observa că această împrejurare atrage încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat limitele judecăţii şi, implicit, principiul contradictorialităţii, întrucât, între argumentul revenirii bunurilor litigioase în patrimoniul reclamantei, ca urmare al efectului retroactiv al anulării actului constitutiv al recurentei şi argumentul că, în realitate, aceasta a avut numai un drept de administrare ad-hoc încă de la constituirea sa şi că bunurile nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei, există o diferenţă substanţială.

4.4 Relativ la soluţia dată motivului de apel vizând nelegalitatea sentinţei instanţei de fond cu privire la excepţia de nelegalitate, arată că hotărârea recurată este nemotivată, încalcă regulile de drept a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material.

Afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât prima instanţă a nesocotit prevederile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, pronunţând o hotărâre în care lipsesc argumentele respingerii apărărilor recurentei, precum şi cele pe baza cărora s-a constatat conformitatea actelor contestate cu normele de drept, iar instanţa de apel a respins acest motiv de apel, apreciind că hotărârea îndeplineşte standardul calitativ al motivării, fără a dezvolta argumentele efective care susţin o astfel de concluzie.

Recurenta susţine că hotărârea atacată este nemotivată şi prin raportare la lipsa propriei analize a instanţei de apel asupra excepţiei de nelegalitate. Astfel, relativ la primele două acte administrative a căror nelegalitate a fost invocată, instanţa de apel a apreciat că nu pot face obiectul analizei de nelegalitate, iar cu privire la H.G. nr. 1360/2001, s-a considerat că recurenta nu a indicat dispoziţiile legale pretins încălcate la momentul emiterii actului, contrar argumentaţiei recurentei în susţinerea excepţiei de nelegalitate.

Apreciază că instanţa de apel, prin modul în care a motivat respingerea excepţiei de nelegalitate cu privire la Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 57/2001 şi la Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 100/5/2008 de modificare a Hotărârii 57/2001, a invocat şi admis o veritabilă excepţie a inadmisibilităţii, pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialităţii.

Relativ la încălcarea dispoziţiilor de drept material cu privire la soluţia dată asupra excepţiei de nelegalitate invocate, recurenta susţine că prin emiterea actelor administrative a căror anulare se solicită, reclamanta a trecut bunurile ce fac obiectul acţiunii în revendicare din proprietatea privată a S.C. E. S.A., în proprietatea publică a Consiliului Judeţean Tulcea. Astfel, printr-o procedură vădit nelegală, fără a respecta prevederile Constituţiei, ale C. civ. de la 1864, ale Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 213/1998, precum şi ale Primului Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a scos bunuri ce făceau parte din patrimoniul unei persoane de drept privat, pe care le-a trecut în domeniul public al Consiliului Judeţean Tulcea.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind de necontestat dobândirea, de către recurentă, a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor revendicate de la data constituirii societăţii, 1 martie 1991, fără a avea importanţă evoluţia actelor normative adoptate ulterior, actele administrative emise de autorităţile publice locale ori naţionale, precum şi hotărârile judecătoreşti pronunţate.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit acte normative intrate în vigoare după constituirea societăţii recurente, până la emiterea actelor administrative contestate sau chiar ulterior emiterii acestora.

Invocă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, art. 7 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi susţine că interpretarea şi aplicarea corectă a acestor norme de drept duce la concluzia clară că recurenta nu a pierdut calitatea de proprietar în favoarea reclamantei.

Susţine că instanţa de apel a omis a observa că există o diferenţă substanţială între bunurile imobile la care face referire art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 (exclusiv terenuri) şi bunurile imobile revendicate (construcţii specifice pisciculturii), legiuitorul declarând de interes naţional, ulterior de interes judeţean, numai suprafeţele de teren agricole şi acvatice, nu şi construcţiile amplasate pe astfel de terenuri.

Învederează că a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, sens în care arată că art. 10 din Legea nr. 82/1993 a intrat în vigoare abia la 28 august 2011, prin modificările aduse de art. 1 pct. 18 din Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, iar actele administrative a căror anulare se solicită sunt anterioare actului normativ menţionat. Astfel, până la 28 august 2011, terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările piscicole şi agricole prevăzute în anexa 2 nici măcar nu erau incluse în domeniul public de interes judeţean aflat în administrarea Consiliului Judeţean Tulcea.

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 135 alin. (5) din Constituţia României, în speţă, atât bunurile litigioase, cât şi orice alte bunuri intrate în patrimoniul recurentei prin aportul în natură al Statului Român, nu au făcut niciodată obiectul unui drept de administrare.

