Limitation of cassation review to legal errors, excluding factual re-evaluation of damages and res judicata defenses

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2019, la 18 iunie 2016, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate privată asupra Terenurilor Iaşi, prin Primarul Municipiului Iaşi, în calitate de preşedinte al Comisiei Municipale, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată la plata lipsei de folosinţă a suprafeţei de 10.000 mp teren, pentru intervalul 18.06.2016 - 18.06.2019, ca urmare a neexecutării obligaţiilor stabilite prin intermediul sentinţei civile nr. 13165/12.11.2007, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 632/21.03.2008 a Tribunalul Iaşi. Reclamanta a estimat lipsa de folosinţă la suma de 262.800 RON (0,16 Euro/lună sau 0,73 RON/mp/lună x 10.000 mp x 36 de luni), calculată potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert B. pentru perioada 17.06.2013-17.06.2016, în cauza nr. 3687/99/2016, soluţionată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă prin Hotărârea nr. 238/18.02.2019, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis cererea formulată de reclamantul C. (continuator al reclamatei decedate A.) în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iaşi şi chemaţii în garanţie Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinată "Ion Ionescu de la Brad" şi Staţiunea Didactică şi Experimentală V. Adamachi Iaşi, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 288.000 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a suprafeţei de 10.000 mp teren pentru perioada 18.06.2016-18.06.2019, a încuviinţat un onorariu final pentru domnul expert D. de 2000 RON, a obligat reclamantul să achite în contul expertului D., către Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Iaşi, suma de 1200 RON cu titlu de diferenţă onorariu, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 19.989 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iaşi, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" şi Staţiunea Didactică şi Experimentală V. Adamachi Iaşi şi a obligat pârâta să plătească chematei în garanţie Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinată "Ion Ionescu de la Brad" suma de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia curţii de apel

Prin decizia civilă nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul formulat de apelanta Comisia Municipală Iaşi pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin Primarul Municipiului Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă şi a obligat apelanta Comisia Municipală Iaşi pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin Primarul Municipiului Iaşi, la plata sumei de 4.760 RON către intimata Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi şi a sumei de 4.000 RON către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat recurs pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iaşi, prin Primarul municipiului Iaşi în susţinerea căruia a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile situaţiei de fapt şi de drept a cauzei, precum şi a mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul, are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Raportat la art. 22 alin. (2) şi alin. (6) din C. proc. civ., conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să menţioneze toate motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Or, din cuprinsul deciziei atacate, nu reies motivele pentru care a înlăturat toate apărările invocate în cererea de apel cu privire la legislaţia incidenţă cauzei şi raportat la obiectul cererii, limitele apelului formulat fiind menţionate clar şi fără echivoc, în cuprinsul acestuia.

Faţă de caracterul devolutiv al apelului formulat, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate, reţinând exhaustiv considerente privind judecata de fond sau preluate din cadrul istoricului ligiilor purtate cu intimatul, şi nu în raport cu criticile invocate, contrar jurisprudenţei conturate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 1954/30.04.2014, fiind astfel încălcate prevederile legale ale art. 6, art. 8, art. 9 alin. (2), art. 20 şi art. 22 Cod proecdură civilă, coroborate cu prevederile art. 476-art. 477 din acelaşi cod.

Invocarea de către instanţa de apel, în propria motivare a argumentelor aduse de către judecătorul fondului, fără a cerceta întreaga situaţia de fapt şi de drept aplicabilă cauzei, în special, cu privire la faptul că au fost prezentate suficiente argumente privind demersurile efectuate de către apelantă, inclusiv promovarea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâtele Universitatea de Ştiinţe Agricole si Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad" laşi şi Staţiunea Didactică şi experimentală " V.Adamachi "laşi, din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad", pentru ca acestea să fie obligate la predarea suprafaţei de teren de 1 ha, în vederea punerii în posesie a numitei A., conform sentinţei civile nr. 13165/2007 şi sentinţei civile nr. 8656/2017, hotărâri care statuează că terenul se afla în perimetrul Staţiunii Didactice si experimentale "V.Adamachi "laşi, din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad", demonstrează că aceasta nu a luat în considerarea apelul formulat, fiind astfel încălcate prevederile legale ale art. 9, art. 22, art. 425 alin. (1) lit. b) ultima teză şi art. 477 Cod proecdură civilă, soluţie care contravine jurisprudenţei instanţelor pronunţate în pricini similare, cum ar fi dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel laşi care a admis recursul formulat de către Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de proprietate asupra terenurilor laşi împotriva deciziei civile nr. 1091/2023, pe care a anulat-o, şi a trimis cauza, spre rejudecare, către Tribunalul laşi.

Prin urmare, conform jurisprudenţei, în procedura de retrocedare a dreptului de proprietate, sunt implicate si alte instituţii, nefiind reţinută culpa comisiei.

Instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 9, art. 22, art. 477 din C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ţinut cont de aspectele menţionate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanţei, dar şi la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului".

Curtea de apel nu a ţinut cont de soluţiile care au fost pronunţate în pricini asemănătoare în care au fost dezlegate chestiuni care se regăsesc şi în dosarul pendinte, şi care privesc obligaţia statuată în cadrul Hotârării Comisiei Judeţene de Fond Funciar laşi cu nr. 2268/2008, respectiv, împrejurarea că terenul nefiind la dispoziţia Comisiei, aceasta nu poate efectua punerea în posesie, şi, deşi a fost solicitată predarea acestuia prin intentarea unei acţiuni în justiţie care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, efectele Hotârării Comisiei Judeţene de Fond Funciar laşi cu nr. 2268/2008 nu au fost înlăturate.

În jurisprudenta CEDO s-a reţinut, în mod constant, faptul că sumele cu titlul de lipsă de folosinţă ar îmbracă un caracter speculativ (cauza Radu împotriva României, nr. 13309/03, pct. 49, 20 iulie 2006 şi cauza Penescu împotriva României, nr. 13075/03, pct. 41, 5 octombrie 2006 si cauza Rădulescu contra României, chestiune constatată şi de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017.

În acest sens, s-a reţinut că un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor despăgubiri implică, fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciu moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond nu au avut în vedere criteriul fundamental în cuantificarea despăgubirilor acordate, respectiv, echitatea astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Raportat la cererea formulată de către reclamantă vizând prejudiciul material suferit pentru neîndeplinirea obligaţiilor statuate în cadrul Hotârării Comisiei Judeţene de Fond Funciar laşi nr. 2268/2008, cuantumul despăgubirilor este unul inechitabil în condiţiile în care comisia nu a avut la dispoziţia sa terenul în suprafaţă de 1 ha situat în perimetrul Staţiunii Didactică şi Experimentală "V. Adamachi pentru a efectua punerea în posesie, deşi s-a arătat faptul că nu se putea aduce la îndeplinire o obligaţie fără ca celelalte instituţii implicate în procedura de retrocedare să-şi execute propriile obligaţii, fiind deja sancţionată pecuniar, pentru perioada aferentă anilor 2013-2016.

5. Apărările formulate în cauză

La 19 august 2024 intimatul-reclamant C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 29 august 2024, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iaşi, prin Primarul municipiului Iaşi, în raport cu posibilitatea încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., verificare care este prioritară, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, verificând cererea de recurs, deşi criticile formulate au fost subsumate de către recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., totuşi se constată că acesta a fost invocat doar în mod formal, din moment ce nu au fost prezentate argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a unor norme de drept material, nefiind indicate normele pretins a fi fost încălcate de instanţă.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, fără a se prevala de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a invocat existenţa unui viciu de motivare a deciziei recurate în sensul în care a susţinut că "din cuprinsul deciziei nu reies motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat toate apărările invocate prin cererea de apel cu privire la legislaţia incidentă cauzei şi raportat la obiectul cauzei", respectiv că, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, instanţa deşi trebuia să se pronunţe pe motivele de apel, "a reţinut exhaustiv considerentele privind judecata de fond sau preluate din cadrul istoricului litigiilor purtate cu intimatul", ceea ce contravine soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1954 din 30 aprilie 2024, într-o altă speţă.

În legătură cu această primă aserţiune a părţii recurente, Înalta Curte reţine că argumentarea criticilor de nelegalitate prin raportare la soluţii pronunţate în alte pricini, chiar similare din punct de vedere al cadrului procesual sau al obiectului cererii deduse judecăţii nu poate fi circumscrisă niciunui motiv de casare reglementat, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Această reţinere a Înaltei Curţi are ca temei dispoziţiile art. 1 din C. civ. conform cărora "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului", prevederi pe care recurenta, în mod nepermis, le ignoră. Or, din interpretarea normei legale anterior redate rezultă, în mod evident, că, în sistemul juridic român, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepţional, în situaţiile anume prevăzute de Legea fundamentală şi alte legi, fiind vorba despre: deciziile instanţei supreme, pronunţate în materia recursurilor în interesul legii şi a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curţii Constituţionale, anumite hotărâri ale instanţelor de contencios administrativ şi deciziile instanţelor europene. Or, deciziile la care recurenta-pârâtă a făcut trimitere prin memoriul de recurs în susţinerea criticilor de nelegalitate nu vizează niciuna dintre aceste decizii şi ca atare, nu sunt apte a produce efectele juridice pretinse de parte.

Pentru aceleaşi considerente, nu sunt circumscrise criticilor de nelegalitate nici susţinerile recurentei privitoare la nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva nesocotirii practicii Curţii de apel Iaşi, pronunţate în dosarul nr. x/2021.

