Revision petition for property restitution compensation inadmissible due to expiration of procedural deadline

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

1. Circumstanţele litigiului

Prin contestaţia la executare înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2018 la data de 08.11.2018, contestatoarea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. a solicitat anularea somaţiei şi a executării silite în dosarul de executare nr. 388/2018, precum si anularea Încheierii emise de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosar nr. x/2018. De asemenea, a solicitat suspendarea executării silite.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 711 şi urm. din C. proc. civ., Legea nr. 247/2008-Titlul VII, Legea nr. 165/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 749/07.02.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins contestaţia la executare, ca neîntemeiată şi a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul civil formulat de apelanta - contestatoare Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 749/07.02.2019 în contradictoriu cu intimaţii A. şi B., ca nefondat.

De asemenea, se mai constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Arad şi Municipiul Arad, prin primar, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 3750/21.10.2015 privind aplicarea prevederilor Legii 10/2001 cu privire la imobilul situat în Arad, str. x, dispoziţie emisă de Primarul Municipiului Arad, precum şi anularea Referatului nr. x/13.10.2015 privind motivarea acestei dispoziţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 711 şi urm. din C. proc. civ., Legea nr. 247/2008-Titlul VII, Legea nr. 165/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 36/21.01.2016 pronunţată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă exercitată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Arad şi Municipiului Arad, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 3750/21.10.2015 emise de Primarul Municipiului Arad, precum şi a referatului nr. x/13.10.2015 privind motivarea dispoziţiei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 159/04.03.2010 pronunţată de Tribunalul Arad, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1095/06.12.2011 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 6989/15.11.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost soluţionată irevocabil cererea de acordare de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate de Primăria municipiului Arad, precum şi pentru terenul aferent acestor apartamente, în sensul că a fost obligat Primarul municipiului Arad să comunice întreaga documentaţie pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, potrivit Legii nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâţii Municipiul Arad, prin Primar, şi Primarul Municipiului Arad, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamanţilor A. şi B., ca inadmisibilă şi nefondată.

Prin decizia civilă nr. 263A din 29 septembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâţii Municipiul Arad, prin Primar şi Primarul Municipiului Arad împotriva sentinţei civile nr. 36/21.01.2016, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B..

A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2.164,79 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Cererea de revizuire:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2021, revizuenţii A. şi B. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 804A/04.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, solicitând: admiterea căii de atac declarate; să se înlocuiască considerentele deciziei revizuite, care sunt greşite şi conţin dezlegări ale unei probleme de drept care exced obiectului judecăţii, aducând atingere titlului executoriu şi prejudiciindu-i grav în calitate de creditori în dosarul de executare silită nr. x/2018 al BEJ C.; să se menţină soluţia de respingere a apelului promovat de contestatoarea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 749/07.02.2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, invocând aşadar, cazurile de revizuire reglementate de art. 509 pct. 1 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, revizuenţii au arătat că debitoarea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat contestaţie la executare, solicitând: anularea executării silite în dosarul nr. x/2018 al Biroului Executorului Judecătoresc C.; anularea somaţiei emise la data de 10.10.2018 în acelaşi dosar; anularea Încheierii Judecătoriei Sectorului 1, secţia Civilă, din dosarul nr. x/2018; suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Aceştia au arătat că atât în contestaţia la executare cât şi în apelul său, în raportul de drept execuţional, debitoarea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat dispoziţiile Legii nr. 165/2013 exclusiv pentru a susţine excepţia lipsei calităţii sale de debitoare, motivat de împrejurarea că titlul executoriu care stă la baza executării silite (sentinţa civilă nr. 159/2010 a Tribunalului Arad) nu prevede niciun fel de obligaţie în sarcina sa.

Totodată, au precizat că prezenta cerere de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ.: s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat.

Instanţa de judecată trebuia, în virtutea principiului disponibilităţii, să se pronunţe exclusiv asupra celor solicitate de către părţi, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum. Încălcarea acestei obligaţii le prejudiciază drepturile în calitate de creditori, cu atât mai mult cu cât asupra calităţii de persoane îndreptăţite, asupra existenţei dreptului, precum şi asupra întinderii acestui drept (respectiv despăgubirile corespunzătoare apartamentelor înstrăinate şi terenurilor aferente acestora, din cadrul imobilului revendicat) s-a pronunţat Tribunalul Arad prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.

În continuare, au arătat că Tribunalul Bucureşti, în calea de atac a apelului, a încălcat principiul disponibilităţii, instituit prin norme imperative de ordine publică, respectiv art. 9 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ. şi normele imperative de ordine publică ale art. 478 alin. (3) şi ale art. 713 alin. (1) noul C. proc. civ.

Cu privire la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, revizuenţii au susţinut că tribunalul a motivat fără a fi învestit în acest sens - aplicarea noii legi, Legea nr. 165/2013, cu privire la modalitatea de stabilire, evaluare şi de acordare, inclusiv eşalonare, a despăgubirilor şi a justificat, în concret şi în detaliu, determinarea întinderii dreptului conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, prin raportare la art. 4 prima teză raportat la art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, au invocat faptul că titlul lor executoriu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 159/04.03.2010 a Tribunalului Arad, definitivă şi irevocabilă, cu referire şi la Decizia nr. 715/9.12.2014 a Curţii Constituţionale, având la bază o speţă ale cărei circumstanţe nu au fost arătate ca fiind concordante cu cele din prezenta cauză.