Recurenta apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura judeţului Tulcea, doar cu privire la menţiunile referitoare la suprafeţele de teren de diferite categorii de folosinţă, nu şi pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte şi construcţiile amplasate pe suprafeţele de teren.

4.5 Referitor la soluţia privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, apreciază că hotărârea este nemotivată, analiza instanţei de apel fiind aproape inexistentă.

Consideră că aceeaşi soluţie este şi rezultatul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti şi a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin inversarea sarcinii probei în cadrul procesului civil, cu încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.

În acest sens, învederează că instanţele inferioare au plecat de la premiza că bunurile litigioase fac parte din domeniul public al Statului Român prin declaraţia legii, iar recurenta este datoare să probeze că bunurile respective au devenit proprietatea privată a acesteia. Totodată, instanţele de fond au apreciat că recurenta a beneficiat de un drept de administrare asupra bunurilor respective, însă reclamanta nu a adus nicio probă în acest sens, deşi îi incumba sarcina probei.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1993, calitate procesuală activă, reductio ad absurdum, putând avea, eventual, Statul Român, nu UAT Judeţul Tulcea.

Recurenta face referire şi la considerentele deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, din care rezultă că admiterea acţiunii formulate de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării Tulcea, organismul de administrare a patrimoniului natural din domeniul de interes naţional al rezervaţiei, înfiinţat prin art. 4 din Legea nr. 82/1993, a fost consecinţa directă a intrării în vigoare a acestei legi, prin care suprafeţele de teren au fost declarate de interes naţional.

4.6 Relativ la soluţia pe fondul cauzei, arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 15/1990, recurenta apreciind că prevederile art. 20 alin. (2) din acest ultim act normativ au reglementat un mod atipic de stingere a dreptului de proprietate publică, în condiţiile în care, la acea dată, nu exista un act normativ care să reglementeze clar regimul juridic al dreptului de proprietate publică, sigurul act normativ care era în vigoare şi care poate fi avut în vedere, ca izvor de drept al normelor aplicabile, fiind Legea nr. 18/1991.

Invocă dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 7-8 din Legea nr. 213/1998 şi arată că dreptul de proprietate publică asupra unor terenuri sau asupra unor bunuri nu poate fi dobândit prin lege, ci trebuie să rezulte dintr-un titlu individual, care să ateste modul de dobândire a proprietăţii publice.

Învederează că obiectul actelor juridice a căror anulare s-a solicitat sunt construcţii speciale de amenajare şi de exploatare, nu terenuri agricole ori de altă natură.

Susţine că instanţa de fond a aplicat un tratament diferenţiat pentru două situaţii care pun în discuţie acelaşi lucru. Astfel, analizând situaţia actului constitutiv al societăţii A. S.A., instanţa a reţinut că aportul la capitalul social implică, la rândul său, un transfer al dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul aportului, însă nu a reţinut acelaşi lucru şi în cazul recurentei care a invocat un raţionament identic în justificarea propriului drept de proprietate.

Recurenta apreciază nefondate considerentele instanţei de apel prin care se concluzionează că bunurile litigioase au făcut parte din domeniul public încă de la momentul dobândirii primare a acestora, înainte de 22 decembrie 1989, şi au păstrat acest regim juridic şi ulterior.

În acest sens, susţine, în completarea argumentelor din memoriul de recurs vizând fondul excepţiei de nelegalitate care solicită a fi aplicate mutatis mutandis (la pct. 4.4), că de la data înfiinţării societăţii recurente, bunurile litigioase şi-au pierdut calitatea de bunuri obiect al unui drept de proprietate publică şi au devenit bunuri aflate în patrimoniul unei societăţi comerciale de drept privat, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Consideră că, potrivit argumentului instanţei, ar trebui acceptată teza că aceste bunuri, deşi au fost vărsate în natură de Statul Român la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale de drept privat, au rămas, în acelaşi timp, şi obiect al dreptului de proprietate publică, ceea ce nu poate fi acceptat.

Recurenta apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura judeţului Tulcea, doar cu privire la menţiunile referitoare la suprafeţele de teren de diferite categorii de folosinţă, nu şi pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte şi construcţiile amplasate pe suprafeţele de teren.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea şi Consiliul Judeţean Tulcea au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţin că instanţele de fond au respectat regulile în materia timbrajului, constatând, în mod legal, că cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar în privinţa apelului incident s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ.