În continuare, examinând critica recurentei privitoare la nesocotirea de către curtea de apel a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. din perspectiva în care prin decizia recurată aceasta nu a răspuns criticilor din apel şi nu a expus propriile considerente care au stat la baza soluţiei pronunţate, Înalta Curte constată că această că şi această critică este una formală pentru următoarele considerente.

Deşi se pretinde că hotărârea atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, recurenta ignoră să se raporteze, în concret, la argumentele care au stat la baza reţinerilor instanţei de apel prin care s-a constatat că "atât apărările formulate în faţa primei instanţe, cât şi motivele de apel invocate de Comisia Municipală Iaşi pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva sentinţei civile nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023 vizează elemente ce existau şi la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016 şi au şi fost analizate de Tribunalul Iaşi şi de Curtea de Apel Iaşi în respectiva cauză, astfel încât nu mai pot fi readuse în discuţie în prezentul dosar în scopul de a determina pronunţarea unei hotărâri care să contrazică cele deja statuate în dosarul nr. x/2016". De asemenea, Înalta Curte constată că în validarea soluţiei pronunţate de tribunal, instanţa de prim control judiciar a conchis că "prin prisma puterii de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunţate în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2021, (…) pârâta Comisia Municipală Iaşi pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a săvârşit o faptă ilicită ce constă în inacţiunea sa, în neaducerea la îndeplinire a atribuţiei legale date în sarcina sa, constând în punerea în posesie a reclamantei, inacţiune care a avut ca rezultat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la suprafaţa de teren având întinderea de 1 ha." şi că, în mod corect, s-a constatat întrunirea şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, raportat la cele statuate anterior de instanţele judecătoreşti, în dosarele menţionate, precum şi a caracterului cert al prejudiciului produs reclamantei A., astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză evaluatorie în specialitatea construcţii civile şi industriale, efectuat de expertul D..

În aceste condiţii, simpla susţinere a părţii recurente în sensul existenţei unei nesocotiri de către instanţa de apel a exigenţelor procesuale ce revin instanţelor în a-şi motiva hotărârile impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fără o argumentare a criticilor de nelegalitate prin raportare la considerentele avute în vedere de curtea de apel care au stat la baza pronunţării soluţiei nu reflectă o situaţie dintre cele aferente motivului de recurs referitor la nemotivare, ci denotă, mai degrabă, dezacordul recurentului în raport cu soluţia pronunţată, aspect ce plasează critica în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susţinerile recurentului referitoare la lipsei unei argumentaţii proprii a instanţei de apel care să susţină înlăturarea apărărilor sale, nu opun veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate.

Argumentul este, la rândul său, unul care nu poate fi circumscris motivului de casare dintre cele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care constatarea faptei ilicite imputată recurentului, constând în inacţiunea sa, în neaducerea la îndeplinire a atribuţiei legale date în sarcina sa, constând în punerea în posesie a reclamantei, inacţiune care a avut ca rezultat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la suprafaţa de teren având întinderea de 1 ha, şi care, alături de celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, constatate anterior de instanţele judecătoreşti, precum şi caracterul cert al prejudiciului produs reclamantei A., a fost o consecinţă a respingerii apărărilor formulate în apel, de partea recurentă, reţinând că nu se poate susţine, astfel, în mod fondat, că instanţa de fond nu a luat în considerare întreaga situaţie de fapt aferentă procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 1 ha în favoarea autoarei intimatului C., atât timp cât efectele Hotărârii nr. 2268/2008, emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, au fost recunoscute în mod definitiv de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2016, Curtea de Apel Iaşi apreciind, prin decizia civilă nr. 628/2019, că motivele de apel referitoare la nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privat asupra terenurilor nr. 2268/27.05.2008 (aceleaşi motive susţinute şi în prezentul dosar) nu sunt întemeiate, iar neaducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, favorabilă unei persoane, de către cel obligat prin această hotărâre, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel fiind, se observă că, deşi susţine că hotărârea recurată ar fi afectată de un viciu de motivare, totuşi, recurentul nu indică, printr-o argumentaţie acurată juridic, în ce măsura instanţa devolutivă de atac era ţinută a se pronunţa asupra apărărilor formulate, în condiţiile în care motivele de apel invocate au fost aceleaşi cu cele formulate în dosarul nr. x/2016, fiind analizate de Tribunalul Iaşi şi de Curtea de Apel Iaşi în respectiva cauză, astfel încât readucerea lor în discuţie în scopul de a determina pronunţarea unei hotărâri care să contrazică cele deja statuate nu este posibilă.

