Tax evasion tort claim against ex-administrator quashed and remanded for retrial after civil courts misapplied procedural bar.

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 6 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 484.188 RON, reprezentând 193.675 RON, impozit pe profit suplimentar, şi 290.543 RON, TVA suplimentar, la care se vor adaugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate; instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului şi ale părţii responsabile civilmente, potrivit prevederilor art. 952 şi următ. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 213 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 54 din 2 februarie 2022, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, privind obligarea în solidar a pârâţilor A. şi S.C. B. S.R.L., prin administrator A., la plata sumei totale de 484.188 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, şi TVA suplimentar, precum şi la plata accesoriilor debitelor până la data stingerii lor şi instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului şi ale părţii responsabile civilmente.

2. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 231 din 16 ianuarie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva sentinţei nr. 54 din 2 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii A. şi S.C B. S.R.L, prin administrator A..

3. Recursul

Împotriva deciziei nr. 231 din 16 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 lit. b) din acest act normativ.

A arătat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul a afirmat că instanţa nu a analizat apărările sale şi nici situaţia de fapt şi de drept, astfel că această omisiune echivalează cu o nejudecare a fondului pretenţiei deduse judecăţii şi atrage incidenţa dispoziţiilor legale invocate privind casarea hotărârii judecătoreşti.

A menţionat că prin decizia pronunţată, în mod nelegal curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând că, potrivit înscrisurilor de la dosar, nu s-a angajat răspunderea pârâtului în calitate de administrator în cadrul procedurii insolvenţei şi nici în temeiul celorlalte acte normative incidente în materie, nefiind întrunite condiţiile Codului de procedură fiscală şi nici cele ale Legii nr. 31/1990, între părţi neexistând un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi următ. C. civ., fiind corect respinsă.

Recurentul a arătat că, prin faptul că legiuitorul a prevăzut mai multe căi legale - pârghii legislative distincte - de recuperare a creanţelor fiscale la bugetul statului, cu tragerea la răspundere a făptuitorilor pentru diverse acţiuni/inacţiuni sancţionate de legiuitor (de natură fiscală, civilă, contravenţională, personală patrimonială sau penală), dar care nu se exclud reciproc, în contextul în care sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de legiuitor, nu se justifică soluţia de respingere a apelului şi implicit a acţiunii, instanţa reţinând nelegal că răspunderea pârâtului, în calitate de administrator al societăţii cu răspundere limitată poate fi angajată faţă de terţi exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolventei sau după dizolvarea societăţii ori prin decizie emisă de organul fiscal, şi nu în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Contrar concluziilor instanţei, recurentul susţine că a probat îndeplinirea cerinţelor art. 1349 C. civ., referitoare la răspunderea delictuală (existenţa prejudiciului, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâţilor şi prejudiciul creat), enumerând înscrisurile depuse la dosar în acest sens.

A arătat că, deşi organele de cercetare penală au reţinut, prin ordonanţa de clasare emisă în dosarul penal x/2013, că pârâţii nu au înregistrat în evidenţa contabilă venituri în cuantum de 1.210.470 RON, fără TVA, înscrisurile depuse în probaţiune erau suficiente în a dovedi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, elocvent fiind şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de către pârâtul A. cu procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, reţinut în decizia penală nr. 92/2021 în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recurentul s-a prevalat de dispoziţiile Ordinului nr. 2047/2016 pentru aprobarea procedurii de distribuire sau restituire în conturile, respectiv din conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor încasate în contul 50.86.09 "Disponibil din sume încasate", reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 pct. 1.1 şi 1.2 din Legea nr. 241/2005, precum şi de cele ale art. 28 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., menţionând că hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanţei fiscale şi implicit la întinderea prejudiciului care se evaluează numai conform art. 14 alin. (3) lit. a) din vechiul C. proc. pen., respectiv art. 19 alin. (5) din noul cod, în sensul că "Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile."

