Applicable law for foreign-issued power of attorney and violation of contradictory proceedings in nullity of notarial partition

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 18.01.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar cu sultă, autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Biroul Individual Notarial D., şi, în subsidiar, anularea/desfiinţarea acestuia pentru lipsa mandatului şi a consimţământului reclamantului la încheierea actului de partaj voluntar, lipsa sultei, încheierea de către o persoană ce nu avea capacitatea de a contracta, obiectul ilicit, cauza ilicită şi imorală, fraudarea legii la încheierea acestuia, încheierea contractului cu sine însuşi şi conflictul de interese.

Totodată, a solicitat instanţei să constate nulitatea/nevalabilitatea pentru lipsa supralegalizării, nevalabilitatea prin expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2015 C. civ., revocarea procurii prin divorţ şi neînţelegerile grave între părţi, procură ce a stat la baza încheierii actului de partaj.

De asemenea, a invocat traducerea falsă sau greşită a procurii din limba persană având în vedere că procura nu a fost acordată pentru încheierea partajului, precum şi încetarea mandatului, atât tacit cât şi expres, prin notificarea nr. x/08.03.2016, precum şi din toate situaţiile litigioase dintre părţi.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 2720 din 14.10.2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei C. şi a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar cu sultă autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 24.08.2018 a Notar Public D..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 330 A din 01 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 2720/14.10.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 330 A din 01 martie 2022, pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., din perspectiva în care instanţa de apel a nesocotit art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din CEDO, art. 2637, art. 2638 din C. civ. art. 9 din C. proc. civ., a încălcat rolul activ şi a făcut o greşită aplicare a prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a învederat următoarele:

În mod nelegal, instanţa de control judiciar a admis apelul pârâtei C., apreciind întemeiate criticile acesteia în sensul în care instanţa de fond nu ar fi procedat la stabilirea legii aplicabile procurii, stabilind ca fiind incidentă legea iraniană.

Prin decizia recurată, instanţa de apel reţine, în mod nelegal, că în rejudecare nu s-ar mai putea analiza şi celelalte capete de cerere ale formulate de către reclamant privitoare la lipsa consimţământului acestuia la încheierea actului, lipsa sultei, obiectul ilicit, cauza ilicită şi imorală, fraudarea legii şi conflictul de interese, pe motiv că acestea nu au fost analizate de prima instanţă, iar reclamantul nu a înţeles să critice această chestiune prin formularea unui apel incident.

Soluţia instanţei de apel încalcă liberul acces la justiţie al reclamantului, cenzurându-i acestuia pretenţiile din cererea de chemare în judecată, fără a fi analizate de către o instanţă, ceea ce are drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Motivarea instanţei de control judiciar se raportează la argumentele trunchiate ale reclamantului, ceea ce echivalează cu nemotivarea.

Instanţa de apel stabileşte, în mod arbitrar, aplicarea legii iraniene în ceea ce priveşte procura încheiată la Ambasada Iraniană din Bucureşti, printr-o interpretare proprie şi fără a pune în discuţia părţilor acele legături pe care le-a apreciat ca fiind cele mai strânse cu dreptul iranian.

În mod nelegal, curtea de apel reţine apărările formulate de pârâtă- prin întâmpinare, fără a face o analiză a susţinerilor reclamantului prin care învedera că în faţa instanţei de fond, pârâta nu a invocat aplicarea legii iraniene. De altfel, cu ocazia finalizării cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că părţile nu au cereri noi de formulat sau excepţii de invocat, astfel încât, în mod corect, constatând închise dezbaterile, a reţinut cauza în pronunţare cu privire la chestiunile cu care fusese legal învestită.

În condiţiile în care instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea apelului prin care a fost criticată soluţia primei instanţei din perspectiva neanalizării susţinerii pârâtei privitoare la legea aplicabilă, instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile prin stabilirea legii incidente, în condiţiile în care instanţa de control judiciar trebuia să se pronunţe doar pe motivul de apel invocat, referitor la legea incidentă procurii, iar nu să stabilească şi legea aplicabilă.