Totodată, au precizat faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 715/2014 a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportat la cele ale art. 21 alin. (6) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Or, instanţa de control judiciar a apelului a preluat în mod greşit considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională a României în dezlegarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în acea cauză.

Au susţinut că atribuţiile Curţii Constituţionale sunt limitate la criterii de constituţionalitate a actelor legislative şi nu pot interpreta şi asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, aceste atribuţii fiind atribuite în mod clar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în lumina art. 126 alin. (3) din Constituţie, asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Mai mult decât atât, C. proc. civ. prevede în mod expres modalitatea în care se pot interpreta probleme de drept, astfel art. 514 şi următoarele din C. proc. civ. referitor la recursul în interesul legii sau art. 519 şi următoarele din C. proc. civ. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, a admite o ingerinţă a Curţii Constituţionale în materia interpretării şi aplicării unitare a legii, în locul sau dublând atribuţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă un factor destabilizant al ordinii de drept şi al principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi principiul independenţei puterii judecătoreşti.

Revizuenţii au arătat că Tribunalul Bucureşti, prin decizia atacată, a motivat aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013 fără a fi învestit în acest sens, ceea ce contravine explicit art. 713 alin. (1) noul C. proc. civ., care interzice invocarea pe calea contestaţiei la executare a unor motive de fapt sau de drept ce puteau fi invocate anterior.

Astfel, potrivit revizuenţilor, tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind stabilirea şi evaluarea despăgubirilor şi eşalonarea plăţii acestora. În mod specific, Tribunalul Bucureşti şi-a întemeiat raţionamentul pe prevederile art. 21 alin. (6), art. 4 (prima teză) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, deşi aceste aspecte nu făceau obiectul judecăţii.

Revizuenţii au susţinut că această aplicare nejustificată a Legii nr. 165/2013 afectează drepturile lor stabilite deja cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 159/2010 a Tribunalului Arad. Potrivit revizuenţilor, hotărârea judecătorească menţionată are autoritate de lucru judecat cu privire la calitatea persoanelor îndreptăţite, existenţa dreptului şi întinderea acestuia, inclusiv dreptul la despăgubiri în ceea ce priveşte apartamentul.

Revizuenţii invocă dispoziţiile explicite ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, care stipulează că:

"Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi", în acest sens fiind şi Decizia nr. 210/2014 a Curţii Constituţionale.

Revizuenţii au amintit şi Decizia nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, care clarifică faptul că instanţele judecătoreşti au competenţa să soluţioneze pe fond acţiunea persoanelor îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării persoanelor interesate.

Astfel, soluţionându-se pe fond cererea formulată şi depusă în termen legal (16.07.2001) la entitatea învestită de lege, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu se pot aplica retroactiv, în conformitate cu art. 4 al acesteia, contrar motivărilor din decizia atacată, prin care, de altfel, s-a respins cu titlu definitiv contestaţia la executare formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca fiind nefondată.

În continuare, au arătat că prin justificarea nesolicitată de contestatoare a necesităţii aplicării retroactive a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 pentru determinarea cuantumului şi modalităţii de plată a despăgubirilor, se aduce atingere titlului executoriu şi se încalcă flagrant autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 159/2010 a Tribunalului Arad, care a statuat definitiv şi irevocabil că determinarea cuantumului despăgubirilor se va realiza în conformitate cu Legea nr. 247/2005, deci conform standardelor internaţionale şi la o valoare de circulaţie actuală a imobilelor care nu pot fi restituite în natură.

Revizuenţii au invocat şi dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Decizia CCR nr. 127/27.03.2023, Decizia CCR nr. 972/21.11.2012 şi Decizia CCR nr. 686/26.11.2014. Astfel, în concluzie, solicită să se observe faptul că la nivelul contenciosului constituţional s-a statuat în mod constant şi consecvent că legea nouă nu este aplicabilă în ceea ce priveşte efectele obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile. În mod repetat şi constant, cu autoritate de lucru judecat, instanţele naţionale au statuat că procedura de despăgubiri este cea reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin sentinţa civilă nr. 159/04.03.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2009, instanţa a arătat că "tribunalul reţine că pentru obţinerea despăgubirilor solicitate se aplică procedura specială, respectiv prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi pentru acest motiv va obliga Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentaţie pârâtei Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti în vederea acordării de despăgubiri" şi a dispus:

"Obligă Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentaţie pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor".

Totodată, prin decizia civilă nr. 1095 din 06.12.2011, în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Timişoara a subliniat că măsurile de reparaţii prin echivalent sunt aplicabile atunci când restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, iar în astfel de situaţii legea prevede explicit procedura de despăgubire prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit acestei decizii, unitatea deţinătoare este obligată să propună acordarea despăgubirilor conform acestei legi, iar competenţa exclusivă privind cuantumul final al despăgubirilor aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Revizuenţii subliniază că aceste hotărâri judecătoreşti au fost confirmate definitiv şi irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursurilor.

