State partially wins cassation; tax damages claims against administrators remanded, dismissal as to company upheld.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub număr dosar x/2023, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), în contradictoriu cu pârâţii A., B., S.C. C., a solicitat, după îndeplinirea procedurii legale de citare şi administrarea probaţiunii indicate, pronunţarea unei hotărâri prin care: să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 235.533 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat (150.725 RON TVA şi 84.808 RON impozit pe profit), aceasta sumă urmând a se actualiza până la data plăţii efective a prejudiciului conform petitului 2 si menţinerea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului din 25.06.2019 asupra bunurilor mobile si imobile.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Cluj a respins a admis excepţia lipsei de interes.

A respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) în contradictoriu cu pârâţii cu pârâţii A., B. şi S.C.C., ca fiind lipsită de interes.

A obligat reclamantul la plata în favoarea pârâţilor A., B., a sumei de 500 RON şi în favoarea pârâtei C. S.R.L a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocaţial.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 84A din 7 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva sentinţei civile nr. 11 pronunţate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 în dosar nr. x/2023.

A obligat apelantul reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), să plătească fiecărui intimat (A., B. şi C. SRL) suma de 650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 84A din 7 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF).

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 84/A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2023, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate ca nelegală, şi, în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepţiilor invocate de intimatele -pârâte şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 486 şi următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că prin decizia civilă nr. 84/A/2024, instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 11/11.1.2024 pronunţate de Tribunalul Cluj, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 650 RON pentru fiecare intimat.

Totodată, a subliniat că instanţa de apel a preluat argumentele primei instanţe, apreciind că interesul reclamantului a fost justificat prin necesitatea recuperării prejudiciului de 235.533 RON, stabilit în urma unui raport de inspecţie fiscală. De asemenea, s-a constatat că această sumă a stat la baza unei plângeri penale, finalizată cu emiterea unei ordonanţe de clasare la data de 21.02.2023, în cadrul dosarului penal nr. x/2018

În plus, instanţa de apel a arătat că prima instanţă a integrat împrejurarea conform căreia prin sentinţa civilă nr. 2660/26.10.2021 a Tribunalului Cluj, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 454/13.04.2022 a Curţii de Apel Cluj, s-a confirmat legalitatea actului administrativ, materializat prin decizia de impunere xnr. 314/04.05.2028. Pe baza acestui aspect, s-a apreciat că reclamantul avea deja recunoscută posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului, motiv pentru care excepţia lipsei de interes a fost admisă.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societăţii C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanţilor legali şi nu a justificat raţiunea obţinerii unui nou titlu executoriu, iar în cauză nu s-a identificat beneficiul legal suplimentar ce emerge din emiterea nou titlu executoriu.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a subliniat că societatea debitoare nu a fost declarată insolvabilă, ceea ce ar fi fost o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii personale a administratorului de drept, B. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanţilor legali.

Recurentul a susţinut că prin constituirea de parte civilă, a solicitat obligarea inculpatului la plata prejudiciului, inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor aferente, calculate conform Legii nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, a remarcat că legalitatea actului administrativ a fost confirmată prin decizia nr. 454/2022, ceea ce constituia o recunoaştere indirectă a săvârşirii faptei ilicite, astfel că instanţa a reţinut vinovăţia societăţii şi implicit a administratorilor societăţii.

A reiterat că fapta ilicită există constând în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 determinată de activitatea desfăşurată de către societatea administrată de către stat. Astfel, fapta ilicită a existat, prejudiciul a fost cuantificat atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, vinovăţia a fost dovedită, între acestea fiind o strânsă legătură de cauzalitate, situaţie în care au fost aplicabile prevederile dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele din C. civ.

Recurentul a evidenţiat că pentru a se putea repara, prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim şi aşa cum s-a reţinut, prejudiciul total a fost stabilit în urma săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

A menţionat că potrivit art. 1349 şi 1350 din Noul C. civ., orice persoană care produce un prejudiciu este obligată la repararea acestuia.

De asemenea, recurentul a precizat că, în temeiul Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la suma datorată se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate până la stingerea sumei datorate inclusiv, întrucât acest prejudiciu provine din datorii fiscale neachitate.