Instanţa de apel se face vinovată şi de nesocotirea principiului rolului activ, reglementat de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva în care deşi nu era pe deplin lămurită, putea şi trebuia să pună în discuţia părţilor aspectele pe care le-a reţinut în hotărârea atacată şi să administreze probatorii, împrejurare care a condus şi la încălcarea dreptului la apărare al părţilor.

Astfel, prin soluţia pronunţată, instanţa a adus atingere principiilor fundamentale, obligatorii ale procesului civil şi pe care în temeiul art. 22 C. proc. civ. judecătorul avea obligaţia de a le respectata.

Hotărârea recurată este lovită de nulitate din perspectiva în care nu a oferit o motivare corespunzătoare soluţiei pronunţate, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ. şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. si art. 6 CEDO, încălcând principiul legalităţii procesului civil.

Soluţia de admitere a apelului pârâtei, şi de trimitere a cauzei instanţei de fond cu menţiunea că, în rejudecare, nu se mai pot analiza şi celelalte capete de cerere ale reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, având în vedere că deşi acestea nu au primit o dezlegare, soluţia nu a fost contestată de reclamant, încălca dreptul la liberul acces la justiţie, prevăzut şi garantat de art. 6 din CEDO şi Constituţia României.

Instanţa de apel, în pronunţarea soluţiei recurate, a nesocotit prevederile art. 6 din CEDO şi art. 6 C. proc. civ., privind dreptul la un proces echitabil, al dreptului la acces liber la justiţie, art. 2637 şi art. 2638 C. civ., dar principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Aprecierea instanţei de apel privitoare la obligaţia instanţei de fond de a pune în discuţia părţilor legea aplicabilă procurii, ignoră, în mod nepermis, împrejurarea că la finalizarea cercetării judecătoreşti, pârâta nu a avut alte cereri ori excepţii de invocat. În faţa instanţei de fond, pârâta nu a înţeles să mai invoce aceste împrejurări şi ca atare, acestea nu mai pot fi invocate direct în apel, cu nesocotirea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzice, în apel modificarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

Tribunalul nu a încălcat principiul rolului activ, neavând niciun motiv pentru a supune, din oficiu, în discuţie legea aplicabilă procurii încheiate în 2006, în condiţiile în care obiectul dosarului este reprezentat de constatarea nulităţii actului de partaj, act supus legislaţiei române, încheiat în limba română, autentificat de un notar din România, cu privire la părţi cetăţeni români, actele ce au stat la baza încheierii actului de partaj fiind, de asemenea, acte supuse legislaţiei din România.

Dispoziţiile H.G. nr. 780/2019 nu prevăd că procura încheiată la Ambasada iraniană este supusă dreptului iranian, pe de o parte, iar pe de altă parte, Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară nu era în vigoare la momentul încheierii procurii, 18.05.2006.

Indicarea unor texte de lege suplimentare de către judecătorul fondului nu echivalează cu soluţionarea a ceea ce nu s-ar fi cerut întrucât instanţa a analizat întocmai cererea dedusă judecăţii, prin prisma tuturor aspectelor invocate de reclamant.

Procura în baza căreia s-a încheiat actul notarial este o procură generală, revocată începând cu data pronunţării divorţului în 2015, hotărârea de divorţ fiind recunoscută la 10.06.2015 pe teritoriul României prin sentinţa civilă nr. 1659/10.06.2015 pronunţată de către tribunalul Ilfov, precum şi prin acte şi fapte ulterioare.

Prin urmare, procura în cauză nu este o procură specială, actul de partaj fiind act translativ de proprietate, şi nu exprimă consimţământul reclamantului privind partajarea bunurilor din Actul de partaj nr. 3752/24.08.2018.