În acelaşi sens, revizuenţii au precizat că aplicabilitatea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 a fost reiterată constant de către alte instanţe care s-au pronunţat asupra cazului lor particular. Mai mult, aceştia argumentează că Legea nr. 165/2013, invocată în decizia atacată, le produce prejudicii, deoarece, spre deosebire de Legea nr. 247/2005 care stabileşte principiul neplafonării despăgubirilor şi asigurării unor despăgubiri juste şi echitabile, Legea nr. 165/2013 impune un plafon maxim pentru despăgubiri, stabilit prin grilă notarială, ignorând astfel prejudiciul real.

Or, încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, precum şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice constituie în mod vădit motive de nelegalitate ale actelor contestate, care atrag sancţiunea nulităţii absolute a acestor acte, deoarece în discuţie este nerespectarea unor principii de interes public.

În continuare, revizuenţii au evidenţiat că decizia civilă nr. 804A din 04.06.2020 a Tribunalului Bucureşti contravine explicit sentinţei civile nr. 159/2010, adică însuşi titlului executoriu, încălcând flagrant autoritatea de lucru judecat, dat fiind că lucrul judecat nu se limitează doar la dispozitivul hotărârii, cuprinzând şi considerentele acesteia.

Aceştia apreciază că repunerea în discuţie a unui drept deja soluţionat definitiv prin hotărâri anterioare încalcă grav art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care garantează principiul securităţii raporturilor juridice, principiu care nu poate permite contestarea constatărilor hotărârilor definitive şi irevocabile anterioare şi, mai mult decât atât, impune obligativitatea respectării acestora. Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanţele de judecată sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, conform principiului securităţii raporturilor juridice şi al certitudinii jurisprudenţiale.

În acest context, revizuenţii solicită instanţei să anuleze decizia civilă nr. 804A din 04.06.2020 şi să dispună rejudecarea apelului conform dispoziţiilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ.. În subsidiar, raportat la dispoziţiile art. 461 alin. (2) teza finală C. proc. civ., revizuenţii solicită înlăturarea considerentelor din decizia atacată care exced obiectului judecăţii şi îi prejudiciază grav prin efectul lor - adică anihilarea titlului lor executoriu.

În al doilea motiv de revizuire, întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenţii susţin că decizia Tribunalului Bucureşti nr. 804A/04.06.2020 contravine şi altor hotărâri judecătoreşti anterioare definitive, cum este sentinţa civilă nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 263/29.09.2016 a Curţii de Apel Timişoara.

Revizuenţii au citat explicit din considerentele sentinţei civile nr. 36/2016, care stabileşte că pârâtul în mod greşit nu a ţinut cont de dispoziţiile hotărârii judecătoreşti şi a emis o dispoziţie netemeinică şi nelegală, întrucât prin această dispoziţie a creat reclamanţilor o situaţie nefavorabilă faţă de titlul deja obţinut prin hotărârea judecătorească. Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât, potrivit art. 4 al Legii nr. 165/2013, noua lege nu poate interveni asupra proceselor în curs de judecată pe rolul instanţelor şi nici asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul legii vechi; în acest sens este şi Decizia nr. 210/2014 a Curţii Constituţionale.

În continuare, au redat şi din considerentele deciziei civile nr. 263/29.09.2016 a Curţii de Apel Timişoara:

"Curtea constată că a fost corect valorificată sentinţa civilă nr. 159/04.03.2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1095/06.12.2011 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 6989/15.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti s-a tranşat irevocabil, printre altele, cu privire la cadrul procesual, respectiv calitatea procesuală activă şi pasivă, precum şi modalitatea de restituire prin echivalent a imobilului preluat de la antecesorii numitei D.".

Or, C. proc. civ. reglementează la art. 431 puterea de lucru judecat, ceea ce înseamnă că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul - res judicata pro veritate habetur. Aceasta înseamnă că o cerere poate fi judecată irevocabil o singură dată şi nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces; altfel spus, din motive de politică judiciară, de siguranţă şi stabilitate juridică, situaţiile litigioase nu pot fi întreţinute la infinit.

Curtea constată că în jurisprudenţa CEDO, se reţine în mod constant că autorităţilor judiciare nu le este permis ca, prin acţiunile sau inacţiunile lor, să împiedice realizarea scopului unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv, ci şi din motivare, decât în cazurile în care există o imposibilitate obiectivă de executare, temeinic justificată de către autoritatea care invocă imposibilitatea de executare (de exemplu cauza Niţescu contra României), ipoteză ce nu se regăseşte în cauză.

Astfel, revizuenţii concluzionează că Tribunalul Bucureşti, în decizia atacată, pag. 18-19, a precizat în mod eronat că nu poate fi opusă Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sentinţa civilă nr. 36/2016 a Tribunalului Arad, întrucât aceasta nu a fost parte în acel proces şi are posibilitatea de a face "dovada contrară în condiţiile legii". Dovada contrară, în mod evident, se referă la posibilitatea administrării unei probe potrivit căreia situaţia de fapt reţinută în hotărârea anterioară este alta decât cea acolo stabilită.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a primit acum 5 ani adresa nr. x/16.01.2015 de la Primarul Municipiului Arad, care a ataşat şi cele două hotărâri judecătoreşti care atestă anularea dispoziţiei nr. 3750/21.10.2015, respectiv sentinţa civilă nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 363/29.09.2016 a Curţii de Apel Timişoara. În aceeaşi adresă, Primarul Municipiului Arad a solicitat ca dosarul de despăgubiri al petenţilor A. şi Botez să fie soluţionat potrivit sentinţei civile nr. 159/04.03.2010 a Tribunalului Arad şi nu potrivit actului recent anulat. În cauza de faţă, nu numai că ANRP nu a produs şi nici măcar invocat vreo "dovadă contrară", dar nici nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care să conteste întinderea titlului executoriu, iar o decizie a Curţii Constituţionale, care datează din anul 2014 şi deci exista la data promovării contestaţiei la executare în anul 2018, nu constituie în sensul legii "o dovadă".