A făcut trimitere la dispoziţiile art. 173, art. 174 şi art. 176 din această lege, care reglementează obligaţia de plată a acestor accesorii pentru sumele neachitate la termen.

Totodată, a susţinut că conform Codul fiscal, există dreptul legitim al statului de a încasa impozite şi taxe, corelativ cu obligaţia oricărei persoane, de a plăti aceste impozite aferente. Prejudiciul există este cert şi nu a fost reparat până în prezent. Or, existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei a fost expusă deja de către instanţă. Cu privire la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul său, arată că pentru ca obligaţia de dezdăunare să ia fiinţă, trebuie să se stabilească existenţa unei legături de la cauză la efect între fapta comisă de o persoană şi prejudiciul suferit de cealaltă.

Recurentul a susţinut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat a fost dovedită, prejudiciul fiind urmarea directă a faptei săvârşite de către C. prin administrator/asociaţi, pârâţii de rând 1şi 2.

De asemenea, a arătat că având în vedere că au fost întrunite elementele răspunderii civile delictuale, şi prin prisma dispoziţiilor art. 1357-1359 C. civ., instanţa nu a ţinut cont de aceste prevederi legale şi a soluţionat cererea de chemare în judecată pe cale de excepţie şi cu ignorarea prevederilor art. 32, art. 33 şi art. 40 din C. proc. civ., soluţia instanţei de apel fiind dată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale mai sus amintite.

Recurentul precizează că instanţa de apel a analizat eronat inadmisibilitatea acţiunii, în sensul că astfel de acţiuni sunt inadmisibile, interpretând greşit natura raportului juridic dintre stat şi persoana chemată în judecată. De asemenea, a arătat că astfel de acţiuni sunt admisibile, în condiţiile în care administratorul societăţii, prin neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor sale, a prejudiciat bugetul de stat, ceea ce constituie o faptă ilicită conform dispoziţiilor art. 1349 din C. civ., fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate şi vinovăţiei.

Totodată, a subliniat că instanţa de apel şi-a limitat raţionamentul la caracterul special al răspunderii administrativ-fiscale a societăţii C., în raport de răspunderea civilă delictuală a reprezentanţilor legali. Mai mult, a indicat faptul că decizia ICCJ nr. 17/2015 pct. 15, art. 998 din Codul vechi din 1864, respectiv dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/20096 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă texte ce constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale.

În plus, recurentul a invocat prevederile art. 19 din C. proc. pen., evidenţiind că în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate de Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor sume la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

De asemenea, recurentul a precizat că art. 150 din Codul de procedură fiscală clarifică faptul că procesele-verbale întocmite de organele fiscale pentru sesizarea organelor de urmărire penală nu sunt acte administrativ-fiscale, în sensul codului de procedură fiscală, în baza acestora, organul fiscal organizează evidenţa sumelor reprezentând prejudiciul, distinct de creanţele fiscale propriu-zise.

A reafirmat că sumele care fac obiectul litigiului nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul Codului de procedură fiscală şi că despăgubirile civile urmărite prin această acţiune nu sunt supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 207/2015, neexistând o procedură specială în vederea recuperării prejudiciului cauzat.

Obiectul reparaţiei, conform art. 1381 din C. civ., este constituit din prejudiciul în valoare de 235.533 RON, reprezentând daunele materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală săvârşite de intimaţii-paraţi, precum şi accesoriile calculate la debit. Totodată, potrivit art. 32 din C. proc. civ., calitatea procesuală, capacitatea procesuală şi afirmarea unui drept sunt condiţii necesare pentru exerciţiul acţiunii civile, fiind condiţionate şi de existenţa unui interes, adică de folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii judiciare. În acest context, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, aşa cum prevede art. 3 din acelaşi cod.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, necesitând a fi legitim, personal, născut şi actual.

Totodată, apreciază recurentul că în mod greşit, instanţele de apel şi de fond au concluzionat că nu există un interes justificat pentru tragerea la răspundere a administratorului în solidar cu societatea, deşi, la momentul sesizării instanţei de fond, erau îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, inclusiv a interesului care trebuie să subziste nu dosar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării cauzei.

