Victims' right to fair trial and evidence administration in civil liability appeal for homeowners' association financial mismanagement

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, la data de 12.03.2020, pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea la plata sumei de 274.445,08 RON, cu titlu de prejudiciu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 196/2018, art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., Legea nr. 51/2006.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 418 din 16 martie 2022, Tribunalul Galaţi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu pârâtul C..

A respins ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari nr. 584 în contradictoriu cu pârâtul C..

A admis în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 274.445,08 RON, cu titlu de despăgubiri civile.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâta să plătească statului suma de 6349,46 RON avansată reclamantei cu titlul de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 418 din 16 martie 2022, pronunţate de Tribunalul Galaţi a formulat apel reclamantă A..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Galaţi

Prin decizia nr. 259A din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul principal declarat de apelanta reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă din 25.10.2021 şi sentinţei civile nr. 418 din 16.03.2022 pronunţate de Tribunalul Galaţi.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în cauză de pârâtul C. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A respins apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva încheierii de şedinţă din 25.10.2021 pronunţate de Tribunalul Galaţi, ca nefondat.

A respins apelul incident formulat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii de şedinţă din 25.10.2021 pronunţate de Tribunalul Galaţi, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 418 din 16.03.2022 pronunţate de Tribunalul Galaţi.

A modificat în parte, sentinţa civilă nr. 418 din 16.03.2022 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

A obligat în solidar pe pârâţii B. şi C. la plata către reclamanta A. a sumei de 51.969,41 RON cu titlul de despăgubiri civile.

A respins restul pretenţiilor reclamantei ca nefondate.

A înlăturat din sentinţa apelată dispoziţiile contrarii prezentei decizii şi le-a menţinut pe celelalte.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Recurentul-pârât C. prin recursul declarat a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, să se pronunţe o soluţie având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ.

Recurentul C. a invocat prin cererea de recurs încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., susţinând în primul rând că decizia civilă nr. 259/A din 21.12.2022 a Curţii de Apel Galaţi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acesta a contestat concluzia instanţei de apel, potrivit căreia ar fi existat o culpă comună între cei doi pârâţi, apreciind existenţa nelegalităţii antrenării răspunderii solidare a pârâţilor.

În acest sens a susţinut că actele normative ce reglementează funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi atribuţiile fiecărei funcţii ocupate, aplicabile în intervalul 2010-2017 sunt în opoziţie cu prevederile art. 1370 C. civ., text de lege vizat de instanţa de apel în cuprinsul hotărârii, care reglementează imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite, urmând ca toate persoanele să răspundă solidar faţă de victimă.

Apreciază recurentul, că deşi dispoziţiile art. 1.370 C. civ. nu îşi au aplicabilitate în prezentul litigiu, având caracter general, au avut o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea căii de atac a apelului, instanţa de judecată în mod greşit a aplicat normele de drept material incidente în cauză.

De asemenea, a susţinut ca şi consecinţă directă a aplicării principiului "specialia generalibus derogant" în cauză, faptul că dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 196/2018, precum şi ale art. 31 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari sunt cele care reglementează, în mod expres, atribuţiile ce revin preşedintelui unei asociaţii de proprietari, acestea fiind singurele sarcini care pot genera tragerea la răspundere a persoanei care şi-ar îndeplini în mod defectuos sarcinile.

Or, în opinia recurentului, instanţa de apel a ignorat legile speciale ce sunt incidente în prezenta cauză: Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari (abrogată prin Legea nr. 196/2018 şi Legea nr. 277/2015, urmate apoi de Legea nr. 196/2018, reţinând în cuprinsul hotărârii apărările invocate de reclamanta A., apărări care nu pot justifica obligaţia solidară a celor doi pârâţi, referitoare la plata sumei de 51.969,41 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Recurentul a mai precizat că pentru a fi reţinută obligaţia solidară a codebitorilor la plata despăgubirilor civile, ar trebui ca, indiferent de funcţia deţinută (preşedinte, administrator, membri ai comitetului executiv) să fie reglementate de legiuitor aceleaşi atribuţii în buna organizare şi funcţionare a asociaţiei de proprietari. Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, esenţa obligaţiei solidare este reprezentată de acea modalitate a obligaţiei care se opune divizibilităţii. Or, dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 196/2018, precum şi cele ale art. 31 din Legea nr. 230/2007 sunt cele care individualizează în concret atribuţiile preşedintelui unei asociaţii de proprietari, atribuţii care nu coincid cu cele ale unui administrator sau ale comitetului executiv.