Învederează că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. cu privire la soluţia vizând motivul de apel prin care s-a invocat nemotivarea sentinţei apelate, decizia atacată cuprinzând considerentele instanţei de apel asupra motivului de apel în discuţie.

Invocă motivarea corespunzătoare a deciziei recurate şi cu privire la motivul de apel vizând încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, învederând, totodată, că nu se poate reţine încălcarea limitelor judecăţii de către instanţa de apel, acestea fiind trasate, în principal, de apelantă.

Relativ la pretinsa nelegalitate a deciziei cu privire la soluţia asupra excepţiei de nelegalitate, învederează că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, arată că hotărârea este motivată în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi nu există nicio referinţă în cuprinsul hotărârii din care să rezulte că instanţa a invocat şi admis o veritabilă excepţie de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate.

Susţin că instanţa de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 15/1990, ale art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, precum şi diferite acte normative intrate în vigoare după constituirea recurentei şi până la emiterea actelor administrative contestate, astfel cum se afirmă în cererea de recurs. Arată că prin sentinţa civilă în raport de care a fost invocată autoritatea de lucru judecat au fost anulate dispoziţiile din statutele societăţilor referitoare la includerea în capitalul social a suprafeţelor de teren, păşunilor, pădurilor, lacurilor, cât şi toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării, individualizate în cap. III din statutul fiecărei societăţi pârâte, iar potrivit cap. III, art. 6, paragraful al treilea din statutul recurentei era prevăzut că aceasta avea în proprietate amenajări piscicole care se încadrează în categoria toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării.

Învederează că sunt neîntemeiate criticile recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. cu privire la soluţia privind motivul de apel ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi ale art. 488 alin. (1) pct. 6,7 şi 8 C. proc. civ. cu privire la motivul de apel privind caracterul netemeinic al cererii.

Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, legalitatea deciziei sub aspectul soluţiei vizând excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1360/2001, a Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 57/2001 privind aprobarea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al judeţului Tulcea, a Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 100/5/2008 privind modificarea hotărârii Consiliului Judeţean nr. 57/2001 şi a H.G. nr. 1360/2001 privind atestarea domeniului public al Judeţului Tulcea.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul poartă asupra unei acţiuni în constatarea nulităţii unor acte de transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, care aparţin Amenajării Piscicole Independenţa - Murighiol (respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15.01.2001, încheiat între E. S.A. şi C. S.A., şi actul constitutiv al societăţii A. S.R.L. autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G. din Tulcea, care cuprinde aportul la capitalul social al acestor bunuri) şi revendicarea lor, pe motiv că reprezintă componente ale unei amenajări piscicole cu acelaşi regim juridic cu cel al terenului pe care sunt amplasate, teren care aparţine domeniului public de interes local al unităţii administrativ teritoriale Judeţul Tulcea.

Instanţele de fond au admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că bunurile imobile revendicate fac parte din domeniul public al reclamantei întrucât, faţă de specificul lor, prin efectul Legii nr. 15/1990 nu puteau intra cu titlu de proprietate în patrimoniul entităţii înfiinţate în baza legii menţionate, S.C. E., împrejurare consfinţită prin sentinţa civilă nr. 9/15.02.1999 pronunţată de Curtea de apel Constanţa, definitivă prin decizia nr. 1986/2.06.2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârilor, formulând critici referitoare la modul de soluţionare a unor chestiuni incidentale cu efect peremptoriu asupra soluţionării fondului, dar şi cu privire la raţionamentul ce a susţinut soluţia dată pe fondul cauzei.

4.1 O primă critică formulată în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., vizează legala timbrare a acţiunii, respectiv a apelului. Astfel, recurenta reproşează instanţei de apel greşita validare a hotărârii de primă instanţă referitoare la soluţia de scutire a reclamantei de la plata taxei judiciare de timbru, prin respingerea apelului împotriva încheierii din 13.05.2021 a Tribunalului Tulcea. Sub acelaşi aspect, critică respingerea, în apel, a excepţiei de netimbrare a apelului incident declarat de reclamantă împotriva soluţiei de primă instanţă de respingere a excepţiei lipsei de interes a pârâtei în formularea cererii reconvenţionale, iniţial prin încheierea din data de 9.12.2022 pronunţată de secţia a II-a a Curţii de Apel Constanţa, soluţie reţinută sub efectul autorităţii de lucru judecat prin încheierea din data de 30 noiembrie 2023 a secţiei I a Curţii de Apel Constanţa, învestită după soluţionarea conflictului de competenţă.