Eronat, instanţa de apel a reţinut că, în cazul declarării insolvabilităţii societăţii debitoare, s-ar fi putut recurge la remediul prevăzut de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru a obţine răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare, însă numai respectând anumite cerinţe legale s-ar fi putut obţine răspunderea administratorilor.

Fără a solicita administrarea de probe în această direcţie, instanţa a trecut la presupuneri, conform cărora, atâta timp cât debitoarea nu a fost declarată insolvabilă, nu se poate obţine răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare.

Contrar afirmaţiilor instanţei de apel, a subliniat faptul că debitoarea se afla în stare de insolvabilitate, fără bunuri, începând cu data de 26.08.2022. Deoarece societatea intimată nu a făcut dovada achitării debitului stabilit prin decizia de impunere, interesul său este justificat, prin raportare la faptele săvârşite cu vinovăţie, nefiind apte să elimine acest interes simplele supoziţii conform cărora devine oportun şi necesar a aminti că, în temeiul titlului executoriu, reprezentat de decizia de impunere, s-a declanşat executarea silită, sub forma popririi, executare care continuă.

În concluzie, contrar opiniei instanţei de apel, în speţă, apreciază recurentul că acţiunea este admisibilă, solicitându-se, prin urmare, admiterea recursului cu consecinţa admiterii apelului, respingerea excepţiilor invocate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 486 şi următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi la alte texte legale relevante la care a făcut referire.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi B., A. şi S.C. C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva deciziei civile nr. 84/A/2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, considerând recursul ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind nefondat.

Intimaţii au invocat prin întâmpinare nulitatea recursului, precum şi caracterul nefondat al recursului, invocând din perspectiva fondului cauzei, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Intimaţii au argumentat că recurentul nu a justificat existenţa unui interes legitim şi actual în formularea acţiunii, deoarece dispune deja de un titlu executoriu în curs de executare silită pentru recuperarea prejudiciului solicitat. Aceasta nu a demonstrat necesitatea obţinerii unui nou titlu executoriu, nici nu a probat că prin executarea titlului actual nu s-ar realiza îndeplinirea creanţei bugetare.

Totodată, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, intimaţii au susţinut că acţiunea recurentei este prescrisă conform art. 2528 C. civ., deoarece termenul de trei ani prevăzut de art. 2517 C. civ. pentru prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube printr-o faptă ilicită a început să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât şi pe cel responsabil pentru aceasta, şi anume din momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală în aprilie 2018, astfel încât termenul de prescripţie s-ar fi împlinit în aprilie 2021.

Pe fondul cauzei, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Ei au argumentat în esenţă, că decizia instanţei de apel a fost temeinică şi legală, iar criticile aduse de recurent privind fapta ilicită a administratorului şi necesitatea unui nou titlu executoriu sunt nefondate. Prin urmare, au cerut menţinerea deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj şi au solicitat cheltuieli de judecată.

În plus, intimaţii au mai susţinut că recurenta nu a motivat necesitatea unui nou titlu executoriu pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu, pentru care există deja un titlu executoriu în curs de executare silită.

De asemenea, intimaţii au susţinut că instanţa a analizat corect condiţiile exercitării acţiunii civile, constatând că recurentul nu a demonstrat existenţa unui interes actual, legitim şi personal, iar critica privind fapta ilicită a administratorului nu are fundament, dată fiind soluţia de clasare a cauzei pentru lipsa infracţiunii de evaziune fiscală.

Au precizat că nu se poate solicita angajarea răspunderii civile delictuale a administratorilor societăţii, ocolind dispoziţiile legilor speciale aplicabile, respectiv cele ale Legii nr. 85/2014 cu modificările ulterioare sau ale Legii nr. 207/2015. Or, în prezentul dosar nu a fost deschisă nici procedura insolvenţei şi nici societatea debitoare nu a fost declarată insolvabilă. Obligaţiile fiscale reveneau societăţii care are calitatea de contribuabil şi debitor bugetar, neputând fi imputată intimaţilor persoane fizice fapta ilicită fiscală a societăţii.