Totodată, recurentul a reiterat faptul că a acceptat calitatea de preşedinte al Asociaţiei de proprietari în perioada 28.06.2010 - 23.02.2017 la insistenţele celorlalţi proprietari şi membri ai Adunării Generale, dat fiind faptul că nimeni nu dorea să fie preşedinte de asociaţiei, însă în realitate nu se ocupa de desfăşurarea activităţilor de organizare şi funcţionare a asociaţiei. De acestea se ocupa intimata B., care era şi administrator şi casier al asociaţiei. Acest aspect era cunoscut de toţi membrii asociaţiei şi se reflecta clar în actele contabile, unde nu figura ca având atribuţii în gestionarea fondurilor. În plus, a subliniat că instanţa de apel a omis să ia în considerare că B. şi-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat.

A mai criticat faptul că instanţa de apel a ignorat toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi a reţinut în motivarea hotărârii, că pretenţiile Asociaţiei de proprietari nr. 584 Galaţi, decurgând din neîndeplinirea corectă a obligaţiilor avute în cadrul asociaţiei, conduc la o răspundere solidară, "dacă se dovedeşte că pentru o anumită perioadă analizată fiecare dintre cei doi care au ocupat funcţii de conducere şi au fost chemaţi în judecată şi-au încălcat sau neglijat obligaţiile decurgând din statutul lor în cadrul Asociaţiei".

Recurentul a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei culpei sale în calitate de preşedinte al A., pe tot parcursul procesului fiind scoasă în evidenţă doar calitatea de preşedinte pe care acesta a avut-o în perioada 28.06.2010-23.02.2017, calitate care nu generează, în mod automat şi existenţa culpei.

A evidenţiat, de asemenea, că deşi preşedintele asociaţiei reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţi, hotărârile privind acţionarea în judecată a unui proprietar sau stabilirea cuantumului penalităţilor sunt luate de comitetul executiv sau adunarea generală, nu de către preşedinte, conform prevederilor legale. Articolul 31 din Legea nr. 230/2007 specifică clar că preşedintele asociaţiei nu îndeplineşte atribuţii administrative sau financiare, rolul său fiind doar de a asigura respectarea şi implementarea hotărârilor adunării generale. Acesta a subliniat că dispoziţiile speciale referitoare la atribuţiile preşedintelui, prevăzute în art. 57 din Legea nr. 196/2018 şi art. 31 din Legea nr. 230/2007, stabilesc clar obligaţiile acestuia, care nu se suprapun cu cele ale administratorului sau ale comitetului executiv.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a ignorat aplicabilitatea legilor speciale, optând să valideze apărările formulate de reclamanta A., fără a analiza în mod real temeiurile legale ale răspunderii sale. A evidenţiat că, pentru a putea fi reţinută răspunderea în solidar, ar fi fost necesar ca toate funcţiile din cadrul asociaţiei să implice aceleaşi atribuţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

În plus, a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze un aspect fundamental, şi anume faptul că B. a gestionat efectiv activitatea financiară a asociaţiei şi şi-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat, conform procesului-verbal din 10.12.2019.

Consideră că această cerere a reclamantei este formulată cu rea-credinţă, în contextul în care sumele solicitate sunt aferente perioadei august 2005 - martie 2016, iar el a deţinut funcţia de preşedinte abia din iunie 2010, toate sentinţele civile invocate de către reclamanta şi identificate în fişa D., pagina 2/3, fiind pronunţate de către instanţele de judecată cu 5 ani înainte de a dobândi pârâtul calitatea de preşedinte de asociaţie.