Recurenta susţine că au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 30 alin. (1) teza a II a din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât prezentul litigiu nu are ca obiect venituri publice astfel cum sunt definite în art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ci declararea nulităţii unui act juridic, revendicare şi repunere în situaţia anterioară, iar apelul incident, contravaloarea bunurilor revendicate, şi că instanţa de apel a adăugat la lege şi a creat un nou caz de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, cu încălcarea limitelor puterii judecătoreşti şi a Constituţiei, referitor la veniturile publice indirecte, pierzând din vedere că acţiunea dedusă judecăţii are mai multe capete de cerere principale cu finalitate diferită.

Asupra acestui aspect, se reţine că instanţa de fond a apreciat că, în cauză, operează scutirea reclamantei de plata taxei judiciare de timbru întrucât litigiul are ca obiect reîntregirea patrimoniului public. La rândul său, instanţa de apel a reţinut, prin încheierea din 9.12.2022, că sunt incidente dispoziţiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, calea de atac fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru în măsura în care operează scutirea şi pentru acţiunea de primă instanţă, urmând ca problema timbrajului să fie reevaluată la momentul analizei motivului de apel având acest obiect. Prin încheierea din 20.11.2023, instanţa de apel a considerat că raţionamentul anterior a rămas câştigat cauzei.

Analizând, în decizia din apel, chestiunea timbrajului, instanţa a reţinut că reclamanta are calitatea de instituţie publică, iar obiectul acţiunii în revendicare îl constituie bunuri proprietate publică. Deşi obiectul acţiunii nu îl reprezintă formal venituri publice, totuşi, pentru identitate de raţiune, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată trebuie considerată scutită de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât obiectul este un bun aflat în domeniul public, generator de venituri publice. În consecinţă, prin formularea acţiunii în calitatea sa de instituţie publică care are în administrare un imobil aflat în proprietatea publică a Judeţului Tulcea reclamanta formulează o acţiune prin care urmăreşte protejarea unor venituri publice, astfel că, în virtutea art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Aserţiunea instanţei de apel s-a fundamentat, astfel, pe împrejurarea că, în situaţia dedusă judecăţii, valorificarea potenţialului bunurilor aparţinând domeniului public exclude existenţa unui raport juridic de drept privat în care ar putea intra titularul dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, care are obligaţia de a le salvgarda şi a le administra în mod eficient, ceea ce presupune atât costuri, cât şi venituri de natură publică.

Cu toate acestea, este de reţinut faptul că, deşi instanţa de control judiciar poate evalua, pe lângă timbrajul căii de atac cu care a fost învestită, caracterul timbrabil al cererilor formulate în faţa instanţei inferioare, o atare evaluare nu poate avea drept consecinţă decât aplicarea dispoziţiilor privind obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente fazelor procesuale anterioare, astfel cum rezultă din interpretarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu prevederile conţinute în decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, fără a putea reforma hotărârea atacată, în lipsa unei baze legale pentru o atare operaţiune.

Prin urmare, nici în faza procesuală a recursului validarea acestor susţineri privitoare la greşita reţinere a caracterului netimbrabil al cererii nu ar determina decât darea în debit conform normelor cu caracter imperativ menţionate anterior şi nu ar constitui o cauză de reformare a hotărârii, astfel cum solicită recurenta.

4.2 Într-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel că nu a dat o motivare corespunzătoare criticilor deduse judecăţii prin motivele de apel atât asupra excepţiilor (de nelegalitate, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale), cât şi a fondului cauzei, fără a indica în mod concret ce anume ipoteze nu au fost analizate, considerând grosso modo că lipseşte raţionamentul juridic.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Instanţa de apel a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la fiecare excepţie invocată şi la chestiunile de fond, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar propriu, în concordanţă cu soluţia pronunţată. Astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa subsumată analizei acestui motiv de casare, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument subsumat pretenţiei deduse judecăţii, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Nici înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt stabilite în cauză nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu are legătură cu cele reţinute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat în fapt şi în drept respingerea excepţiilor, iar în ceea ce priveşte raţionamentul ataşat hotărârii de respingere pe fond a cauzei, acesta susţine, în esenţă, soluţia, însă instanţa, astfel cum urmează a se arăta în continuare analizei, a lăsat neexaminate anumite apărări, invocate în motivele de apel, privitoare la regimul juridic al bunurilor revendicate.