De asemenea, intimaţii au precizat că acţiunea civilă a recurentului este prescrisă, invocând dispoziţiile art. 2528 din C. civ. şi faptul că nu există o hotărâre penală definitivă care să constate săvârşirea unei infracţiuni de către intimat, care să fie supusă de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă pentru a îşi găsi aplicabilitatea prevederile art. 1394 C. civ.

Acţiunea este şi inadmisibilă pentru că ordonanţa de clasare nu poate fi folosită pentru a demonstra existenţa unei vinovăţii penale, neexistând o acţiune civilă lăsată nesoluţionată de către o instanţă penală, în sensul art. 27 Cod Procedură Penală şi art. 397 alin. (5) C. proc. pen.. Ordonanţa de clasare nu poate fi asimilată unei hotărâri penale definitive.

În final, intimaţii solicită respingerea recursului pentru toate motivele expuse şi solicită cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin criticile formulate de către recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul confirmării excepţiei lipsei de interes a reclamantului în raportul juridic dedus judecăţii.

Critica de nelegalitate vizează modul de soluţionare de către Curtea de apel a excepţiei lipsei de interes, recurentul - reclamant invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 30, art. 33 şi art. 34 C. proc. civ., respectiv ale art. 1357 - art. 1359 C. civ., apreciind că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanţei de apel se rezuma strict la caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societăţii C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanţilor săi legali şi a invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen.. şi a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 17/2015.

Recurentul - reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu justifică un interes pentru tragerea la răspundere administratorului în solidar cu societatea fiind evident că la momentul sesizării instanţei de fond erau îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, inclusiv a interesului, societatea debitoare aflându-se în stare de insolvabilitate fără bunuri începând cu 26.08.2022.

Recurentul - reclamant a precizat că atât timp cât societatea debitoare nu face dovada achitării debitului stabilit prin decizia de impunere interesul său este justificat prin faptele săvârşite cu vinovăţie de pârâţi.

Înalta Curte apreciază că criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant sunt fondate pentru următoarele considerente:

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a iniţiat o acţiune în justiţie împotriva pârâţilor A., B. şi S.C. C., prin care a solicitat Tribunalului Cluj să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 235.533 RON, reprezentând prejudicii aduse bugetului de stat, din care TVA de 150.725 RON şi impozit pe profit de 84.808 RON, urmând ca suma să fie actualizată până la efectuarea plăţii. ANAF a cerut şi menţinerea sechestrului asigurător instituit anterior pe bunurile mobile şi imobile.

Acest prejudiciu a fost constatat în urma unei inspecţii fiscale efectuate în perioada 2011 - 2017, care a indicat că S.C. C. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale pentru achiziţii de materiale de construcţii de la diverse societăţi comerciale, acestea din urmă fie neconfirmând livrările, fie fiind inactive sau radiate la momentul tranzacţiilor.

În urma unei plângeri penale depuse de ANAF, a fost iniţiat un proces penal, în timpul căruia s-a descoperit că A. a completat personal multe dintre facturile fiscale în litigiu, plângere penală finalizată prin ordonanţa de clasare din data de 21.02.2023, pronunţată în dosarul penal nr. x/2018

În februarie 2023, cazul penal a fost clasat pe baza prescripţiei răspunderii penale, luându-se în considerare deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stipulează că întreruperile prescripţiei răspunderii penale nu mai sunt aplicabile pentru infracţiuni săvârşite înainte de 30 mai 2022. Sechestrul asigurător a fost menţinut pentru a asigura recuperarea prejudiciului estimat la 230.602 RON.

Deşi răspunderea penală a fost înlăturată prin prescripţie, aspectele civile ale cazului, adică recuperarea prejudiciului financiar, au rămas nesoluţionate.

Reclamantul a emis faţă de societatea pârâtă decizia de impunere xnr. 314/04.05.2018 care a fost supusă controlului instanţei de judecată, iar prin sentinţa civilă nr. 2660/26.10.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L, sentinţă rămasă definitivă prin Decizia nr. 454/13.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 11 pronunţată de Tribunalul Cluj la data 11.01.2024, în dosar nr. x/2023, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca fiind lipsită de interes.

