Civil revision for contradictory judgments requiring distinct case files and genuine contradiction of established civil nature

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de revizuire

Prin decizia civilă nr. 395/R din 07.12.2023 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-au respins ca inadmisibile recursurile declarate de pârâţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 14.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2020, care a fost menţinută.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A., solicitând anularea deciziei civile atacate, care ar fi potrivnică deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022, pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de recurs.

În motivare s-a arătat, în esenţă, că raportat la decizia nr. 13/2020 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Specializat Cluj s-a pronunţat în legătură cu natura juridică a litigiului ca fiind pur civilă şi neaparţinând domeniului proceselor cu obiect de asigurări.

În pofida acestei constatări intrate în autoritatea lucrului judecat, Curtea de Apel Cluj a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că litigiul s-ar încadra în categoria proceselor cu asigurătorii (chiar dacă niciuna dintre părţi nu este un asigurător sau persoană asigurată), admiţând excepţia invocată.

Astfel, este incident motivul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (8) din C. proc. civ. (există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri), prin coroborare cu prevederile art. 513 alin. (4) teza finală din C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 431, art. 509 alin. (8), art. 513 alin. (4) teza finală C. proc. civ.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 25 din 23 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 395/R din 07 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2020.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., revizuentul A..

Recurentul-revizuent a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, pentru motivele de revizuire invocate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faza de recurs pentru a fi admis recursul.

În motivarea cererii, după ce a arătat că recursul este admisibil în prezentul litigiu, recurentul a evidenţiat, totodată, că prin considerentele deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022 din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, la fila nr. x, această instanţă a reţinut, printr-o decizie definitivă, că litigiul are natură civilă şi se cuvine a fi soluţionat de instanţa civilă de drept comun, lipsind asiguratorul pentru a deveni incidentă decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2020.

În continuare, recurentul a arătat că prin considerentele deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022 din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, pe fila nr. x, această instanţă a reţinut definitiv următoarele:

"Se constată, însă, că această decizie nu este aplicabilă în speţa de faţă, în condiţiile în care în cauză nu are calitate procesuală activă sau pasivă un asigurator, iar obiectul litigiului nu are legătură cu poliţa de asigurare RCA, ci cu întinderea prejudiciului ce se cuvine a fi plătit de către pârâţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că litigiul are natură pur civilă şi se cuvine a fi soluţionat de instanţa civilă de drept comun, lipsind asigurătorul pentru o putea deveni incidentă decizia în recurs in interesul legii nr. 13/2020.

Prin urmare, întrucât, sub aspectul naturii şi obiectului, cauza vizează întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., având în vedere că interpretarea în materia competenţei instanţei specializate trebuie să se facă în mod limitat şi în considerarea motivelor care au stat la baza înfiinţării acesteia, tribunalul reţine că este fondată excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu, motiv pentru care, în baza art. 248 alin. (1), art. 131, art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi a deciziei ÎCCJ nr. 18/2016 pronunţate în recurs în interesul legii, va admite excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Specializat Cluj şi va declina competenţa de soluţionare a cererilor de apel în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă".

A precizat că, statuând în acest fel, inclusiv în lumina celor constatate prin Decizia nr. 13/2020 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Specializat Cluj s-a pronunţat în legătură cu natura juridică a litigiului, ca fiind pur civilă, şi neaparţinând domeniului proceselor cu obiect de asigurări.

A evidenţiat că în urma pronunţării acestei hotărâri, Tribunalul Specializat Cluj, calificând în mod definitiv natura juridică a litigiului, s-a desesizat de soluţionarea apelului în cauză, cauza fiind soluţionată ulterior de Tribunalul Cluj în a doua instanţă, păstrându-se calificarea dată de Tribunalul Comercial Cluj.

De asemenea, a precizat că, în pofida acestei constatări cât se poate de clare, intrate în autoritatea lucrului judecat, Curtea de Apel Cluj-Napoca, în mod imprevizibil şi contrar exigenţelor procesului echitabil, a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului, motivând că litigiul s-ar încadra în categoria proceselor cu asigurători (chiar dacă niciuna dintre părţi nu era asigurător sau persoană asigurată) şi apoi a admis excepţia invocată.