Totodată, revizuenţii au evidenţiat că decizia atacată (804A/04.06.2020 a Tribunalului Bucureşti) contravine altor hotărâri anterioare definitive şi irevocabile, cum ar fi încheierea civilă nr. 1095/22.02.2016 a Judecătoriei Arad în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 582/14.06.2016 a Tribunalului Arad, precum şi sentinţa civilă nr. 3989/30.06.2016 a Judecătoriei Arad, rămasă definitivă prin neapelare, hotărâri care au fost pronunţate urmare a contestaţiilor debitorului Primarul Municipiului Arad împotriva executării silite. În fapt, debitorul a contestat în temeiul Legii nr. 165/2013 actele de executare în dosarul de executare nr. 317/2015, BEJ E., care a încuviinţat executarea silită, constatând că s-a solicitat executarea unei obligaţii de a face prevăzute într-un titlu executoriu valabil şi care este susceptibilă de executare silită. Îndeplinirea obligaţiei de a face constând în "comunicarea către dumneavoastră a întregii documentaţii pârâtei ANRP, potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate, precum şi pentru terenul aferent acestor apartamente".

În aceste hotărâri s-a statuat că titlul executoriu nu poate fi înlăturat prin acte administrative ulterioare, deoarece astfel s-ar crea o situaţie nefavorabilă părţilor ce beneficiază deja de titlul definitiv şi irevocabil.

Totodată, instanţele au reţinut că Legea nr. 165/2013 nu poate interveni asupra unor situaţii juridice soluţionate definitiv anterior, sub imperiul unei legi anterioare (Legea nr. 247/2005); astfel, aplicarea retroactivă a Legii nr. 165/2013 nu poate fi admisă, fiind inadmisibilă şi contrară principiului puterii lucrului judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ.

În acest context, revizuenţii au invocat Decizia nr. 126 din 31.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a subliniat că principiul puterii lucrului judecat împiedică infirmarea constatărilor definitive prin hotărâri ulterioare pronunţate în alte procese. Totodată, aceştia au invocat jurisprudenţa CEDO (cauza Amurăriţei c. României, 23.09.2008), subliniind că hotărârile definitive şi constatările instanţelor trebuie respectate şi de terţi. Iar instanţa de apel nu putea să se pronunţe sau să stabilească existenţa şi întinderea dreptului din titlul executoriu.

Revizuenţii au arătat că, prin sentinţa civilă nr. 3989/30.06.2016 a Judecătoriei Arad, fusese respinsă încă o contestaţie în temeiul Legii nr. 165/2013 a debitorului Primarul Municipiului Arad - primul debitor indicat de titlul executoriu.

Totodată, revizuenţii au subliniat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise că principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată într-un alt proces (Decizia nr. 126 din data de 31.01.2017 pronunţată de secţia a II-a civilă).

Mai mult, revizuenţii au precizat că, prin justificarea "necesităţii" aplicării dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 pentru determinarea cuantumului şi modalităţii de plată a despăgubirilor, fusese încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile al cărei dispozitiv fusese dedus executării silite. Aceasta statua definitiv şi irevocabil că determinarea cuantumului despăgubirilor se va realiza în conformitate cu Legea nr. 247/2005, deci conform standardelor internaţionale şi la o valoare de circulaţie actuală a imobilelor care nu puteau fi restituite în natură.

Revizuenţii au invocat dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

De asemenea, revizuenţii au mai învederat că petitul nr. 3 al contestaţiei la executare, adică petitul prin care ANRP solicitase cu vădită rea-credinţă anularea Încheierii emise de către Judecătoria Sector 1, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018 din 06.09.2018, fusese respins şi în apel. Astfel, titlul executoriu nu trebuia să sufere modificări, fiind respins şi petitul nr. 4, adică suspendarea executării silite dispuse prin dosarul nr. x/2018 al BEJ C., până la soluţionarea prezentei cauze.

Revizuenţii au precizat că, în conformitate cu argumentele expuse anterior, decizia civilă nr. 804A/4.06.2020 a Tribunalului Bucureşti contravenea sub acest aspect sentinţei civile nr. 159/2010, solicitând, în considerarea art. 461 alin. (2) teza finală C. proc. civ., anularea deciziei civile nr. 804A/4.06.2020 şi rejudecarea apelului conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, aşa cum subliniaseră, fusese încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, revizuenţii au precizat că, în soluţionarea acestei cauze, erau incidente art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform principiului forţei supralegislative a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern, prevăzut şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ. şi ale art. 4 noul C. proc. civ.:

"În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor", precum şi ale art. 17 alin. (1) - Dreptul de proprietate din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Totodată, au subliniat că şi CEDO, în cauza Amurăriţei c. României din data de 23.09.2008, arătase că pot fi opuse chiar şi terţilor constatări din hotărârile judecătoreşti.