Prin decizia civilă nr. 84A din 7 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva sentinţei civile nr. 11 pronunţate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 în dosar nr. x/2023.

Curtea de apel a reţinut caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societăţii C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanţilor legali şi că debitoarea C. nu a fost declarată insolvabilă, raţiune pentru care a apreciat că nu este întrunită premisa care deschide calea angajării răspunderii personale a administratorului de drept, B., sau a administratorului de fapt (A.), în temeiul art. 169 din legea nr. 85/2014, cu modificările ulterioare.

A mai reţinut că în ipoteza în care societatea debitoare ar fi fost declarată insolvabilă, s-ar fi putut recurge la remediul conferit de art. 25 alin. (2) din legea nr. 207/2015, pentru a se obţine răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia de impunere, s-a declanşat executarea silită sub forma popririi, executare care continuă şi în prezent.

În condiţiile în care apelantul reclamant deţine un titlu executoriu pentru un prejudiciu identic cu cel invocat în speţă (nefiind probată teza opusă), fără a se releva existenţa unor dificultăţi sau impedimente în realizarea executării silite, instanţa a apreciat că nu transpare necesitatea obţinerii unui nou titlu executoriu (nici măcar în raport de persoanele fizice, reprezentanţi legali ai societăţii debitoare) şi nu se conturează actualitatea interesului, apreciind că recurentul nu a justificat raţiunea obţinerii unui nou titlu executoriu iar în cauză nu s-a identificat beneficiul legal suplimentar ce emerge din emiterea unui nou titlu.

Înalta Curte constată sub un prim aspect, împrejurarea că potrivit criticilor concrete formulate în cererea de recurs, reclamantul recurent contestă în această fază procesuală soluţia dispusă de instanţele devolutive în privinţa intimaţilor pârâţi persoane fizice, administratorii societăţii pârâte intimate.

Relevante în sprijinul acestei constatări preliminare a instanţei de recurs, sunt următoarele exemple:

"între stat şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic fiscal, neîndeplinirea culpabilă de către administratorul societăţii a obligaţiilor ce îi reveneau şi prejudicierea bugetului statului reprezintă faptă ilicită", "în mod greşit a reţinut atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond că nu justificăm interes pentru tragerea la răspundere a administratorului în solidar cu societatea", "eronat a reţinut instanţa de apel (...) că s-ar fi putut recurge la remediul conferit de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru a obţine răspunderea administratorului (...)".

De altfel, se observă că şi statuările efective ale instanţei de apel din decizia recurată au vizat aceeaşi problemă a imposibilităţii atragerii răspunderii administratorilor societăţii (a se vedea pagina 5 alin. (11) şi următoarele din decizia recurată).

Aşadar, întrucât recurentul reclamant şi-a circumscris criticile sale formulate în recurs doar în privinţa intimaţilor persoane fizice, Înalta Curte, raportat la prevederile art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ., va proceda la analiza deciziei contestate în cadrul acestor limite configurate prin cererea de recurs.

Grefat aşadar, pe această constatare cu caracter preliminar, Înalta Curte observă că în privinţa intimaţilor pârâţi persoane fizice, instanţa de apel a reţinut lipsa de interes în promovarea acţiunii ca urmare a invocatului caracter special al răspunderii administrativ fiscale a societăţii pârâte, precum şi ca urmare a prevalenţei incidenţei dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014 cu modificările ulterioare, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte constată că aceste argumente ale instanţei de apel nu sunt corecte din punct de vedere legal.

Astfel, în primul rând, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Întrucât în cauză, s-a reţinut că în raport de faptele ilicite imputate, acţiunea civilă nu a fost soluţionată în cadrul procesului penal, atunci rezultă că recurentul reclamant avea posibilitatea (chiar obligaţia juridică raportat la calitatea sa de instituţie publică cu atribuţii de prezervare a bugetului general consolidat al statului) să introducă acţiune la instanţa civilă de drept comun pentru recuperarea prejudiciului invocat a îi fi fost cauzat.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora o astfel de acţiune civilă este permis a fi promovată, ceea ce înseamnă - în virtutea argumentului metodei de interpretare raţională a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă) - că ea poate fi exercitată atât împotriva făptuitorilor persoane fizice, cât şi împotriva celor persoane juridice.