A apreciat că, pe lângă aspectul penal cu privire la "existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", care este apanajul strict al procurorului şi al organelor de cercetare penală, latura civilă trebuie judecată conform legii civile. Statul Roman prin ANAF s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 6/P/2013, în temeiul art. 20 C. proc. pen., ceea ce presupune o manifestare de voinţă a subiectului de drept, concretizată într-o declaraţie scrisă de constituire de parte civilă, înscris ce conţine informaţii concrete cu privire la "natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care se întemeiează."

Deşi instanţa de apel a reţinut (la fila x din decizie) că, potrivit art. 486 alin. (2) teza finală C. proc. pen., hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, a concluzionat, eronat, că nu se poate omite faptul că, în cauză, prejudiciul este contestat de pârât şi că acesta a fost achitat, astfel cum reiese din cuprinsul sentinţei penale nr. 256/05.11.2020 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului statului de către pârâţi este cel reflectat prin cererea de constituire parte civilă, în baza actelor fiscale justificative depuse în susţinerea acesteia şi nu cel estimat prin raportul de expertiză/supliment în dosarul penal, instanţa penală nefiind îndreptăţită de legiuitor să stabilească prejudiciul, ci organele fiscale ale statului, conform dispoziţiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Recurentul a solicitat să se constate că obligaţiile fiscale stabilite prin actele fiscale nu pot fi modificate/anulate urmare a pronunţării unei soluţii pe latura penală, chiar şi în situaţia în care ar viza fapte prevăzute şi sancţionate de legea penală cu referire la perioada verificată în contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, a afirmat că Ministrul Public nu are competenţă de determinare a creanţelor fiscale, chiar dacă le încadrează la noţiunea "prejudiciu", întrucât procesul penal, pe latura sa penală, poate fi soluţionat într-un mod diferit de cel al rezolvării laturii civile.

Mai mult, în cadrul dosarelor penale se stabilesc prejudicii doar debite principale, neexistând obligaţia organelor de cercetare sau a experţilor de a calcula/stabili accesorii.

Sumele accesorii, deşi nestabilite în dosarele penale, se datorează însă potrivit legii fiscale de către inculpaţi, până la data achitării efective a prejudiciilor debitelor principale.

Recurentul a afirmat că instanţele de fond şi de apel nu au înţeles că titlul executoriu este reprezentat de decizia de impunere nr. x/20.11.2012, în condiţiile în care acest act administrativ fiscal stă la baza întocmirii cererii de constituire de parte civilă, decizia nefiind contestată de agentul economic verificat, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004.

A menţionat că titlul de creanţă a devenit executoriu, fiind definitiv în sistemul căilor administrative şi judiciare, prin necontestare/neatacare sub aspectul legalităţii lui.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că răspunderea personală a administratorului unei societăţi comerciale, de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligaţiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, ci potrivit dispoziţiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât şi procedura specială aplicabilă în acest sens, între părţi neexistând un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1447 şi art. 1915 alin. (1) C. civ.

Totodată, a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că neîndeplinirea obligaţiei de a vira la bugetul consolidat al statului impozitul pe profit şi TVA, deşi este o faptă ilicită, nu este o faptă proprie a administratorului societăţii, ignorând dispoziţiile art. 219 C. civ.

Recurentul a considerat că decizia pronunţată în apel este nelegală şi prin prisma respingerii criticii referitoare la nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de instituire a măsurii sechestrului asiguratoriu, de vreme ce rezultă cu evidenţă că a respins în integralitate acţiunea dedusă judecaţii, în condiţiile în care pretenţiile expuse în contra pârâţilor s-au dovedit neîntemeiate, iar măsurile asigurătorii au fost ridicate de organele de cercetare penală. Nelegal a respins instanţa cererea de instituire a acestor măsuri, care se impuneau a fi menţinute de organul de cercetare penală, în contextul în care persoana vătămată a introdus acţiune în faţa instanţei civile (în prezenta cauză fiind dispuse a fi ridicate prin ordonanţă), cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale prevederilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind incidente dispoziţiile art. 952 şi următ. C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 213 Codul de procedură fiscală.

A solicitat instanţei de recurs să reţină dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe cele ale art. 1357 alin. (1) şi art. 1535 C. civ., menţionând că prejudiciul are două componente constitutive - debit principal şi accesorii.