Mai mult, instanţa de apel nu putea să se pronunţe sau să stabilească existenţa şi întinderea dreptului din titlul executoriu al intimaţilor-creditori, întrucât nu fusese învestită în acest sens.

În final, revizuenţii au arătat că executarea silită declanşată în dosarul de executare nr. 388/2018 avea ca obiect o obligaţie instituită în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 159/4.03.2010, respectiv obligaţia de a acorda despăgubirile cuvenite intimaţilor-creditori în conformitate cu criteriile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În sprijinul cererii lor de revizuire, au mai indicat următoarele aspecte relevante privitoare la considerentele din câteva hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, aceştia au precizat că în Hotărârea CEDO din cauza D. şi alţii împotriva României, pronunţată la 26.02.2019 (D. fiind autoarea, iar hotărârea vizând acelaşi imobil pentru care fuseseră acordate despăgubirile conform titlului executoriu din cauza de faţă), la punctele 37 şi 38, se constatase ineficienţa deja consacrată în jurisprudenţa CEDO a Legii nr. 165/2013, ca mecanism de acordare a despăgubirilor şi fusese stabilită în sarcina Statului Român obligaţia de a plăti reclamanţilor despăgubiri.

Au subliniat că în această hotărâre, CEDO reiterase principiul reparării prejudiciului material produs prin lipsirea de proprietatea unui bun imobil care nu mai poate fi restituit în natură, adică respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, care impune repunerea în situaţia anterioară privării de proprietate.

Astfel, au precizat că în Hotărârea D. şi alţii împotriva României, Curtea stabilise:

"37. Astfel cum Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt respectivei încălcări şi de a-i repara consecinţele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI şi Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 58858/00, pct. 90, 22 decembrie 2009].

38. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, restituirea proprietăţilor în discuţie va pune reclamanţii, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

39. În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reţine că acesta trebuie să plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăţilor (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 163)".

Totodată, au indicat Hotărârea CEDO din cauza KOMAROMI şi alţii c. ROMÂNIEI, pronunţată la 29.09.2020, în care s-a arătat:

"22. Reclamanţii au susţinut că imposibilitatea de a recupera posesia proprietăţilor lor sau de a primi despăgubiri în cazul în care recuperarea posesiunii nu ar fi fost posibilă a încălcat dreptul lor de a se bucura în mod paşnic de bunurile lor.

23. Guvernul şi-a reiterat obiecţia privind admisibilitatea şi a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile de restituire, inclusiv în Legea nr. 165/2013.

24. Curtea reiterează că în cauza Preda şi alţii, a constatat că incapacitatea reclamanţilor de a reintra în posesia proprietăţilor lor în pofida hotărârilor judecătoreşti definitive care le recunosc retroactiv dreptul de proprietate a constituit o privare de posesia lor în sensul articolului 1 primul paragraf a doua teză din Protocolul nr. 1 şi că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea paşnică a posesiilor, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, revizuenţii au precizat, de asemenea, că în Hotărârea pronunţată în cauza KOMAROMI şi alţii c. ROMÂNIEI, Curtea a constatat că Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în acea cauză. Astfel, la punctul 34, Curtea considerase, în circumstanţele cauzei, că restituirea proprietăţilor în cauză i-ar fi pus pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La punctul 35 al aceleiaşi hotărâri, Curtea a subliniat că, în lipsa unei astfel de restituiri din partea statului pârât, acesta trebuia să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăţilor lor, aşa cum a fost solicitată (a se vedea Preda şi alţii, citată mai sus, § 163).

Totodată, au indicat şi Hotărârea NISTOR şi alţii c. ROMÂNIEI, pronunţată la 20 octombrie 2020, precizând că, la punctul 12 al hotărârii, Curtea reiterase că examinase deja pe larg şi respinsese aceleaşi obiecţii privind pretinsa inaplicabilitate a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în situaţii identice cu cele din cauza respectivă.

Mai mult, la punctul 13 al hotărârii menţionate, Curtea examinase şi respinsese în mod repetat argumentele Guvernului cu privire la pretinsa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013, în cazurile în care existau titluri de proprietate valabile concomitent.

La punctul 14 al aceleiaşi hotărâri, Curtea constatase că, în cazul de faţă, Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument nou care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestor plângeri şi, prin urmare, obiecţia Guvernului în această privinţă trebuia respinsă.

Revizuenţii au mai precizat că, la punctul 17 al hotărârii Nistor şi alţii c. României, Guvernul îşi reiterase obiecţia privind admisibilitatea şi susţinuse că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile de restituire, inclusiv în Legea nr. 165/2013.

La punctul 19 al acestei hotărâri, Curtea reiterase că, în cauza Preda şi alţii, constatase că incapacitatea de a reintra în posesia proprietăţilor lor, în pofida hotărârilor judecătoreşti definitive care le recunoscuseră retroactiv dreptul de proprietate, constituise o privare de posesie în sensul articolului 1, primul paragraf, a doua teză din Protocolul nr. 1, şi că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, impusese o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcând dreptul la exercitarea paşnică a posesiilor, astfel cum era garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reiterase constatările sale de mai sus în cauza similară Dickmann şi Gion şi în cauza mai recentă D. şi alţii.

Revizuenţii au subliniat că, şi în această situaţie, Curtea constatase că Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza respectivă.