A atras atenţia asupra caracterului nejustificat al obligaţiei sale de plată, întrucât prejudiciul pretins fusese deja prescris la momentul preluării funcţiei sale. A arătat că, în situaţia în care ar fi ţinut să plătească un prejudiciu cauzat cu 5 ani înainte ca acesta să dobândească calitatea de preşedinte de asociaţie, prescris la momentul preluării, având un administrator care ţinea o contabilitate dublă şi ascundea informaţiile contabile legate de situaţia debitorilor, se poate spune că există situaţia îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantei, fiind acoperit un prejudiciu prescris, de către o persoană străină de producerea lui.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a criticat modul în care instanţa de apel a stabilit momentul începerii termenului de prescripţie, arătând că în mod greşit aceasta a stabilit data predării documentelor contabile (28.05.2017) drept moment de la care începea să curgă termenul de prescripţie faţă de acesta, în condiţiile în care mandatul său de preşedinte al asociaţiei încetase anterior, la data de 23.02.2017.

Pe de altă parte, dacă s-ar raporta la regula generală instituită de prevederile art. 2523 C. civ., susţine că termenul de prescripţie ar începe să curgă din anul 2016, astfel cum a arătat şi în faţa primei instanţe, sumele solicitate fiind prescrise.

În acest sens, recurentul a susţinut că instanţa de apel a confundat obligaţiile preşedintelui asociaţiei cu cele ale administratorului, atribuţiile fiind distinct prevăzute de legislaţia aplicabilă, astfel încât predarea gestiunii contabile era obligaţia exclusivă a administratorului, B., şi nu a preşedintelui.

Or, pârâta a fost singura care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de efectuare a plăţilor furnizorilor de servicii comunale, de calcul şi a emis chitanţe liberatorii, dar nu a înscris respectivele sume de bani în registrul de casă, astfel că a cauzat o lipsă de gestiune, pe care a recunoscut-o. Recurentul susţine că în mod corect, prima instanţă a reţinut că pârâta B. a încasat diverse sume de bani de la membrii A. nr. 48 şi a emis chitanţe liberatorii, dar nu a înscris respectivele sume de bani în registrul de casă, astfel că a cauzat o lipsă în gestiune, pe care a recunoscut-o.

Recurentul a mai contestat efectul întreruptiv al notificării comunicate de reclamantă la data de 09.12.2019, urmată de introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12.03.2020, precizând că, în realitate, termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat de la ultima factură restantă D. (aprilie 2016), precum şi de la data amenzii aplicate de ITM (05.12.2016), era deja împlinit înaintea primirii notificării respective.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a indicat în mod concret care au fost obligaţiile solidar asumate de către ambii pârâţi, care ar justifica atragerea răspunderii solidare a acestora, în contextul în care pârâta B. recunoscuse integral şi exclusiv culpa sa în producerea prejudiciului asociaţiei prin procesul-verbal din data de 10.12.2019.

Totodată, a apreciat că hotărârea recurată era vădit nelegală şi prin aceea că instanţa de apel a realizat o analiză comună a momentului începerii termenului de prescripţie extinctivă pentru ambii pârâţi, încălcând astfel dispoziţiile legale care impuneau o analiză separată, raportat la data încetării raporturilor juridice ale fiecăruia dintre aceştia cu asociaţia.

În plus, a subliniat că soluţia instanţei de apel ignoră principiul certitudinii juridice, întrucât creează confuzii cu privire la momentul de început al curgerii prescripţiei, ceea ce contravine scopului şi esenţei acestei instituţii juridice.

Sub un ultim aspect, recurentul-pârât a arătat din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel i-a încălcat dreptul fundamental la apărare, prin faptul că nu a încuviinţat administrarea probei testimoniale solicitate încă de la prima instanţă, respectiv audierea martorilor E. şi F., probă solicitată şi în apel, nesocotind astfel efectul devolutiv al apelului, prevăzut de dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. şi încălcându-i dreptul fundamental la apărare, prin suprimarea posibilităţii de a demonta, inclusiv prin administrarea probei testimoniale, pretenţiile reclamantei.

Faţă de toate cele expuse mai sus, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului formulat, constatarea nelegalităţii hotărârii atacate, casarea deciziei instanţei de apel şi rejudecarea cauzei cu aplicarea corectă a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune.