Procedând în această manieră deficitară, recurentul nu face posibilă determinarea limitelor în cadrul cărora poate avea loc analiza de legalitate a instanţei de recurs faţă de aspectul indicat, care presupunea, conform celor arătate, demonstrarea prioritară a unei pretinse legale învestiri a instanţei cu pretinsele apărările în privinţa cărora instanţa de apel nu a dat o dezlegare proprie.

În consecinţă, nici aceste susţineri nu pot fi reţinute spre analiză, întrucât se caracterizează printr-o formulare care nu respectă exigenţele procesuale impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva criticilor formulate.

Recurenta a mai criticat decizia curţii de apel invocând o nesocotire a prevederilor art. 9, art. 22, art. 477 din C. proc. civ.. În argumentarea aplicării greşite a acestor dispoziţii, partea recurentă a afirmat că instanţa nu a ţinut cont de aspectele menţionate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanţei, dar şi la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului".

Înalta Curte constată că nici această critică nu este însoţită de o argumentaţie juridică propriu-zisă, neaducând judecăţii veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, afirmaţia că instanţa nu a ţinut cont de aspectele menţionate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanţei, dar şi la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului, este improprie analizei instanţei de recurs, în absenţa indicării vreunei greşeli procedurale a instanţei de apel, care a sancţionat judecata primei instanţe, recurenta solicitând, practic, o reevaluare a situaţiei de fapt şi a mijloacelor de probă interpretate de instanţa de apel cu ocazia devoluţiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecăţii înfăptuite în precedenta fază procesuală.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod expres că "în dosarul nr. x/2016, în faza apelului şi apoi în cea a recursului, instanţele judecătoreşti au considerat ca fiind neîntemeiate apărările, invocate şi în prezenta cauză de Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iaşi, potrivit cărora nu poate fi angajată răspunderea sa delictuală deoarece s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a realiza punerea in posesie a reclamantei în condiţiile în care terenul în discuţie nu i-ar fost predat şi pus la dispoziţie de către Staţiunea Didactică şi Experimentală "V. Adamachi" Iaşi, deoarece pârâta apelantă era cea care avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile legale pentru a i se preda suprafaţa de teren şi a realiza punerea în posesie", în absenţa oricărei critici care să vizeze reţinerea puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016, simpla nemulţumire a părţii în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanţa de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei şi la o cenzurare a activităţii de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanţelor fondului, criticile relative la "elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului" care au fundamentat soluţia instanţei de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

Sub un ultim aspect, partea recurentă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordat reclamantei care în opinia recurentei este unul inechitabil în condiţiile în care comisia nu a avut la dispoziţia sa terenul în suprafaţă de 1 ha situat în perimetrul Staţiunii Didactică şi Experimentală "V. Adamachi pentru a efectua punerea în posesie, dar şi prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie.

În privinţa prejudiciului produs reclamantei, instanţele de fond au statuat asupra caracterului cert al acestuia, fiind evaluat prin raportul de expertiză evaluatorie în specialitatea construcţii civile şi industriale efectuat în cauză, în primă instanţă, de expert D., prin luarea în considerare a concesiunii terenului pe durată îndelungată, cu valoarea cea mai mică dintre cele stabilite de expert prin raportul de expertiză, dar şi amplasarea terenului în vecinătatea zonei Copou, din imediata vecinătate a Municipiului Iaşi, într-o zonă aflată în plină dezvoltare imobiliară.

Înalta Curte reţine că prin critica formulată, recurentul tinde la reaprecierea în prezenta cale de atac a situaţiei de fapt şi a probelor administrate care au stat la baza determinării cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei. Or, asemenea susţineri constituie critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a deciziei prin raportare la împrejurarea că stabilirea cuantumului prejudiciului datorat reclamantei a avut în vedere pe de o parte valorile pentru lipsa de folosinţă a terenului stabilite prin concluziile raportului de expertiză, iar pe de altă parte, situarea terenului, într-o zonă cu potenţial de dezvoltare imobiliară.

Or, atare scop al motivelor de recurs este incompatibil cu atribuţiile instanţei de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii hotărârii, din perspectiva cazurilor de recurs descrise de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care nu s-ar putea proceda la reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Prin urmare, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de concluziile la care au ajuns instanţele de fond în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosinţă a imobilului, de modul în care acestea au analizat şi au interpretat situaţia de fapt, nu poate fi suspus cenzurii instanţei de recurs, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iaşi, prin Primarul municipiului Iaşi, împotriva deciziei civile nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă. Reţinând culpa procesuală a recurentei în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul-reclamant C. a sumei de 5919,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura seria x nr. x sin 09.09.2024, achitată prin ordinele de plată din 10.09.2024, depuse la dosar, filele x şi 67.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iaşi, prin Primarul municipiului Iaşi, împotriva deciziei civile nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iaşi, prin Primarul municipiului Iaşi, la plata către intimatul-reclamant C. a sumei de 5919,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.