Analizând conţinutul Procurii generale emisă la 18.05.2006, se constată că, în realitate, acest înscris nu este o procură, ci reprezintă o legalizare de semnătură, la rubrica de certificare a înscrisului, se găseşte următoarea menţiune: Ambasada Republicii Islamice Iran-Bucureşti, certifică autenticitatea semnăturii domnului A., de pe această pagină, marcată cu (x) fără a lua în considerare conţinutul lui.

Or, în atare situaţie, este evident că, pârâta a folosit un înscris prin care, practic, se legaliza semnătura reclamantului, fără a avea puterea de a produce efectele unei procuri legal întocmite, având în vedere că nu există o încheiere de autentificare a înscrisului.

Mai mult decât atât, prezentarea spre autentificare a conţinutului acestui înscris, apostilarea sau supralegalizarea acestuia, erau acte pe care numai reclamantul le putea efectua sau solicita.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei C., în sensul că, înscrisul intitulat "procură generală" reprezintă o procură iraniană, dreptul aplicabil acestei procuri fiind dreptul Iranian, iar nu dreptul român, nu are fundament, având în vedere că, un act/înscris pentru a fi folosit şi a produce efecte pe teritoriul României, întocmirea acestuia trebuie să se supună/să se efectueze potrivit legislaţiei din România şi nu legislaţiei statului ce derivă, în speţă, din modalitatea încheierii din punct de vedere al limbii utilizate/folosite la întocmirea acestui act.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece din conţinutul acestuia nu rezultă critici care să poată fi circumscris cazului de casare menţionat.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (18 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Într-un prim aspect de critică, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii, tranşând, cu nerespectarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi rolului activ reglementat de art. 22 din C. proc. civ., asupra legii aplicabile actului juridic, în condiţiile în care prin motivele de apel, apelanta pârâtă a afirmat că o asemenea chestiune nu a fost dezlegată de către instanţa de fond, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare.

Într-un atare registru, recurentul reclamant a mai afirmat că instanţa de apel era obligată să pună în discuţie aspectele reţinute în cuprinsul deciziei civile pronunţate şi să administreze probatorii care să reflecte şi poziţia sa procesuală referitoare la legea aplicabilă actului juridic, după cum nu s-au analizat apărările formulate pe parcursul judecăţii, în sensul că intimata pârâtă nu a invocat legea iraniană ca fiind aplicabilă în cauză.

Totodată, recurentul reclamant a invocat stabilirea, cu încălcarea dreptului de acces la instanţă, de prevederi obligatorii pentru instanţa de fond, în sensul în care în rejudecare nu s-ar mai putea analiza şi motivele de nulitate a actului de partaj, invocate de către reclamant respectiv, lipsa consimţământului reclamantului la încheierea actului, lipsa sultei, obiectul ilicit, cauza ilicită şi imorală, fraudarea legii şi conflictul de interese.

Verificând criticile formulate, Înalta Curte le reţine întemeiate, determinat de următorul raţionament juridic:

Prin demersul judiciar formulat, recurentul reclamant a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Biroul Individual Notarial D., şi, în subsidiar, să se dispună anularea actului juridic, invocându-se lipsa mandatului dat pârâtei pentru întocmirea actului, lipsa consimţământului reclamantului la încheierea actului, lipsa sultei, încheierea de către o persoană ce nu avea capacitatea de a contracta, obiectul ilicit, cauza ilicită şi imorală, fraudarea legii, încheierea contractului cu sine însuşi şi conflictul de interese.

De asemenea, recurentul reclamant a solicitat să se constate nulitatea/nevalabilitatea procurii ce a stat la baza încheierii actului de partaj pentru lipsa supralegalizării, nevalabilitatea prin expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2015 C. civ., revocarea procurii prin divorţ şi neînţelegerile grave între părţi, invocându-se şi încetarea mandatului, atât tacit cât şi expres prin notificarea nr. x/08.03.2016.