În drept, recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

5. Apărările formulate

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat de recurentul C. şi în subsidiar, să îl respingă ca nefondat, solicitând şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că susţinerile recurentului privind încălcarea normelor procedurale (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu erau susţinute de dovezi concrete privind vătămarea produsă, iar acesta nu demonstrase că dreptul său la apărare fusese efectiv încălcat. S-a invocat aşadar, doar o vătămare formală.

În acest context, intimata a evidenţiat că instanţa de apel discutase în mod corespunzător probele solicitate, iar recurentul solicitase în apel doar administrarea probei cu înscrisuri.

Proba cu martori nu era pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, în raport de motivele de apel invocate, în contextul în care recurentul a invocat doar lipsa culpei sale la data săvârşirii faptei ilicite.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente speţei. Astfel, răspunderea solidară a pârâtului C. derivă legal şi clar din atribuţiile prevăzute de Legea nr. 230/2007 şi Legea nr. 196/2018 pentru funcţia de preşedinte al asociaţiei, atribuţii distincte şi autonome faţă de cele ale administratorului şi nu putea fi înlăturată doar prin invocarea formalităţii deţinerii funcţiei sau a lipsei implicării efective în administrare.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata a susţinut că instanţa de apel a stabilit corect momentul începerii termenului de prescripţie la data predării documentelor contabile (28.05.2017), fiind momentul real în care asociaţia putea cunoaşte existenţa pagubei şi persoanele responsabile. Astfel, cererea introductivă, formulată la data de 12.03.2020, fusese depusă înainte de expirarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Mai mult, intimata a precizat că termenul de prescripţie a fost întrerupt valabil şi prin notificarea trimisă pârâtului la data de 09.12.2019, urmată de introducerea acţiunii în termen de 6 luni, conform art. 2540 C. civ., iar recunoaşterea culpei de către pârâta B. prin procesul-verbal din data de 10.12.2019 a produs efecte şi faţă de pârâtul C., având în vedere caracterul solidar al răspunderii acestora.

În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul C. ca fiind fie nul, fie nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel ca temeinică şi legală.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, recurentul neindicând şi nedovedind vătămarea produsă prin invocata încălcare a dreptului său procesual. Nu s-a indicat nici teza probatorie pentru încuviinţarea probei testimoniale.

De asemenea, a arătat că proba nu era utilă cauzei, atât timp cât recurentul a fost singurul reprezentant legal al reclamantei la data la care s-au săvârşit faptele, calitate pe care însuşi a recunoscut-o, martorii neputând aşadar, proba lipsa culpei recurentului.

Criticile formulate în privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt doar chestiuni de fond care ţin de probaţiune şi de interpretarea probelor.

La termenul de judecată din 15.10.2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimate, pentru motivele învederate în respectiva încheiere de şedinţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul civil de faţă, Înalta Curte îl va admite, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului principal formulat de către reclamantă, exclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C., pentru următoarele considerente de drept:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat.

În acord cu susţinerile recurentului pârât C., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a limitat dreptul acestuia de a propune şi administra probele sale în apărare, concentrându-se exclusiv pe judecarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a acorda posibilitatea recurentului de a formula şi administra probe în evocarea fondului raportului juridic dedus judecăţii. Această abordare a condus la încălcarea dreptului la apărare al acestei părţi procesuale, în sensul în care părţile trebuie să aibă posibilitatea reală şi efectivă de a propune şi administra probe relevante pentru soluţionarea justă a litigiului.

Încălcarea principiului fundamental al dreptului la apărare determină încălcarea astfel, a dreptului la un proces echitabil. C. proc. civ. al României reflectă aceste standarde de judecată, subliniind necesitatea unui proces în care părţile să aibă posibilitatea de a-şi expune argumentele şi de a solicita administrarea probelor pe care le consideră utile soluţionării cauzei, relevante în această direcţie fiind şi următoarele dispoziţii normative interne:

Art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Art. 13 din C. proc. civ. impune în mod imeprativ:

"(1) Dreptul la apărare este garantat. (...) (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Astfel de dispoziţii legale stabilesc obligaţia instanţei de judecată de a asigura caracterul echitabil al procesului şi implicit, dreptul la apărare, cu componenta sa referitoare la garantarea posibilităţii propunerii de către părţile procesuale, a probelor apreciate relevante în cauză.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stipulează dreptul la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării. În cauza Buzescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil presupune şi obligaţia instanţelor de a examina în mod efectiv probele propuse de părţi, evitând orice formă de arbitrariu.