A arătat că în cauză era întrunit motivul de revizuire de la art. 509 alin. (8) din C. proc. civ. (există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri), prin coroborare cu prevederile art. 513 alin. (4) teza finală din C. proc. civ.

Cu privire la nelegalitatea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj-Napoca, a susţinut că instanţa Curtea de Apel Cluj-Napoca, soluţionând cererea de revizuire, a motivat hotărârea numai în mod sumar, cu o condiţie creată prin adăugare la textul de lege aplicabil şi considerând că revizuirea poate fi cerută pentru contrarietate de hotărâri numai dacă hotărârile potrivnice nu au fost pronunţate "în acelaşi dosar".

A subliniat faptul că C. proc. civ. nu conţine nicio asemenea condiţie a exercitării revizuirii, ci se limitează la a permite supunerii acestei căi de retractare a hotărârilor "definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri" conform art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, hotărârea definitivă invocată ca fiind contrară hotărârii atacate a Curţii de Apel Cluj-Napoca a statuat în mod expres, neechivoc şi definitiv, fără a fi susceptibilă de orice cale de atac, asupra naturii juridice a litigiului, ca fiind pur civilă.

A evidenţiat că, totuşi, prin decizia atacată cu prezentul recurs, Curtea de Apel Cluj-Napoca, invocând o condiţie inexistentă în cadrul textului de lege, care dacă ar exista, ar face imposibilă valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din hotărâri definitive, a respins cererea de revizuire.

Recurentul - revizuent a mai reiterat că prezenta cerere de revizuire a fost respinsă de Curtea de Apel Cluj-Napoca cu invocarea unei condiţii care nu este impusă de textul de lege şi nici nu reiese din intenţia legiuitorului, aşa cum ea se manifestă în textul Legii nr. 134/2010 modificate şi completate. A arătat că prezentul C. proc. civ., în mod expres, permite exercitarea revizuirii nu numai pentru ocrotirea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, dar şi pentru apărarea efectului pozitiv, aşa cum în mod neîndoielnic reiese din art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, criteriul absenţei "identităţii de dosar", care nu a existat niciodată la nivelul textului de lege, nu se poate aplica situaţiilor în care, în cursul procesului, prin lămurirea unor chestiuni de competenţă materială, o altă instanţă decât cea care era chemată să soluţioneze procesul în fond a statuat în mod definitiv cu privire la calificarea naturii cererii.

Or, dacă s-ar admite contrariul, aceluiaşi litigiu s-ar putea acorda două sau mai multe calificări, cu existenţă concomitentă, răpindu-se părţilor accesul la o cale de atac, devenită astfel iluzorie, şi contribuind la imprevizibilitatea situaţiei lor juridice.

Recurentul-revizuent a arătat că instanţa Curtea de Apel Cluj-Napoca, cu încălcarea obligaţiei de soluţionare a litigiilor în temeiul legii, prevăzute de art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., obligaţie cu valenţă principială, element al garanţiilor dreptului la un proces echitabil, a afirmat că o condiţie (inexistentă în textul legii) a exercitării revizuirii nu era îndeplinită în cauză şi se impune astfel respingerea cererii.

Or, pronunţarea hotărârii în temeiul legii, şi nu pe baza unor criterii incerte care lasă loc arbitrariului şi care nu au fost niciodată ratificate de legiuitor constituie o cerinţă legală la care toate hotărârile judecătoreşti trebuie să se conformeze, sub sancţiunea nulităţii lor, aşa cum reiese din prevederile art. 174 alin. (1), art. 179 alin. (1) şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. A evidenţiat că, dacă printr-o asemenea soluţie rămân ignorate efectele autorităţii lucrului judecat, dreptul fundamental la un proces echitabil, garantat nu numai de articolele din C. proc. civ., dar şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este încălcat.