Revizuenţii au subliniat că articolul 41 din Convenţie prevedea:

"În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor la aceasta şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante în cauză nu permite decât o reparaţie parţială, Curtea va acorda, dacă este necesar, o satisfacţie echitabilă părţii vătămate".

Revizuenţii au precizat că, la punctul 26, în sprijinul pretenţiilor şi observaţiilor lor cu privire la prejudiciul material, reclamanţii şi Guvernul prezentaseră următoarele:

(a) rapoarte de expertiză întocmite de experţi înregistraţi fie la Ministerul Justiţiei, fie membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor (ANEVAR), care era o asociaţie recunoscută de către Guvernul României ca fiind o asociaţie de interes public. Rapoartele de expertiză estimaseră valoarea de piaţă a proprietăţilor revendicate după ce experţii solicitanţilor le vizitaseră, folosind criteriile definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2008, care stabileşte chiria pentru proprietăţile de stat, standardele şi recomandările stabilite de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor (ANEVAR), precum şi Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS). Experţii Guvernului nu vizitaseră proprietăţile;

(b) decizii administrative în temeiul Legii nr. 165/2013, prin care se acordaseră despăgubiri calculate în conformitate cu criteriile stabilite prin legea menţionată sau valori estimate calculate de organele administrative competente;

(c) copii ale contractelor de vânzare care indicau preţul pe metru pătrat pentru proprietăţile învecinate.

La punctul 28, au precizat că în circumstanţele cauzei, Curtea considerase că restituirea proprietăţilor în cauză i-ar fi pus pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La punctul 29, au subliniat că, în lipsa unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea considerase că statul pârât trebuia să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu patrimonial, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăţilor lor, aşa cum fusese solicitată.

De asemenea, revizuenţii au făcut referire la Hotărârea MOLOŢIU şi ALŢII c. ROMÂNIEI, pronunţată la 29.09.2020, arătând că, la punctul 4, circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei erau similare cu cele expuse de reclamanţi în cauzele Străin şi alţii c. României, de reclamanţii domnul şi doamna Rodan în cauza Preda şi alţii c. României şi de reclamanţii în cauza D. şi alţii c. României.

În final, au precizat că la punctul 17 din hotărârea MOLOŢIU şi ALŢII c. ROMÂNIEI, reclamanţii susţinuseră că faptul că nu putuseră încă să reintre în posesia bunurilor lor sau, în caz contrar, să obţină despăgubiri pentru pierderea acestora, le încălca dreptul la respectarea proprietăţii lor.

Revizuenţii au subliniat că, la punctul 18, Guvernul susţinuse, la rândul său, că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile de restituire, modificate prin Legea nr. 165/2013.

Totodată, au arătat că, la punctul 28, Curtea declarase în mai multe rânduri că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage obligaţia legală a statului pârât de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele acesteia, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară (a se vedea Iatridis c. Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI şi Guiso-Gallisay c. Italiei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009).

La punctul 29, au precizat că, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea considerase că restituirea bunurilor în cauză i-ar fi plasat pe reclamanţi, în măsura în care era posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În continuare, la punctul 30, au menţionat că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât ar fi trebuit să plătească reclamanţilor o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor lor, pentru prejudiciul material.

În final, revizuenţii au subliniat că decizia civilă nr. 804A/4.06.2020 a Tribunalului Bucureşti mai contravine autorităţii de lucru judecat, principiului securităţii raporturilor juridice şi încalcă art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, având în vedere argumentele expuse în fapt şi în drept în cele ce preced, precum şi probatoriile administrate în cauză, au solicitat admiterea revizuirii deciziei atacate şi să fie înlăture normele art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în versiunea a cărei aplicare o susţinuse în cauză instanţa de apel, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) şi cu cele ale art. 41 alin. (5) din aceeaşi lege.

Totodată, au precizat că solicitaseră aceasta în virtutea art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie - conform principiului forţei supralegislative a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern - prevăzut şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ., art. 4 noul C. proc. civ., art. 17 - Dreptul de proprietate din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi de art. 4, 5 şi 6 noul C. civ., art. 59 din Legea nr. 71/2011, întrucât acestea contraveneau şi articolului 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum fusese interpretat şi aplicat prin jurisprudenţa CEDO cea mai recentă, citată în cauză (în acelaşi sens fiind considerentele şi dispozitivul hotărârii CEDO din 20.10.2020, pronunţate în cauza Nasta şi alţii împotriva României), deci contraveneau conceptului autonom de protecţie a proprietăţii.

În drept, revizuenţii au menţionat că îşi întemeiază cererea de revizuire pe normele legale invocate în cuprinsul ei.

Prin decizia nr. 819 din 29.03.2022 pronuntată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021 s-a decis:

"Disjunge cererile de revizuire întemeiate pe disp. art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Formează 3 dosare având ca obiect aceste cereri, în vederea declinării. Admite excepţia inadmisibilităţii. Respinge cererea de revizuire întemeiată pe disp. art. 508 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 804/04.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr x/2018 în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Imobilelor, ca inadmisibilă".

Urmare disjungerii dispuse în dosarul nr. x/2021 s-a format dosarul nr. x/2022.

Prin decizia nr. 820A din 29 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 804/04.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2018 în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la decizia civilă 263/2016 a Curţii de Apel Timişoara, în favoarea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat, prin întâmpinare, respingerea cererii de revizuire formulate de revizuenţi împotriva deciziei civile nr. 804A/04.06.2020, ca inadmisibilă şi nefondată şi a invocat faptul că revizuirea este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 din C. proc. civ.