De asemenea, în privinţa făptuitorilor persoane fizice, se observă că aceeaşi normă juridică specială de drept procesual penal nu condiţionează această posibilitate procesuală de (ne)exercitarea în prealabil a vreunei alte acţiuni orientate către aceeaşi cauză a acţiunii civile, precum ar fi acţiunea în angajarea răspunderii fiscale a societăţii sau acţiunile reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Aşadar, din perspectiva dispoziţiilor speciale procesual penale, rezultă că exercitarea acţiunii civile împotriva făptuitorilor persoane fizice (precum în cauză, administratorii societăţii comerciale pârâte) este nu doar permisă, ci şi necondiţionat, contrar deci, aprecierii instanţei de apel şi a intimaţilor pârâţi.

Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu impun nici o condiţie de felul celei evocate de instanţa de apel, a imposibilităţii recuperării pe temeiul dreptului comun a creanţei, dacă nu s-a exercitat o acţiune pentru atragerea răspunderii administratorilor societăţii debitoare.

În al doilea rând, nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiţie, acestea reglementând doar o posibilitate iar nu o cale imperativ de urmat, aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiaşi articol prevede însă că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni, ceea ce într-un sens larg, se poate spune că corespunde situaţiei incidente în cazul pârâtului persoană fizică, care a fost cercetat pentru a răspunde penal pentru faptele personale imputate, săvârşite în calitate de administrator al societăţii, ce au intrat în conţinutul material al faptei de evaziune fiscală, dar şi civil, pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceste fapte (pe calea acţiunii pendinte).

Totodată, se observă că atunci când pretinde aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" cu trimitere la prevederile Legii nr. 85/2014 au ale Codului de Procedură Fiscală, instanţa de apel, ca de altfel şi intimaţii pârâţi prin întâmpinarea din recurs, omit faptul că înseşi prevederile de drept procesual penal au caracter special, omiţând totodată, şi că în privinţa intimaţilor personae fizice. acţiunea de faţă urmăreşte recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acţiunile personale nelegale (ca persoană fizică) ce au intrat în conţinutul faptei de evaziune fiscal cercetate penal.

Din unghiul de vedere conturat de ansamblul considerentelor expuse supra, rezultă că devine nerelevantă în circumstanţele cauzei prezente deduse judecăţii, calitatea de contribuabil şi debitor bugetar a persoanei juridice pârâte şi nu a şi a intimaţilor persoană fizică, apărare invocată de intimaţi prin întâmpinarea din recurs.

De altfel, Înalta Curte constată că posibilitatea exercitării în astfel de cazuri precum prezentul, a unei acţiuni în faţa instanţei civile de drept comun este confirmată mutatis mutandis inclusiv prin Decizia nr. 7/2018 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 15 iunie 2018.

Astfel, stabilind că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile", instanţa supremă a arătat în mod obligatoriu şi cu caracter de principiu, următoarele: "51. Substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu.

52. (…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală.

53. Mai mult decât atât, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu conţine nicio normă de competenţă, cu excepţia celor cuprinse în art. 213 alin. (13) şi art. 281 alin. (2), care însă nu sunt aplicabile litigiilor în discuţie.

54. Astfel, art. 213 alin. (13) stabileşte competenţa instanţei specializate numai în situaţia atacării deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, iar art. 281 alin. (2) instituie competenţa aceleiaşi instanţe când se atacă deciziile emise de organul fiscal în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale de către persoanele vătămate prin acestea.

55. Pe de altă parte, nici din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu se poate trage concluzia competenţei instanţei de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea litigiilor la care se referă prezenta sesizare. (…)

65. În concluzie, în situaţia acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (…) autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ.

66. În considerarea argumentelor expuse, competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanţei civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii (…) şi tribunale (…).

67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispoziţiile evocate mai sus nu disting în funcţie de temeiul juridic al pretenţiilor, ceea ce înseamnă că şi o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal".