Hotărârea Curţii Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României subliniază importanţa unei analize complete a tuturor capetelor de cerere şi a dreptului efectiv la apărare:

"63. Curtea reiterează faptul că efectul art. 6 alin. (1) din Convenţie este, inter alia, să acorde unui "tribunal" atributul de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competenţa Curţii să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător. Cu toate acestea, deşi art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria x nr. x, pag. 20, paragrafele 59 şi 61; Decizia Burg împotriva Franţei, cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). (…)

68. Curtea reiterează faptul că, deşi art. 6 alin. (1) din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintă, prin urmare, chestiuni de competenţa, în principal, a dreptului intern şi a instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Schenk împotriva Elveţiei din 12 iulie 1988, Seria x nr. x, pag. 29, paragraful 46 şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei, cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească dacă procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, aşa cum prevede art. 6 alin. (1) din Convenţie. Corectitudinea trebuie evaluată prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pllissier şi Sassi împotriva Franţei, cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 şi 46, CEDO 1999-II)".

Grefat pe aceste principii consacrate pe plan juridic national, dar şi european, Înalta Curte observă că în cauză, deşi pârâtul recurent C. a solicitat prin întâmpinarea depusă în apel proba testimonială cu martorii E. şi F., probă pe care a solicitat-o inclusiv în faţa primei instanţe de judecată (a se vedea finalul întâmpinării depuse de acest pârât în dosarul tribunalului - dosar fond), se observă că totuşi, instanţa de apel, modificând soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a constatat totodată, concomitant, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana inclusiv a acestui pârât, fără să se pronunţe asupra probei testimoniale menţionate solicitate de pârât.

Este adevărat că la termenul de judecată din data de 23.11.2022, apărătorul ales al acestei părţi procesuale a solicitat proba cu înscrisuri, însă se constată că la acel moment, reprezentantul părţii nu a indicat faptul că s-ar fi renunţat la proba testimonial solicitată prin întâmpinare. Totodată, se constată că la acel moment processual, subzista soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâtul C., aceasta nefiind încă schimbată.

Or, procedând la reformarea încheierii de şedinţă a tribunalului prin care această excepţie procesuală fusese admisă, curtea de apel era datoare ca, în respectul dreptului la apărare şi la un proces echitabil al acestei părţi procesuale, dezvoltate potrivit considerentelor anterior ilustrate, să îi dea posibilitatea să îşi propună probe şi în evocarea fondului cauzei, în condiţiile în care a respins excepţia dreptului material la acţiune.

Această posibilitate procesuală se putea concretiza în cazul dedus judecăţii, fie prin pronunţarea instanţei de apel în temeiul art. 479 alin. (2) C. proc. civ. în referire la art. 255 şi urm. C. proc. civ., şi asupra probei cu martori propusă de pârât prin întîmpinarea din apel (dar şi la fond) şi care a rămas fără nici un fel de rezolvare din partea curţii de apel, deşi nu s-a consemnat în actele şi lucrările dosarului că partea ar fi renunţat la această probă propusă, fie prin acordarea de către instanţa de apel a unui nou termen de judecată după respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâtul C., în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru a permite formularea de probe de către părţi - deci inclusiv de către acest pârât - şi în evocarea fondului cauzei, atât timp cât instanţa de judecată de apel trecea la evocarea acestui fond.

Or, instanţa de apel nici nu s-a pronunţat asupra probei cu martorii solicitaţi de pârâtul recurrent C. şi nici nu a acordat un nou termen de judecată pentru evocarea fondului, succesiv respingerii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, termen la care să permită acestuia, ca de altfel şi celorlalte părţi procesuale, să propună probe în evocarea fondului faţă de acest pârât.