Astfel, a precizat că în cauză nu se poate reţine existenţa niciunui motiv dintre cele prevăzute de articolul menţionat.

Pe fondul cauzei, a subliniat că dreptul de a cere executarea silită era prescris, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 405 C. proc. civ., prin împlinirea termenului de 3 ani. Aceasta a mai arătat că solicitase constatarea nulităţii Încheierii emise de către Judecătoria Sectorului 1, motivat de lipsa unui titlu executoriu care să instituie obligaţii în sarcina sa, invocând şi excepţia lipsei calităţii sale de debitor al obligaţiei de a face.

Intimata a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 159/04.03.2010, Tribunalul Arad reţinuse doar procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obţinerea despăgubirilor, fără să instituie vreo obligaţie directă în sarcina sa de soluţionare a dosarului de despăgubire, analiza drepturilor revenind CCSD, iar în prezent CNCI.

Mai mult, intimata a subliniat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabilesc competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia civilă de a se pronunţa asupra modalităţii de soluţionare a dosarului de despăgubire, iar creditorii ar încerca pe calea executării silite să obţină o soluţionare nelegală.

În concluzie, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată, invocând atât inadmisibilitatea acesteia, cât şi lipsa temeiniciei, motivând că nu exista niciun titlu executoriu valabil care să instituie obligaţii în sarcina sa.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prin rezoluţia completului de judecată, s-a stabilit termen de soluţionare a căii extraordinare de atac la 15 noiembrie 2023, termen la care instanţa a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin rezoluţie s-a stabilit termen la data de 15 iunie 2024 în vederea discutării cererii de repunere pe rol (formulate de revizuentul A.) şi soluţionării cererii de revizuire.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2024, Înalta Curte a amânat pronunţarea la data de 27 iunie 2024. La termenul de judecată din 27 iunie 2024, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei. A dispus repunerea cauzei pe rol, introducând în cauză pe A., soţul supravieţuitor al defunctei B. şi pe F., mama defunctei B. şi a dispus citarea acestora. Totodată, a acordat termen la data de 15 octombrie 2024.

La termenul de judecată din data de 15 octombrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, invocată din oficiu de către instanţă în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a rămas în pronunţare cu prioritate asupra acestei excepţii.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Cererea de revizuire prezentă este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deliberând asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuit este de o lună şi se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a exercita calea de atac.

În speţă, revizuenţii susţin că decizia Tribunalului Bucureşti nr. 804A/04.06.2020 contravine deciziei civile nr. 263/2016 a Curţii de Apel Timişoara prin care s-a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad, pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Revizuenţii au susţinut că instanţa de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive anterioare pronunţate de Curtea de Apel Timişoara. Aşadar, ultima hotărâre, în sensul dispoziţiilor legale anterior redate, este decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Această decizie civilă nr. 804 este una definitivă, astfel cum s-a menţionat şi în cadrul dispozitivului său şi astfel cum reiese inclusiv din cuprinsul deciziei civile definitive nr. 511/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care recursul împotriva deciziei nr. 804/2020 a fost respins ca inadmisibil. În cuprinsul deciziei civile de respingere ca inadmisibil a recursului s-a arătat şi că obiectul cauzei respective a fost cu certitudine o contestaţie la executare şi nu o contestaţie la titlu.

În acest context expus, rezultă că decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a devenit definitivă la data pronunţării sale, 04.06.2020, date fiind prevederile art. 634 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât ea era o decizie pronunţată în apel şi care nu mai era supusă recursului de către legiuitor.

Aplicând dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. privind calculul termenelor procedurale, reiese că termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se putea solicita revizuirea acestei decizii civile nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a împlinit la 6 iulie 2020, zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire prezentă a fost transmisă prin e-mail la data de 25 aprilie 2021, astfel încât, faţă de data la care a rămas definitivă ultima hotărâre, se constată că revizuirea a fost introdusă peste termenul de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de revizuentul A., prin apărător, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de revizuire, în sensul că termenul ar curge de la data comunicării hotărârii definitive, nu pot fi primite, atât timp cât art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 634 C. proc. civ. menţionat, stabileşte în mod inechivoc în cazul de faţă ca dată de început al curgerii termenului de revizuire, data pronunţării deciziei nr. 804, respectiv 04.06.2020.

De altfel, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi şi a Curţii Constituţionale a stabilit că termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac a revizuirii este unul imperativ, iar dreptul de acces la instanţă şi dreptul la apărare nu sunt afectate de stabilitatea unor termene clare, ci condiţionate tocmai de respectarea acestora, ele servind securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.

Faptul că revizuenţii invocă dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinut ca argument pertinent pentru schimbarea momentului de început al curgerii termenului de revizuire, deoarece acest text legal nu reglementează curgerea termenului procedural.

Inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului subliniază importanţa respectării termenelor legale imperative procesuale, termene care au rolul de a garanta securitatea raporturilor juridice.