Intimata pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care şi-a expus poziţia procesuală cu privire la acţiunea formulată, afirmând că procura era valabilă la momentul încheierii actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Notar Public D., act ce îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitate. Mai mult decât atât, a specificat că această procură este o procură iraniană, dreptul aplicabil acestei procuri fiind dreptul iranian, iar nu dreptul român .

Prin răspunsul la întâmpinare formulat recurentul reclamant a considerat că apărarea intimatei relativ la legea aplicabilă procurii ce a stat la baza încheierii actului de partaj este lipsită de fundament, având în vedere că un act juridic pentru a produce efecte pe teritoriul României, trebuie să fie întocmit potrivit legislaţiei naţionale şi nu legislaţiei statului a cărui limbă a fost utilizată de către părţi.

După administrarea probatoriului apreciat ca fiind necesar lămuririi situaţiei de fapt, instanţa de fond a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 24.08.2018 a Notar Public D..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut ca argumente decizorii următoarele: actul de partaj voluntar a fost încheiat la 24.08.2018, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ. fiind supus dispoziţiilor acestuia, respectiv art. 1301, semnarea actului de partaj voluntar în numele reclamantului a fost făcută de pârâtă în baza unei procuri generale din data de 18.05.2006, care nu respectă prevederile art. 2013 alin. (2) şi art. 2106 alin. (2) C. civ., fiind expirată la momentul încheierii actului, în raport de art. 2015 C. civ.. A concluzionat instanţa de fond că actul de partaj voluntar a fost încheiat de pârâta mandatară pentru reclamantul mandant în baza unei procuri nule, motiv pentru care a admis acţiunea formulată.

Criticând raţionamentul juridic al instanţei de fond, apelanta - pârâtă a solicitat, în principal, admiterea apelului, anularea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, invocând ca prim aspect analiza eronată a legalităţii şi efectelor procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din Bucureşti în data de 18.05.2006 prin raportare, în principal, la legea română şi subsecvent la noul C. civ.

Instanţa de apel a apreciat fondată această critică, reţinând că, deşi a fost învestită cu o cauză având ca obiect, în principal, constatare nulitatea absolută act de partaj, iar în subsidiar, anularea actului de partaj invocate fiind mai multe motive, subsumate apărării de fond referitoare la nevalabilitatea/lipsa procurii, prima instanţă avea obligaţia, după dezbaterea contradictorie a părţilor, să stabilească legea aplicabilă acestui act, în baza căreia apelanta - pârâtă l-a reprezentat pe intimatul - reclamant în faţa notarului public cu ocazia încheierii convenţiei de partaj.

În continuarea raţionamentului juridic, instanţa de apel a procedat la o analiză proprie a situaţiei factuale şi a prevederilor legale în determinarea legii aplicabile actului juridic unilateral întocmit la Ambasada Republicii Islamice Iran la Bucureşti, constatând că legea aplicabilă este legea iraniană, iar nu legea română. În urma acestui demers, a stabilit în sarcina primei instanţe obligaţia de a analiza susţinerile reclamantului, respectiv dacă procura este autentică, generală sau specială, dacă mandatul a fost revocat sau nu, dacă a încetat tacit, expres sau prin expirarea unui termen, dacă mandatarul avea posibilitatea să încheie contractul cu sine însuşi, dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului, precum şi celelalte critici care privesc mandatul prin prisma dispoziţiilor prevăzute de legea iraniană.

Înalta Curte, contrar criticilor formulate de către recurentul reclamant, urmează a valida raţionamentul juridic al instanţei de apel relativ la naşterea divergenţei cu privire la legea aplicabilă procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din Bucureşti în data de 18.05.2006, în contextul în care reclamantul, prin acţiunea introductivă a afirmat că un atare act juridic este supus legislaţiei aplicabile actului în vederea căruia a fost emis, în speţă dreptul român, iar pârâta a contestat această afirmaţie prin întâmpinarea formulată, susţinând că dreptul aplicabil acestei procuri este cel iranian.