Prin referirile exprese făcute la efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat de către legiuitor în Legea nr. 134/2010, referiri exprese care nu existaseră în cuprinsul C. proc. civ. din 1865 care a generat condiţia adăugată la lege a lipsei "identităţii de dosar", devine evident faptul că legiuitorul a dorit să ocrotească imutabilitatea lucrului judecat, nu numai prin valorificarea principiului ne bis in idem, dar şi prin consolidarea rezultatului judecăţii cu privire la conţinutul său substanţial.

Or, sub acest aspect, unde legea nu distinge, nici instanţei nu îi este permisă să creeze o distincţie artificială.

De asemenea, a mai susţinut că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri a căpătat astfel un nou conţinut, care se opune respingerii cererii de revizuire, dacă o instanţă în cursul procesului, calificând obiectul litigiului şi desesizându-se de la judecată s-a pronunţat printr-o hotărâre definitivă, ulterior nesocotită de o altă instanţă. Altfel, însăşi calea de atac a revizuirii pentru contrarietatea hotărârilor judecătoreşti în câmpul efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat devine iluzorie, inaptă să protejeze imutabilitatea rezultatului actului de jurisdicţie.

Concluzionând, a precizat că în lumina textului actual al C. proc. civ., cadrul normativ actual al revizuirii nu se poate interpreta în alt mod decât cel care reiese din opinia separată ataşată deciziei nr. 293 din 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă (pronunţată încă în aplicarea C. civ. din 1865). Totodată, sub imperiul normelor actuale nu există şi nu se justifică invocarea criteriului artificial al diferenţei între "dosarele" în care hotărârile contrare se pronunţă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 7 din C. proc. civ.

4. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul B. a solicitat admiterea recursului formulat de recurentul A. şi anularea deciziei civile nr. 25/2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

Intimatul a arătat că există o contradicţie între hotărârea pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi cea emisă ulterior de Curtea de Apel Cluj.

În acest sens, intimatul a subliniat că decizia Curţii de Apel Cluj a încălcat autoritatea de lucru judecat stabilită definitiv prin hotărârea anterioară a Tribunalului Specializat Cluj.

De asemenea, intimatul a precizat că hotărârea definitivă a Tribunalului Specializat Cluj a fost emisă anterior deciziei atacate, aspect care are un impact esenţial şi decisiv asupra naturii litigiului şi asupra legalităţii exercitării căilor de atac.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata C. S.R.L. a solicitat admiterea cererii de recurs şi anularea Deciziei nr. 25/2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

În motivarea solicitării, intimata a susţinut că, în mod contrar susţinerilor Curţii de Apel Cluj, calea de atac a recursului era admisibilă, având în vedere că Tribunalul Specializat Cluj a pronunţat anterior o încheiere prin care a statuat că natura litigiului este una civilă. Acest aspect, în opinia intimatei, a atras implicit posibilitatea atacării hotărârii din apel cu recurs.

Intimata a arătat că instanţa de recurs a invocat din oficiu şi a admis în mod eronat excepţia inadmisibilităţii recursului, creând astfel premisele existenţei situaţiei prevăzute de art. 509 din C. proc. civ. referitoare la existenţa a două hotărâri potrivnice.

Având în vedere cele expuse şi faptul că nu se opune admiterii cererii, intimata a solicitat ca instanţa să nu dispună obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare (intitulată răspuns la întâmpinare), intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a solicitat respingerea cererii de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva sentinţei civile nr. 395/2023 din data de 07.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

În susţinerea solicitării sale, intimatul B.A.A.R. a invocat faptul că cererea de revizuire formulată nu respectă dispoziţiile art. 470 alin. (1) din C. proc. civ., arătând explicit că revizuentul nu indică niciunul dintre motivele legale care permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Intimatul a precizat în mod detaliat condiţiile legale specifice în care poate fi formulată revizuirea, subliniind că revizuentul nu a justificat încadrarea cererii sale în niciuna dintre aceste situaţii prevăzute expres de lege.