Procedând de maniera ilustrată, se poate aprecia că judecata în apel, subsecvent respingerii excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului material la acţiune, nu a respectat standardele unui proces echitabil, fiind aşadar, pe cale de consecinţă, aplicat de o manieră necorespunzătoare inclusiv textul legal invocat de recurentul pârât prin motivul său de recurs, respectiv art. 476 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia:

"Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept". Concluzia se impune întrucât judecata asupra fondului a fost realizată de instanţa de apel, în această privinţă, fără respectarea garanţiilor unui proces echitabil, cu încălcarea dreptului la apărare, astfel cum s-a expus anterior.

Procedând în modul indicat în paragrafele precedente, instanţa de apel a ignorat ansamblul prevederilor procesuale anterior enunţate şi, contrar aserţiunilor celorlalte părţi procesuale formulate prin întâmpinările din recurs, i-a provocat o vătămare procesuală pârâtului recurrent C. prin pronunţarea unei soluţii pe fond în defavoarea acestuia, hotărâre care devine astfel, anulabilă din perspectiva prevederilor art. 174 şi urm. C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că vătămarea procesuală cauzată recurentului pârât nu poate fi îndreptată în prezenta cale de atac a recursului, ale cărei limite exclusiv de legalitate sunt configurate prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât propunerea, încuviinţarea şi administrarea de probe sub aspectul fondului raportului juridic reprezintă operaţiuni juridice arondate temeiniciei unei cauze, stabilirii situaţiei de fapt a acesteia, apanaj al instanţelor devolutive ale temeiniciei cauzei şi nu al unei instanţe de recurs, al cărei control jurisdictional este strict de legalitate şi care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive. Din această perspectivă, în cauză nu este incident nici art. 177 alin. (1) C. proc. civ. care să permită îndreptarea neregularităţii fără casarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în respectivele condiţii de curtea de apel.

Revine astfel, instanţei de apel, atributul juridic de a se pronunţa asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei propuse, subordonate obiectivului "de a demonta, inclusiv prin administrarea probei testimoniale (…), pretenţiile reclamantei", potrivit susţinerilor recurentului pârât din motivele de recurs, instanţa de recurs neputând specula asupra modului de înrâurire a probelor propuse de recurentul pârât în privinţa soluţiei care se impune a fi data în evocarea fondului de către instanţa de apel, întrucât dacă ar proceda astfel, şi-ar depăşi limitele controlului său strict de legalitate anterior enunţat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în referire la normele procesuale enunţate supra, este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului pârâtului C., casării în parte a deciziei civile recurate şi trimiterii spre rejudecare la aceeaşi curte de apel a apelului principal formulat de către reclamantă, exclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C..

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul pârât a invocat în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit principiul răspunderii solidare între el şi intimata pârâtă B., reţinându-i greşit culpa în cauză, în raport de obligaţiile legale pe care le avea, precum şi că instanţa de apel a stabilit greşit data de început a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, prescripţia curgând diferit pentru fiecare dintre cei doi pârâţi.

În privinţa ultimului grup dezvoltat de critici menţionat, respectiv cel arondat invocatei greşite rezolvări de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei extinctive, Înalta Curte observă că ansamblul lor vizează stabilirea unei alte date de început a curgerii termenului de prescripţie extinctivă decât cea individualizată de către instanţa de apel.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 2523 C. civ. conform căruia "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", recurentul pârât identifică din cadrul situaţiei de fapt, o altă dată de început a curgerii acestui termen de prescripţie, respectiv fie data la care a încetat calitatea acestuia de preşedinte al asociaţiei de proprietari (23.02.2017), fie data ultimei facturi D. (aprilie 2016), fie data aplicării amenzii contravenţionale (05.12.2016).

Or, tocmai în aplicarea normei juridice civile enunţate, respectiv art. 2523 C. civ., cât şi a art. 2528 alin. (1) C. civ. - "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", instanţa de apel, în temeiul probelor administrate cauzei şi evaluând toate aceste aprecieri privitoare la dies a quo (data de început) realizate de părţile procesuale în proces, a statuat că "paguba ar fi trebuit să îi fie cunoscută reclamantei de la momentul încetării funcţiilor celor doi pârâţi şi predării actelor şi lucrărilor către noua conducere. (...)