Reprezentând un element prioritar de divergenţă determinant în stabilirea ne/valabilităţii procurii ce a stat la baza încheierii actului juridic a cărui nulitate se solicită prin demersul formulat, prima instanţă era obligată să îl rezolve, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, căci o soluţionare deficitară/improprie a acestuia viciază întreg silogismul judiciar şi pe cale de consecinţă soluţia pronunţată.

Instanţa de apel a reţinut corect că o atare obligaţie revenea instanţei de fond, după o prealabilă dezbatere de către părţi, concretizându-se în acest fel principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului. Însă, tranşând ea însăşi premisa conflictuală direct în calea de atac a apelului, prin decizia pronunţată, a încălcat principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, lipsind părţile litigante de posibilitatea de a propune probe în susţinerea poziţiei procesuale şi de a formula concluzii asupra acestui element determinant în soluţionarea cauzei.

De altfel, reprezentând premisa centrală a litigiului, pe baza căruia recurentul reclamant şi-a construit întreaga poziţie procesuală, avea aşteptarea rezonabilă - în contextul în care soluţia pronunţată de instanţa de fond, deşi nu clarifica un asemenea aspect, îi profita - de a beneficia de ambele grade de jurisdicţie ordinare, care să îi ofere posibilitatea de a formula apărările şi de a propune probele necesare. Totodată să permită instanţei de judecată să stabilească legea aplicabilă actului juridic intitulat "procură" şi subsecvent să analizeze apărările referitoare la nevalabilitatea/inexistenţa acestuia.

Maniera în care a procedat instanţa de apel nu doar că încalcă principiile fundamentale ale procesului civil, aspect subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar "dezleagă" definitiv elementul de pornire al dezbaterii juridice, cu încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., a căror aplicare a fost dispusă în cauză, la solicitarea expresă a apelantei pârâte, tocmai în considerarea necercetării fondului de către prima instanţă.

Într-un aspect secund de critică subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat existenţa unor motive contradictorii, care se traduc într-o imposibilitate de analiză a cauzei prin raportare la obiectul dedus judecăţii, la susţinerile şi apărările părţilor, dar şi la efectul devolutiv al căii de atac concretizat într-o soluţie de anulare şi trimitere a cauzei spre rejudecare parţială a cauzei, cu înlăturarea unor motive de nulitate justificat de lipsa unui demers procedural propriu.

Înalta Curte reţine întemeiate criticile formulate, raţionamentul juridic al instanţei de apel, ce conţine dispoziţii obligatorii pentru prima instanţă fiind afectat de existenţa unor contradicţii între considerente, care anulează dreptul părţii reclamante de a-şi vedea cererea analizată, dar şi posibilitatea de a soluţiona speţa prin raportare la motivele de nulitate invocate.

Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că se solicită constatarea nulităţii absolute/anularea actului de partaj voluntar, invocându-se, printre altele şi aspecte de nevalabilitate a procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din Bucureşti în data de 18.05.2006, trasând în sarcina instanţei de fond obligaţia de a analiza apărările reclamantului, respectiv dacă procura îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea valabilă a actului de partaj, dacă procura reprezintă un înscris autentic sau sub semnătură privată, dacă prezintă un caracter general sau special, dacă mandatul a fost revocat sau nu, dacă a încetat tacit, expres sau prin expirarea unui termen, dacă mandatarul avea posibilitatea să încheie contractul cu sine însuşi, dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului.