4.3 În temeiul art. 6 din CEDO, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi art. 497 teza a II a C. proc. civ., recurenta afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil întrucât instanţa de fond a încălcat limitele judecăţii, şi, implicit, principiul contradictorialităţii, schimbând cauza de facto şi de jure faţă de care recurenta a fost considerată neproprietar al bunurilor litigioase, dând eficienţă răspunsului la întâmpinare, prin care reclamanta ar fi invocat un drept de administrare al recurentei asupra bunurilor litigioase, cu argumentul că aceasta a avut numai un drept de administrare ad-hoc încă de la constituirea sa şi că bunurile nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei. Consideră că, iniţial, cauza de fapt si de drept a cererii de chemare în judecată a fost că pârâta a deţinut proprietatea bunurilor revendicate până la pronunţarea sentinţei civile nr. 9/CA/15.02.1999 a Curţii de Apel Constanţa, urmată de reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul UAT Judeţul Tulcea după pronunţarea acestei hotărâri. Prin trimiterea la răspunsul la întâmpinare şi la împrejurarea că bunurile litigioase nu au părăsit niciodată domeniul public, în considerarea efectului retroactiv al anulării, instanţa de fond a schimbat cauza de fapt şi de drept, reţinând un pretins drept de administrare asupra bunurilor revendicate, caz în care acestea nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi al contradictorialităţii.

Critica este nefondată. Nu se pune problema modificării cauzei acţiunii prin faptul că instanţele au reţinut, în analiza istoricului drepturilor de care fiecare dintre părţi se prevalează, a faptului că, în patrimoniul pârâtei, s-a transferat un drept de administrare, calificat ca atare în considerarea naturii juridice a bunului proprietate publică, ce nu putea fi apropriat prin efectul Legii nr. 15/1990. De altfel, chiar prin acţiunea introductivă, reclamanta a negat dreptul de proprietate al pârâtei susţinând că aceasta este un detentor precar, în răspunsul la întâmpinare dezvoltând contraargumente tinzând la înlăturarea apărărilor părţii adverse, în sensul că bunurile respective nu puteau face decât, cel mult, obiectul unui drept de administrare, succesoarele unităţii de stat dobândind, astfel, bunurile cu alt titlu, cel de detentor precar, stăpânite pentru altul.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de apel că a încălcat norme procesuale în condiţiile în care natura juridică a dreptului transmis reprezintă o chestiune ce ţine de analiza pe fond a cauzei deduse judecăţii cu privire la îndeplinirea condiţiei de fond ca partea care a încheiat actul juridic de înstrăinare să fie proprietarul bunului.

4.4 Cu privire la soluţia dată excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Judeţean Tulcea nr. 57/2001, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 100/2008, recurenta este nemulţumită atât de respingerea în apel a criticilor privind lipsa motivării fondului, dar şi de argumentaţia necorespunzătoare din apel, precum şi de dezlegarea propriu-zisă dată chestiunii prejudiciale.

Recurenta susţine că lipseşte o analiză proprie a instanţei de apel asupra excepţiei de nelegalitate. Astfel, relativ la hotărârile consiliului judeţean, instanţa de apel a apreciat că nu pot face obiect al analizei de nelegalitate, iar cu privire la H.G. nr. 1360/2001, a considerat că recurenta nu a indicat dispoziţiile legale pretins încălcate la momentul emiterii actului.

Apreciază că instanţa de apel, prin modul în care a motivat respingerea excepţiei de nelegalitate cu privire la hotărârile consiliului judeţean, a invocat şi admis o veritabilă excepţie a inadmisibilităţii, pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialităţii.

Relativ la încălcarea dispoziţiilor de drept material cu privire la soluţia dată asupra excepţiei de nelegalitate invocate, recurenta susţine că instanţa de apel i-a încălcat dreptul de proprietate întrucât a scos bunuri ce făceau parte din patrimoniul unei persoane de drept privat, pe care le-a trecut în domeniul public al Consiliului Judeţean Tulcea. Astfel, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind de necontestat dobândirea, de către recurentă, a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor revendicate de la data constituirii societăţii, 1 martie 1991, fără a avea importanţă evoluţia actelor normative adoptate ulterior, actele administrative emise de autorităţile publice locale ori naţionale, precum şi hotărârile judecătoreşti pronunţate. Invocă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, art. 7 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, susţinând că instanţa de apel a omis a observa că există o diferenţă substanţială între bunurile imobile la care face referire art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 (exclusiv terenuri) şi bunurile imobile revendicate (construcţii specifice pisciculturii), legiuitorul declarând de interes naţional, ulterior de interes judeţean, numai suprafeţele de teren agricole şi acvatice, nu şi construcţiile amplasate pe astfel de terenuri.