Căile de atac, termenele şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc judecata unui proces sau care ar putea afecta principiul securităţii raporturilor juridice.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial reglementat de lege nu este unul absolut, ci este supus, prin natura sa, unor limitări legale care însă trebuie să urmărească un scop legitim şi să fie necesare şi proporţionale, reţinând că, în cazul căilor extraordinare de atac de retractare, scopul reglementării unor termene îl reprezintă principiul securităţii raporturilor juridice.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care în cuprinsul deciziei nr. 545 din 10 noiembrie 2022, publicate în Monitorul Oficial nr. 110 din 8 februarie 2023, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a reţinut că "hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate. (...)"

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că "în ipoteza în care constată existenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie.

Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară.

Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.

25. În consecinţă, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi dreptul la apărare şi nici nu contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită.

26. În acest sens, Curtea a reţinut că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor. Tot astfel, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat astfel în scopul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21. Curtea a constatat că formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate, astfel că stabilirea momentului pronunţării ca început al termenului de introducere a revizuirii nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al revizuentului şi nici dreptul său la un proces echitabil".

Prin urmare, astfel cum a statuat Curtea Constituţională, şi atunci când se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, termenul de revizuire nu începe să curgă de la comunicarea hotărârii definitive, cum apreciază revizuenţii, ci de la momentul rămânerii definitive a acesteia, în speţă momentul pronunţării deciziei definitive nr. 804/2020.

Înalta Curte constată că potrivnic susţinerilor revizuenţilor din notele scrise realizate în privinţa excepţiei de tardivitate a revizuirii, Curtea Constituţională a avut în vedere în cadrul deciziilor sale pronunţate asupra art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu doar pe cel negativ, ilustrative fiind în această direcţie inclusiv considerentele instanţei de contencios constituţional anterior citate.

În egală măsură, Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici argumentul invocat de revizuenţi, referitor la afirmata distincţie dintre sintagma "data rămânerii definitive" şi "data devenirii definitive" a deciziei civile contestate.

Astfel cum s-a ilustrat anterior, atât timp cât prin decizia civilă definitivă nr. 511/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recursul împotriva deciziei civile nr. 804/2020 a fost respins ca inadmisibil, arătându-se în cuprinsul deciziei că obiectul cauzei este cu certitudine o contestaţie la executare şi nu o contestaţie la titlu şi că astfel, singura cale de atac deschisă de lege era doar apelul, aceste aspecte intrând în autoritatea de lucru judecat, rezultă că termenul de revizuire trebuie calculat de la data pronunţării deciziei definitive a cărei revizuire se cere, neexistând un recurs prevăzut de lege împotriva ei al cărui termen de declarare să fie aşteptat a se împlini.

Din această perspectivă expusă, disocierea realizată de revizuenţi între "data rămânerii definitive" şi "data devenirii definitive" nu operează în cauza pendinte.

Înalta Curte nu poate reţine ca fondate nici susţinerile aceloraşi părţi procesuale în sensul că de fapt, revizuenţii ar fi trebuit să aibă recurs împotriva deciziei civile nr. 804/2020, pentru argumentele pe care le-au expus în această direcţie în notele scrise depuse la dosar, întrucât o astfel de reţinere ar fi de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat a statuărilor contrarii din decizia civilă nr. 511/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

De asemenea, nici argumentul larg dezvoltat de revizuenţi referitor la faptul că CEDO permite revizuirea hotărârilor judecătoreşti pentru defecte fundamentale, revizuenţii afirmând că în decizia a cărei revizuire o solicită s-ar regăsi astfel de circumstanţe excepţionale şi imperative care ar justifica o soluţie de admitere de către Înalta Curte a cererii de revizuire, nu poate fi reţinut.

Concluzia se impune deoarece pentru a putea să fie analizată decizia contestată, pentru a se putea verifica deci, dacă în ea se regăseşte într-adevăr, vreun defect fundamental în sensul evocat de părţile procesuale, trebuie ca mai întâi, revizuenţii să introducă cererea de revizuire în termenul legal, adică să învestească instanţa de revizuire în mod legal, cerinţă care nu este însă, întrunită în cauză, astfel cum s-a ilustrat anterior.

În fine, astfel cum înşişi revizuenţii au arătat în notele scrise depuse la dosar în privinţa excepţiei de tardivitate, în aplicarea art. 25 şi art. 27 C. proc. civ., litigiul este supus noului C. proc. civ., intrat în vigoare în anul 2013, astfel încât analiza realizată de părţile procesuale din perspectiva vechiului art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 nu este utilă rezolvării cauzei.

Un argument suplimentar celor deja expuse, este reprezentat şi de împrejurarea că întrucât forma actuală a art. 513 alin. (4) C. proc. civ. ("Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat") a fost introdusă prin Legea nr. 310/2018, lege intrată în vigoare ulterior introducerii contestaţiei la executare soluţionate prin decizia civilă nr. 804/2020, contestaţia fiind introdusă în noiembrie 2018, atunci se poate aprecia şi că aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a devenit premisă a cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., doar începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, întrucât doar de la acea dată s-a făcut referire şi la el.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, aplicând sancţiunea reglementată de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. pentru neexercitarea în termenul legal a căii extraordinare de atac, urmează a respinge, ca fiind tardiv formulată, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., excepţia procesuală corelativă urmând aşadar, a fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. în nume propriu şi în calitate de succesor al revizuentei B. - decedată şi F. şi în calitate de succesoare a revizuentei B. - decedată împotriva deciziei nr. 804 din 4 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare la Completul de 5 judecători, cererea de recurs depunându-se la secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2024.