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază astfel, că singurul element care ar putea influenţa nu admisibilitatea acţiunii pendinte - fie ea şi reţinută cu efectul lipsei de interes de către instanţa de apel -, ci temeinicia acesteia, s-ar putea regăsi în eventuala recuperare a creanţei reclamantei recurente în cadrul altor proceduri urmate de aceasta, cum e cea a executării titlului executoriu confirmat prin sentinţa civilă nr. 2660 din 26.10.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 454 din 13.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Însă, întrucât s-a reţinut în cauză de către curtea de apel, că această procedură de executare desfăşurată de către reclamantă împotriva persoanei juridice pârâte nu a fost finalizată, ci este în curs de desfăşurare, rezultă că niciun argument de lege nu se opune admisibilităţii prezentei acţiuni civile, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluţionată în circumstanţele ce au condus la închiderea dosarului penal, acţiune civilă având ca scop şi obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârşirea faptei imputate intimaţilor persoane fizice, intimaţi ce nu se află în vreun raport juridic de drept fiscal cu recurentul reclamant.

Înalta Curte constată că indiferent de întrunirea sau nu a ipotezei factuale a incidenţei dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, ipoteză referitoare la declararea sau nu între-timp a stării de insolvabilitate a pârâtei persoană juridică, atât timp cât instanţa de apel s-a referit în decizia recurată, la prioritatea inclusiv a demersului prevăzut de această normă juridică menţionată faţă de acţiunea civilă prezentă, atunci rezultă că recurentul reclamant avea posibilitatea procesuală să conteste pe calea recursului, această apreciere de drept a curţii de apel, ceea ce a şi realizat.

Din această perspectivă expusă, nu i se poate contrapune recurentului - astfel cum eronat invocă intimaţii pârâţi prin întâmpinarea din recurs - finele de neprimire al inadmisibilităţii criticii legate de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Evident însă, că critica cu ansamblul argumentelor sale dezvoltatoare, a fost supusă - ca de altfel, toate criticile din cererea de recurs -, filtrului juridic determinat de limitele exclusiv de legalitate ale căii de atac a recursului, limite configurate potrivit art. 488 alin. (1) şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Or, potrivit considerentelor anterior enunţate în prezenta decizie, instanţa de recurs a analizat doar aprecierea în drept a instanţei de apel sub acest aspect, apreciere grefată pe o astfel de ipoteză de lucru, conturată de către instanţa de apel prin folosirea a modului conditional - optativ al verbului "a fi" ("în ipoteza în care societatea debitoare ar fi fost declarată insolvabilă" - pagina cinci a deciziei recurate).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentul de inadmisibilitate invocat de intimaţii pârâţi prin întâmpinarea din recurs, în sensul că nu sunt incidente prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen. sau ale art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât în cauza penală s-a dispus clasarea de către procuror şi nu a existat vreo hotărâre penală definitivă a vreunei instanţe penale prin care să fi fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, nu poate fi reţinut ca fondat în sensul paralizării juridice a demersului civil prezent.

Astfel, în acord cu jurisprudenţa şi doctrina uniforme în sensul recunoaşterii unei interpretări extensive a textului procesual penal reprezentat de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată la rândul său, că interpretarea corectă a art. 27 alin. (2) C. proc. pen. - normă juridică care fundamentează posibilitatea procesuală civilă prezentă a recurentului reclamant, potrivit considerentelor expuse supra - trebuie realizată în temeiul metodelor de interpretare raţională (prin folosirea argumentului de ordin logic a fortiori - cu atât mai mult, raţiunile fiind similare), teleologică (intenţia, scopul legiuitorului fiind acela de a permite exercitarea acţiunii civile în toate cazurile când procesul penal s-a stins fără soluţionarea acţiunii civile, deci inclusiv atunci când procesul s-a stins încă din faza urmării penale, prin soluţia corespunzătoare emisă de procuror), dar şi sistematică (în referire atât la prevederile art. 25 C. proc. pen., cât şi la ansamblul dispoziţiilor procesual penale).

Aşadar, aplicarea tuturor acestor metode de interpretare a normei juridice determină concluzia unui rezultat extensiv al interpretării şi subsecvent, al aplicării dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., respectiv acela al incidenţei sale inclusiv în situaţia închiderii dosarului penal ca urmare a clasării emise de procuror.