În concluzie, intimatul B.A.A.R. a solicitat instanţei respingerea cererii de revizuire formulate de A., cu judecarea cauzei în lipsa reprezentantului său.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate.

Recurentul-revizuent a invocat incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte încălcarea efectelor autorităţii de lucru judecat de către Curtea de Apel Cluj şi adăugarea unei cerinţe de admisibilitate a cererii de revizuire, care nu ar fi prevăzute de lege.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit acestui articol o hotărâre poate fi casată atunci când instanţa de apel a încălcat normele de procedură, în măsura în care acest lucru a influenţat soluţionarea cauzei. Conform reglementărilor procesuale, normele de procedură sunt esenţiale pentru asigurarea unui proces echitabil şi corect, iar încălcarea acestora poate duce la o soluţie greşită.

Recurentul - revizuent a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor referitoare la obligaţia de soluţionare a litigiilor în temeiul legii, prevăzută de art. 5 alin. (1) C. proc. civ., respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 513 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) CEDO, cu consecinţa nulităţii deciziei civile recurate, potrivit art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 179 C. proc. civ.

Înalta Curte nu apreciază acest motiv de recurs ca fiind unul fondat.

Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că mijlocul procedural al revizuirii prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere şi obţine anularea sau reformarea unei hotărâri judecătoreşti. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.

În cadrul căilor de atac de reformare, cum este şi recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătoreşti, de către o instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Urmărind a nu menţine incertitudinea părţilor cu privire la raportul de drept substanţial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunţarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluţia dată nemaiputând fi pusă în discuţie.

În schimb, prin căile de atac de retractare, care se soluţionează de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desfiinţării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanţă deosebită, iar nu şi pentru netemeinicie. Acest ultim element conturează cel mai important atribut specific şi revizuirii, care este în mod incontestabil acela de a constitui o cale extraordinară de atac.

Căile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacă ele pot fi exercitate numai în cazurile şi în condiţiile anume specificate de lege, partea fiind obligată să îşi sprijine cererea pe cel puţin unul din motivele prevăzute de lege. Ele se deosebesc astfel de căile de atac ordinare, care pot fi exercitate de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată.

De aceea, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire nu poate analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 509 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.

Legislaţia internă este conformă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, pronunţându-se în cauza Mitrea vs. România, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanţa care soluţionează contestaţia (dar şi revizuirea, pentru un argument de analogie) şi instanţa a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pe cale de consecinţă, instanţa învestită cu o cerere de revizuire va avea de analizat în mod restrictiv, hotărârile supuse revizuirii, exclusiv pentru motivul de revizuire invocat de parte.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situaţia ca acelaşi proces să fie soluţionat de două ori, pronunţându-se hotărâri contradictorii.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 509 pct. 8 C. proc. civ., se găseşte în principal în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având aceleaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. În asemenea situaţii, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală, creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri îşi are suportul logic în respectarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu şi după caz, la trimiterea cauzei spre rejudecare, atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Aplicând metodele de interpretare sistematică, raţională şi teleologică a dispoziţiilor art. 509 pct. 8 şi următoarele C. proc. civ., rezultă că pentru a se putea invoca motivul de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ, condiţiile de a fi vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză sau prin ele să se fi rezolvat acceaşi chestiune litigioasă; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi dosar (proces), ci în procese (dosare) diferite; în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea hotărârii secunde.

Or, contrar susţinerii repetate a recurentului din cererea de recurs, cerinţa pronunţării hotărârilor invocat a fi contradictorii în dosare diferite exige din textul procesual al art. 509 pct. 8 C. proc. civ. prin aplicarea metodelor de interpretare a normelor juridice sistematică, raţională şi teleologică, ele configurând în mod conjugat acest rezultat, lămuritoare în această direcţie fiind argumentele expuse în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, referitoare la raţiunea consacrării interne a acestei reglementări de către legiuitorul naţional.