Învederează şi că a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, sens în care arată că art. 10 din Legea nr. 82/1993 a intrat în vigoare abia la 28 august 2011, prin modificările aduse de art. 1 pct. 18 din Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, actele administrative a căror anulare se solicită fiind anterioare actului normativ menţionat.

Instanţa de apel ar fi aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 135 alin. (5) din Constituţia României, în speţă, întrucât atât bunurile litigioase, cât şi orice alte bunuri intrate în patrimoniul recurentei prin aportul în natură al Statului Român, nu au făcut niciodată obiectul unui drept de administrare.

Recurenta apreciază şi că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura judeţului Tulcea, doar cu privire la menţiunile referitoare la suprafeţele de teren de diferite categorii de folosinţă, nu şi pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte şi construcţiile amplasate pe suprafeţele de teren.

Instanţa de recurs constată că, în ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a respingerii excepţiei de nelegalitate, acesta nu se susţine. În mod corect instanţa de apel a validat hotărârea de primă instanţă sub acest aspect, reţinând că, în măsura în care constituie acte premergătoare emiterii unui act administrativ, hotărârile consiliului judeţean nu pot fi supuse acestei proceduri, care vizează hotărârea de guvern de inventariere a domeniului public judeţean prin care se validează actul preparator. Evaluarea actelor administrative ce pot fi supuse cenzurii jurisdicţionale pe calea unei acţiuni în anulare/a unei excepţii de nelegalitate în privinţa îndeplinirii condiţiilor legale care au stat la baza edictării lor nu se constituie într-o excepţie procesuală de inadmisibilitate ce trebuie discutată distinct, ci face parte din analiza propriu zisă a naturii actului administrativ contestat în această procedură.

În ceea ce priveşte hotărârea de guvern, nu a fost identificată o dispoziţie legală încălcată care să ducă la admiterea excepţiei de nelegalitate. Recurenta a invocat caracterul privat al bunurilor, dar aceasta constituie o chestiune de drept substanţial, susceptibilă a fi analizată pe calea dreptului comun, şi nu reprezintă o încălcare a unei norme de drept public a cărei aplicare poate face obiect al contenciosului administrativ.

În plus, dat fiind caracterul declarativ al acestui inventar, şi nu constitutiv de drepturi, chestiunea concursului drepturilor de proprietate asupra bunurilor imobile presupune analiza raportului juridic substanţial în care se cercetează izvorul drepturilor pretinse.

Prin urmare, dispoziţiile legale pretins a fi fost nesocotite de către instanţa de apel şi interpretările date de recurentă se subsumează criticilor care vizează soluţia dată pe fondul acţiunii principale deduse judecăţii, nefiind relevante în verificarea legalităţii actului administrativ.

4.5 Recurenta critică şi modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe de o parte pentru lipsa motivării soluţiei atacate, iar pe de altă parte, considerând că este rezultatul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti şi a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin inversarea sarcinii probei în cadrul procesului civil, cu încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.. În acest sens, susţine că instanţele au plecat de la premisa că bunurile litigioase fac parte din domeniul public al Statului Român prin declaraţia legii şi că recurenta a beneficiat de un drept de administrare asupra bunurilor respective, însă reclamanta nu a adus nicio probă în acest sens, deşi îi incumba sarcina probei.

Consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1993, cu referire la considerentele deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, din care rezultă că admiterea acţiunii formulate de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării Tulcea, organismul de administrare a patrimoniului natural din domeniul de interes naţional al rezervaţiei, înfiinţat prin art. 4 din Legea nr. 82/1993, a fost consecinţa directă a intrării în vigoare a acestei legi, prin care suprafeţele de teren au fost declarate de interes naţional.

Analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Calitatea procesuală se determină prin raportare la litigiul dedus judecăţii şi presupune existenţa identităţii între persoana reclamantului, ca titulară a dreptului afirmat (calitate procesuală activă) şi cea a pârâtului, de persoană obligată în acelaşi raport juridic litigios (calitate procesuală pasivă).

Legitimarea procesuală presupune ca persoana care exercită acţiunea în justiţie să se prevaleze de un interes personal şi direct şi să indice persoana faţă de care se poate realiza interesul afirmat.