De altfel, Înalta Curte constată că inclusiv în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţie, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit). Or, acţiunea civilă rămâne în astfel de cazuri nesoluţionată, indiferent dacă procesul penal s-a stins în faza de judecată sau în faza de urmărire penală.

Drept urmare a ansamblului acestor elemente expuse, rezultă că inadmisibilitatea acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. şi urm. C. proc. civ. în contextul existenţei unor alte acţiuni juridice evidenţiate de curtea de apel, inadmisibilitate reţinută de curtea de apel în justificarea constatării lipsei de interes, nu reprezintă un argument juridic corect în privinţa intimaţilor pârâţi persoane fizice.

A interpreta în sens contrar, respectiv în direcţia enunţată de instanţa de apel, raportul juridic dintre diferitele proceduri juridice menţionate, echivalează cu a lipsi de eficacitate, a goli de conţinut norma juridică specială şi derogatorie reprezentată de art. 27 alin. (2) Cod Procedură Penală, normă care, astfel cum s-a ilustrat anterior, permite în mod expres formularea unei acţiuni la instanţa civilă de drept comun:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Astfel, atât timp cât art. 27 alin. (2) C. proc. pen. permite în mod expres părţii civile din cauza penală promovarea unei acţiuni la instanţa civilă, dacă acţiunea civilă a rămas nesoluţionată în procesul penal, atunci respingerea unei astfel de acţiuni orientate împotriva făptuitorilor persoane fizice, ca lipsită de interes pentru argumentul că este inadmisibilă, întrucât trebuie urmate alte proceduri speciale, reprezintă o soluţie de natură să lipsească de aplicabilitate norma procesual penală specială şi derogatorie, ceea ce ar fi contrar argumentului metodei de interpretare raţionale, logice a normelor juridice actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării).

În egală măsură şi în acelaşi context soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes în privinţa intimaţilor persoane fizice, fundamentată pe inadmisibilitatea procedurii prezente, ar fi de natură a lipsi de suport şi dispoziţia judiciară penală de menţinere a sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor intimatului pârât administrator, instituit prin ordonanţa procurorului din data de 25.06.2019, măsură procesuală a cărei subzistenţă a fost condiţionată de introducerea acţiunii în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei din procedura penală.

Având în vedere toate aceste considerente conjugate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, în speţă fiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în referire la greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor juridice evidenţiate în cadrul deciziei recurate (menţionate anterior de instanţa de recurs), în privinţa pârâţilor persoane fizice, cu efectul juridic al unei eronate aplicări în cauză, de către instanţa de apel, în privinţa aceloraşi părţi procesuale, a dispoziţiilor art. 32, art. 33 şi art. 40 C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidenţa inclusiv a art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (calificare juridică permisă instanţei de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), motive pentru care va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel spre rejudecarea cererii de apel vizând pretenţiile îndreptate împotriva intimaţilor-pârâţi A. şi B..

Având în vedere limitele învestirii instanţei de recurs, expuse supra, casarea va fi parţială, urmând a fi menţinută din dispozitivul deciziei atacate soluţia dată apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 11 pronunţate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 cu privire la pârâta C.. Raportat la acelaşi considerent al limitelor învestirii instanţei prezente de judecată, rezultă că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de intimaţi prin întâmpinare, nu poate fi dezlegată în prezenta fază procesuală a recursului, ea urmând a fi evaluată de către instanţa de rejudecare, evident în măsura în care nu se vor contrapune eventuale impedimente juridice în calea respectivei evaluări.

Pe cale de consecinţă, raportat la soluţia pronunţată în cauză, recurentul - reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj, ca parte căzută în pretenţii, va fi obligat să plătească intimatei C. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj împotriva deciziei nr. 84/A din 07 martie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., A. şi S.C. C..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza la aceeaşi curte de apel spre rejudecarea cererii de apel în privinţa pretenţiilor îndreptate împotriva intimaţilor-pârâţi A. şi B..

Menţine în rest decizia recurată.

Obligă recurentul - reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj, să plătească intimatei C. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2024.