Într-adevăr, în cazul în care hotărârile sunt pronunţate în acelaşi dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca respectivele cereri să se fi judecat separat, cu neobservarea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În cadrul aceluiaşi proces nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii.

De altfel, Înalta Curte observă că practica instanţei supreme este constantă în această direcţie ilustrată, menţionând-se în cest sens deciziile civile nr. 194/2018 a secţiei I Civile, nr. 438/2020 a secţiei a II - a Civile sau chiar decizia civilă nr. 293/2015 a secţiei I Civile (opinia majoritară) la care s-a referit recurentul în cererea de recurs. De asemenea, doctrina juridică este unanimă în acelaşi sens invocat de prezenta instanţă de recurs.

Din perspectiva argumentelor expuse, nu se poate aşadar, afirma în mod întemeiat faptul că instanţa de revizuire ar fi încălcat dispoziţiile procesuale la care a făcut referire recurentul în cuprinsul acestui motiv de recurs şi nici că ar crea astfel, o cerinţă de admisibilitate a revizuirii, neprevăzută legal sau că nu ar da astfel, eficienţă posibilităţii de îndreptare a încălcării autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Drept urmare, întrucât în cauză se constată că deciziile civile invocat a fi contradictorii, respectiv decizia civilă nr. 395/R din 07 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, respectiv decizia civilă nr. 1058/A/20.06.2022 a Tribunalului Specializat Cluj, sunt ambele pronunţate în dosarul nr. x/2020, rezultă că aprecierea instanţei de apel în sensul că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate a revizuirii ca hotărârile să fie pronunţate în procese (dosare) diferite, este corectă, soluţia dispusă de curtea de apel fiind aşadar, legală din această perspectivă.

Drept urmare, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat, este nefondat.

Continuând cu analizarea secundului motiv de recurs invocat de recurent, respectiv cel reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Astfel, chiar făcând abstracţie de elementele expuse anterior în analiza primului motiv de recurs invocat, Înalta Curte constată că chiar şi în această ipoteză de lucru creionată de recurent în cadrul motivului său de recurs invocat prin prisma art. 488 pct. 7 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel nu este nelegală din perspectiva criticilor recurentului aferente încălcării de către instanţa de revizuire a principiului autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv, nefiind încălcate aşadar, nici din această perspectivă, dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. sau ale art. 513 alin. (4) teza finală C. proc. civ., astfel cum în mod incorect afirmă recurentul.

Astfel, Înalta Curte observă că autoritatea de lucru judecat este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, care garantează stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice între părţile implicate într-un proces. Ea reglează efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, interzicând repetarea unui proces identic şi impunând respectarea soluţiei date într-un litigiu deja tranşat de instanţă sau asupra unei chestiuni litigioase deja dezlegate.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect". Acest principiu se referă la faptul că nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi cauză, cu aceleaşi părţi şi acelaşi obiect.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.., "(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". Astfel, o hotărâre care soluţionează un litigiu devine definitivă şi produce efecte juridice între părţile implicate. Efectul pozitiv presupune că chestiunea litigioasă dată de instanţă va fi respectată şi nu poate fi rediscutată ulterior.

Autoritatea de lucru judecat joacă un rol esenţial în procesul civil, asigurând stabilitatea raporturilor juridice şi evitând repetarea proceselor deja soluţionate. Regulile stabilite de art. 431 C. proc. civ. sunt menite să protejeze interesele părţilor şi să ofere certitudine asupra soluţiilor pronunţate în instanţă.

Astfel, aplicând aceste principii în cauză, Înalta Curte reţine că în cuprinsul deciziei civile nr. 1058/2022 a Tribunalului Specializat Cluj, s-a reţinut că "Având ca reper considerentele Deciziei ICCJ nr. 18/2016 şi îndrumările Curţii de Apel Cluj, referitor la criteriile care ar putea fi luate în considerare în privinţa stabilirii competenţei materiale procesuale a acestei instanţe după obiectul sau natura litigiului, tribunalul specializat reţine că prezentul litigiu priveşte stabilirea de către instanţă a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, instanţa fiind sesizată cu o acţiune în regres a entităţii juridice care ţine locul asigurătorului de răspundere civilă auto, în acele situaţii în care nu există încheiată poliţa de răspundere civilă auto obligatorie, împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului.