Din această perspectivă, se constată existenţa unei suprapuneri a calităţii părţilor în litigiu cu cea de titulari ai raportului juridic dedus judecăţii, de vreme ce reclamanta se pretinde titulara unui drept real de proprietate publică asupra bunului pe care îl solicită de la pârâta care susţine că acest bun a intrat legal în patrimoniul său privat.

Chestiunea probării acestor afirmaţii reprezintă un aspect de soluţionare pe fond a cauzei, fiind suficient, pentru legitimarea procesuală, a se dovedi interesul promovării acţiunii în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare.

4.6 Relativ la soluţia pe fondul cauzei, reluând argumentele expuse şi în criticile pe fond ale excepţiei de nelegalitate, recurenta a susţinut că bunurile litigioase îi aparţin întrucât capitalul social al societăţii s-a format prin aporturi în natură cu bunuri aparţinând Statului român, capitalul fiind divizat în acţiuni nominative şi vărsat în totalitate la data constituirii societăţii.

Arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit acte normative intrate în vigoare după constituirea societăţii recurente, cum ar fi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, art. 7 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Susţine că interpretarea şi aplicarea corectă a acestor norme de drept duce la concluzia clară că recurenta nu a pierdut calitatea de proprietar în favoarea reclamantei, singura modalitate de excludere a bunului din patrimoniul său fiind exproprierea. Consideră că instanţa de apel a omis a observa că există o diferenţă substanţială între bunurile imobile la care face referire art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 (exclusiv terenuri) şi bunurile imobile revendicate (construcţii specifice pisciculturii), legiuitorul declarând de interes naţional, ulterior de interes judeţean, numai suprafeţele de teren agricole şi acvatice, nu şi construcţiile amplasate pe astfel de terenuri. Învederează că a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, sens în care arată că art. 10 din Legea nr. 82/1993 a intrat în vigoare abia la 28 august 2011, prin modificările aduse de art. 1 pct. 18 din Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, iar actele administrative a căror anulare se solicită fiind anterioare actului normativ menţionat.

Consideră că prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au reglementat un mod atipic de stingere a dreptului de proprietate publică, în condiţiile în care, la acea dată, nu exista un act normativ care să reglementeze clar regimul juridic al dreptului de proprietate publică, sigurul act normativ care era în vigoare şi care poate fi avut în vedere, ca izvor de drept al normelor aplicabile, fiind Legea nr. 18/1991.

Invocă dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 7-8 din Legea nr. 213/1998 şi arată că dreptul de proprietate publică asupra unor terenuri sau asupra unor bunuri nu poate fi dobândit prin lege, ci trebuie să rezulte dintr-un titlu individual, care să ateste modul de dobândire a proprietăţii publice.

Învederează că obiectul actelor juridice a căror anulare s-a solicitat sunt construcţii speciale de amenajare şi de exploatare, nu terenuri agricole ori de altă natură, fiind nefondate considerentele instanţei de apel prin care concluzionează că bunurile litigioase au făcut parte din domeniul public încă de la momentul dobândirii primare a acestora, înainte de 22 decembrie 1989, şi au păstrat acest regim juridic şi ulterior, în condiţiile în care, de la data înfiinţării societăţii recurente, bunurile litigioase şi-au pierdut calitatea de bunuri obiect al unui drept de proprietate publică şi au devenit bunuri aflate în patrimoniul unei societăţi comerciale de drept privat, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Consideră că, potrivit argumentului instanţei, ar trebui acceptată teza că aceste bunuri, deşi au fost vărsate în natură de Statul Român la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale de drept privat, au rămas, în acelaşi timp, şi obiect al dreptului de proprietate publică, ceea ce nu poate fi acceptat.

Recurenta apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura judeţului Tulcea, doar cu privire la menţiunile referitoare la suprafeţele de teren de diferite categorii de folosinţă, nu şi pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte şi construcţiile amplasate pe suprafeţele de teren.

În esenţă, prin formularea acestor critici, recurenta semnalează o contradicţie în raţionamentul instanţei de apel în calificarea regimului juridic al bunurilor pretinse de reclamantă, considerând că, de vreme ce au constituit obiect al Legilor nr. 15/1990 şi nr. 31/1990, dreptul de proprietate publică, care la nivelul acelui moment nici nu era clar definit în legislaţie, s-a stins.