În cauza de faţă mandatul pârâtului C. de preşedinte al Asociaţiei a încetat la data de 23.02.2017 (când a fost ales un nou preşedinte). Mandatul de administrator al pârâtei B. este apreciat că a încetat la data de de 28.05.2017 când aceasta a predat noului administrator, G., înscrisurile aparţinând Asociaţiei (înscrisuri contabile în care se reflectă solduri către D. şi H., facturi gaz, fişe locatari, proces-verbal de contravenţie ITM cu amendă în sumă de 20000 RON, registre de casă, chitanţe, liste de plată, extrase de cont, fişe).

Cum actele au fost predate la data de 28.05.2017, chiar în contextul încetării anterioare a funcţiei de preşedinte şi administrator, de către pârâţi, prescripţia a început să curgă de la această dată. Numai de la acest moment, al preluării actelor se poate presupune că reclamanta ar fi putut şi trebuit să cunoască existenţa pagubei şi persoanele vinovate.

Prim urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la 28.05.2017" (pagina 13 a deciziei recurate).

Aşadar, atât timp cât în temeiul probelor administrate cauzei, instanţa de apel a stabilit că doar de la data de 28.05.2017, momentul încetării funcţiilor celor doi pârâţi şi predării actelor şi lucrărilor către noua conducere, reclamanta intimată ar fi putut şi trebuit să cunoască paguba şi pe cei responsabili, rezultă că nu se poate impune instanţei de recurs reevaluarea acestui aspect, întrucât el ţine de situaţia de fapt a cauzei (care a fost stabilită de instanţa de apel sub acest aspect), acest element fiind unul factual, de apreciere a momentului concret când o persoană juridică ar fi putut şi trebuit să cunoască o anumită situaţie, stare de lucruri care o viza.

Drept urmare, întrucât limitele prezentei căi de atac sunt unele exclusiv de legalitate, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că întreg ansamblul de critici al recurentului pârât orientat în această direcţie expusă nu poate fi primit de instanţa de recurs, întrucât el vizează de fapt, reanalizarea din această perspectivă a situaţiei de fapt a cauzei, deci temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea acesteia.

În privinţa ansamblului de critici din cererea de recurs, referitor la inexistenţa culpei recurentului pârât în producerea pagubei reclamate, Înalta Curte constată că acest element al răspunderii civile delictuale, vinovăţia, este unul care ţine de situaţia de fapt a cauzei. Întrucât situaţia de fapt a cauzei sub aspectul fondului raportului juridic civil dedus judecăţii, nu a fost încă deplin stabilit, astfel cum s-a ilustrat în dezbaterea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., rezultă pe cale de consecinţă, că el nu poate fi analizat în această etapă procesuală a recursului, urmând însă, ca criticile în această direcţie să fie evaluate de instanţa de apel, în rejudecarea dispusă.

De asemenea, întrucât situaţia de fapt a cauzei sub aspectul fondului nu a fost încă deplin stabilită, astfel cum s-a expus supra, rezultă că nici criticile din cererea de recurs arondate invocatei eronate reţineri a caracterului solidar al răspunderii celor doi pârâţi nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, întrucât controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefează pe situaţia de fapt complet stabilită de instanţele devolutive ale fondului cauzei, situaţie de fapt care în privinţa pârâtului C., nu a fost încă stabilită, astfel cum s-a ilustrat în precedent.

Aşadar, reţinând incidenţa în cauză doar a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în considerarea celor expuse anterior, Înalta Curte constată că recursul declarat de către recurentul C. este fondat.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 teza I din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea la aceeaşi curte de apel a apelului principal formulat de către reclamanta, exclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C., urmând a fi avute în vedere de către instanţa de apel dezlegările date prin prezenta decizie de recurs.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii din decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 259/A din 21.12.2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă B..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea la aceeaşi curte de apel a apelului principal formulat de către reclamantă, exclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C..

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2024.