Prin decizia nr. 13/2020 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

Se constată, însă, că această decizie nu este aplicabilă în speţa de faţă, în condiţiile în care în cauză nu are calitate procesuală activă sau pasivă un asigurător, iar obiectul litigiului nu are legătură cu poliţa de asigurare RCA, ci cu întinderea prejudiciului ce se cuvine a fi plătit de către pârâţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că litigiul are natură pur civilă şi se cuvine a fi soluţionat de instanţa civilă de drept comun, lipsind asigurătorul pentru a putea deveni incidentă decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2020.

Prin urmare, întrucât, sub aspectul naturii şi obiectului, cauza vizează întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., având în vedere că interpretarea în materia competenţei instanţei specializate trebuie să se facă în mod limitat şi în considerarea motivelor care au stat la baza înfiinţării acesteia, tribunalul reţine că este fondată excepţia necompetenţei materiale procesuale".

În cuprinsul deciziei civile definitive nr. 395/2023 a Curţii de Apel Cluj, s-a reţinut că:

"Acţiunea în regres formulată de către reclamant a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora "în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), BAAR despăgubeşte persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire şi, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privinţa despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea şi lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate."

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi fundamentul în drept al pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea constată că prezentul litigiu este unul în materia asigurărilor, cu privire la care legea nu recunoaşte calea de atac a recursului. Contrar susţinerilor recurenţilor, natura civilă a cauzei şi exercitarea de către reclamant a dreptului de regres prin subrogaţie, întocmai cum prevăd dispoziţiile legale enunţate anterior, nu modifică obiectul litigiului, acesta vizând o cerere formulată în materia asigurărilor".

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului revizuent din cererea de recurs, se observă că secunda hotărâre nu este potrivnică primei invocate. Concluzia se impune deoarece lecturând considerentele celor două hotărâri invocat a fi contradictorii, se observă că prin prima decizie civilă s-a statuat doar asupra naturii litigiului, respectiv civilă, constatându-se necompetenţa material procesuală a tribunalului specializat ca urmare a faptului că în cauză nu se regăsea un asigurător şi nici nu era încheiată vreo poliţă de asigurare cu un asigurător. Cu alte cuvinte, instanţa a constatat că nu se afla în prezenţa unui litigiu cu profesionişti, întrucât în cauză nu se regăsea vreun asigurator.

Nicăieri însă, în cuprinsul respectivei decizii civile nr. 1058/2022 a Tribunalului Specializat Cluj, nu s-a specificat faptul că obiectul litigiului respectiv nu ar face parte din materia asigurărilor. Domeniul asigurărilor, care include potrivit dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 şi cazurile prejudiciilor determinate de accidente cauzate cu autoturisme neasigurate RCA, are tot o natură civilă, fundamentul unor astfel de cereri fiind tot răspunderea civilă delictuală, astfel cum rezultă inclusiv din dispoziţiile art. 32 alin. (6) din legea enunţată.

Aşadar, din perspectiva considerentelor celor două hotărâri invocat contradictorii, considerente analizate potrivit celor anterior expuse, nu se poate invoca existenţa vreunei contrarietăţi, nefiind aşadar, încălcată autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a primei hotărâri judecătoreşti, astfel cum eronat afirmă recurentul.

Aşadar, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., invocat în cauză, nu este fondat.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că prin hotărârea atacată nu s-a încălcat efectul autorităţii de lucru judecat şi nici nu s-a dovedit încălcarea normelor de procedură invocate de recurent, instanţa de apel analizând în mod judicios îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind incidente aşadar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul - revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 25 din 23 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii B., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) şi C. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 25 din 23 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii B., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) şi C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2024.