În susţinerea acestui punct de vedere recurenta consideră că a arătat prin motivele de apel faptul că, pentru această societate, capitalul a fost divizat în acţiuni şi vărsat, acţiuni ce au încorporat valoarea acestor bunuri, însă instanţa de apel nu a verificat aceste aserţiuni care, în opinia sa, sunt determinante în stabilirea regimului juridic al bunurilor. Tot în acest context, susţine că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont, cu puterea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de decizia instanţelor de contencios administrativ prin care s-a anulat anexa din actul său constitutiv exclusiv cu privire la terenuri.

Critica este fondată sub aspectul omisiunii analizării tuturor elementelor relevante pentru stabilirea regimului juridic al bunurilor revendicate şi al evoluţiei dreptului pretins de reclamantă, importante în a decela dacă acesta a suferit modificări ulterior adoptării Legii nr. 15/1990.

Astfel, prin decizia nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curţii de Apel Constanţa s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura judeţului Tulcea, cu privire la menţiunile referitoare la suprafeţele de teren agricol, păşuni, păduri, lacuri, "cât şi toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării individualizate ca atare în capitolul III din statut".

Recurenta a susţinut întemeiat că acest aspect nu a fost valorificat în niciun fel de instanţa de apel. Astfel, instanţa nu a răspuns criticii privind nevalorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii pronunţate în contencios administrativ, prin care s-a susţinut că hotărârea vizează doar suprafeţele de teren de diferite categorii de folosinţă, nu şi celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte şi construcţiile amplasate pe suprafeţele de teren.

Este relevantă această analiză întrucât, dacă se reţine că dispoziţia de anulare a actului constitutiv cuprinde şi lucrările ce se constituie în amenajări piscicole amplasate pe terenurile domeniu public (amenajări indicate în art. 6 din Capitolul III al statutului ca făcând parte din compunerea capitalul social), chestiunea dreptului de proprietate este tranşată implicit prin valorificarea efectului pozitiv al hotărârii anterioare.

Doar dacă se va da eficienţă interpretării recurentei, în sensul că hotărârea a vizat exclusiv terenurile, atunci urmează să se verifice corectitudinea raţionamentului instanţei de fond privind lipsa calităţii de proprietar a acestei părţi, fie din perspectiva faptului că ceea ce a preluat societatea pârâtă în temeiul Legii nr. 15/1990 a fost doar un drept de administrare, fie a tezei potrivit căreia amenajările fac corp comun cu terenul întrucât ele îi conferă statutul de amenajare piscicolă.

Ulterior, instanţa de apel urmează a verifica şi relevanţa susţinerilor pârâtei în sensul că odată ce amenajările au intrat în capitalul social, iar valoarea lor a fost inclusă în valoarea acţiunilor, statul a primit o valoare de înlocuire la momentul la care s-a constituit societatea pe acţiuni, împrejurare ce ar conferi bunurilor intrate în patrimoniul său, cu titlu de amenajări piscicole, un regim juridic distinct de cel al terenului pe care se află, sau dacă acestea sunt încorporate în bunul public dobândind, prin efectul accesiunii, acelaşi regim de proprietate publică. Urmează a se ţine cont de succesiunea legilor în timp şi de cadrul normativ în vigoare la data încheierii actelor de înstrăinare, inclusiv de împrejurarea că art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993, potrivit căruia "terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi piscicole prevăzute în anexa nr. 2, care constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în administrarea Consiliului Judeţean Tulcea", a fost introdus în corpul legii prin modificarea adusă de Legea nr. 69/1996, şi nu în anul 2011, cum afirmă recurenta.

De esenţa litigiului este, însă, a se stabili dacă aceasta era proprietara bunurilor vândute, verificându-se natura acestor bunuri, dacă sunt accesorii terenului şi îl definesc ca amenajare piscicolă sau au constituit aport cu titlu de drept de proprietate privată inclus în patrimoniul societăţii, astfel cum susţine recurenta, respectiv dacă s-a transmis doar folosinţa bunului, întrucât doar de atât putea dispune transmiţătorul.

Întrucât aceste analize concurează la stabilirea regimului juridic al bunurilor revendicate şi nu pot fi făcute pentru prima dată în faza procesuală a recursului, se impune admiterea căii extraordinare de atac în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea deciziei recurate, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale, subsecvent dezlegării date raportului juridic principal, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei. Pentru considerentele anterior expuse urmează a fi respins recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F., împotriva deciziei nr. 1/C din 4 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite aceleiaşi instanţe cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 11 din 5 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F., împotriva încheierii din 9 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în dosarul nr. x/2021, precum şi a încheierii din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.