Pe de altă parte, a apreciat fondată critica pârâtei constând în aceea că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut în considerente nulitatea procurii, deşi nu a fost învestită pe cale principală/de apărare cu o cerere de acest tip, argumentând că nerespectarea formei sau a conţinutului mandatului pentru încheierea valabilă a actului juridic pentru care a fost dat nu atrage nulitatea mandatului, ci produce, eventual, consecinţe cu privire la actul încheiat de mandatar.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte reţine că mandatul reprezintă un contract prin care o persoană - mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele unei alte persoane - mandant, care îi dă împuternicire şi pe care îl reprezintă. Această împuternicire, intitulată şi procură, privită ca instrumentum probationis reprezintă o concretizare a încheierii acestui tip de contract, în care se enumeră actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de către mandatar în numele mandantului, dar şi pentru a da posibilitatea terţilor de a verifica puterile conferite mandatarului şi limitele în care poate contracta.

Determinat de obiectul specific al contractului de mandat, procura formează un tot indivizibil cu actul juridic în vederea căruia a fost dată, astfel că respectarea condiţiilor de formă şi de fond pentru încheierea valabilă a acestuia trebuie transpusă şi în ceea ce priveşte procura întocmită, încălcarea acestora afectând validitatea ambelor acte juridice şi nu doar a actului încheiat de mandatar, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.

În atare situaţie, nevalabilitatea procurii, aşa cum partea interesată a înţeles să o invoce în prezenta cauză, trebuie înţeleasă în sensul ei juridic, respectiv nulitatea ca sancţiune de drept civil, care, chiar şi în absenţa invocării ei pe cale principală, poate fi afirmată, cu titlu de apărare principală, în susţinerea nevalabilităţii actului de partaj.

Din această perspectivă, considerentele instanţei de apel relativ la neînvestirea pe cale principală/de apărare cu o cerere de constatare a nulităţii procurii sunt eronate, instanţa de judecată, tocmai în considerarea analizării argumentelor din cuprinsul acţiunii introductive referitoare la acest aspect, urma a aprecia şi asupra modalităţii de întocmire a actului de partaj, actele juridice fiind într-o relaţie de interdependenţă.

Într-un ultim argument, Înalta Curte apreciază a fi fondate şi criticile prin care recurentul reclamant a susţinut limitarea eronată de către instanţa de apel a cadrului procesual în care urma a se efectua judecata de către prima instanţă, determinat de lipsa unei căi de atac proprii, care să tindă la o menţinere a obligaţiei în sarcina instanţei de judecată de evaluare a tuturor motivelor de nulitate a actului de partaj.

Împrejurarea că prima instanţă a apreciat caracterul nul al actului de partaj determinat de nevalabilitatea procurii, soluţia fiind astfel favorabilă părţii reclamante, fără a genera un interes în declanşarea unei căi de atac incidente, nu atrage sancţiunea limitării cadrului procesual de analiză a cauzei, atâta timp cât s-a reţinut că judecata fondului a fost viciată, prin nerespectarea unor principii fundamentale ale procesului civil, dar şi prin nesoluţionarea punctului de divergenţă ivit între părţile litigante, pe baza căruia s-ar fi construit întregul raţionament juridic, cu stabilirea obiectivă a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a prevederilor legale.

Evident că o atare soluţie de "necercetare a fondului" nu putea atrage decât reluarea integrală a judecăţii, chiar şi în absenţa unui apel incident, partea reclamantă neputând fi privată de analiza unor motive de nulitate, cât timp modul de soluţionare a cauzei prezenta nereguli procedurale grave.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalităţii soluţiei date de instanţa de apel cu privire la legea aplicabilă actului juridic intitulat "procură", reţinându-se a fi întrunite cerinţele cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Determinat de considerentele expuse anterior, Înalta Curte reţine că nici criticile expuse în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi analizate, maniera de soluţionare a cauzei fiind afectată prin modul de aplicare eronată a normelor de drept procesual, chestiune care atrage sancţiunea nulităţii şi reluarea judecării cererii de apel, cu respectarea tuturor garanţiilor impuse de dreptul la un proces echitabil, evidenţiate prin considerentele expuse de anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 330 A din 01 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.