A arătat că aceste prevederi legale se coroborează cu dispoziţiile art. 173 alin. (1) şi următ. din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pârâţii răspunzând solidar pentru faptul că nu au evidenţiat lipsa mărfurilor din gestiune şi au prejudiciat bugetul consolidat al statului prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, constând în impozit pe profit, în valoare de 200.708 RON şi taxa pe valoare adăugata, în cuantum de 292.841 RON.

Recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 1434, art. 1447 C. civ. şi ale art. 144 2 din Legea nr. 31/1990, solicitând să se constate caracterul fondat al recursului prin raportare la prevederile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

Dispoziţiile la care fac trimitere textul de lege citat anterior sunt cele ale art. 1357 alin. (1) şi art. 1535 din C. civ., care se coroborează şi cu dispoziţiile speciale ce reglementează modul de reparare a prejudiciului adus de către pârâţi în cazul de faţă, cu art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A susţinut că obligaţia fiscală există şi se stabileşte independent de existenţa sau nu a faptei penale, de acordul de recunoaştere făcut de pârât în dosarul penal şi consfinţit de instanţă sau de achitarea unei părţi din prejudiciul estimat printr-un raport de expertiză în cadrul cercetării penale de către persoanele cercetate, răspunderea fiscală, civilă a unei persoane netrebuind confundată cu răspunderea penală.

Or, sancţionarea ca infracţiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor şi taxelor sau a altor contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal. Raporturile de drept procedural fiscal sunt acele raporturi care cuprind drepturile si obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părtilor din raportul de drept material fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Litigiul poartă asupra soluţionării acţiunii în răspundere civilă delictuală prin care statul român solicită repararea prejudiciului constând în contravaloarea impozitui pe profit şi a TVA neachitate, cu care acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal, finalizat cu o soluţie de condamnare a inculpatului pârât persoană fizică pentru infracţiunea de evaziune fiscală în urma încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, situaţie în care latura civilă a rămas nesoluţionată.

Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând, distinct de împrejurarea că reclamantul nu a menţionat în ce constă suma pretinsă, în condiţiile în care în considerentele sentinţei penale prin care s-a admis acordul de recunoaştere se prevede că inculpatul a achitat 1/3 din prejudiciu, că debitul se execută în conformitate cu Codul de procedură fiscală, prin emiterea unui titlu de creanţă fiscală.

La rândul său, instanţa de apel, validând hotărârea fondului, a apreciat că sumele solicitate reprezintă obligaţii fiscale în sensul art. 21 alin. (2) din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi că, pentru recuperarea unui prejudiciu determinat de lipsa colectării creanţelor fiscale, sunt prevăzute procedurile descrise în Codul de procedură fiscală potrivit cărora colectarea se realizează în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, iar debitorul obligaţiei de plată a acestor contribuţii către bugetul consolidat al statului este societatea comercială, ce a fost administrată de pârât, împreună cu alţi doi administratori, cum s-a reţinut şi în dosarul penal, iar nu pârâtul persoană fizică, în nume personal şi nici în solidar cu societatea, aşa cum pretinde reclamantul. În consecinţă, a reţinut că între părţi nu există un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, astfel că acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., a fost în mod corect respinsă.

Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, se pretinde de către recurent că instanţa de apel nu ar fi răspuns tuturor argumentelor prin care a susţinut că, în calitate de creditor al unei creanţe bugetare, reclamantul poate opta pentru recuperarea ei pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, ce a fost alăturată procesului penal.

Critica este nefondată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţă, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, astfel că instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Totodată, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel este corespunzătoare, sub acest aspect, întrucât aceasta a examinat toate argumentele esenţiale din cererea de apel, iar faptul că nu a îmbrăţişat interpretarea dată de recurent textelor de lege aplicabile nu echivalează cu nemotivarea soluţiei conţinute în actul jurisdicţional.

Sunt fondate, însă, criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor art. 1349 şi urm. C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. În esenţă, recurentul a susţinut că are de recuperat o creanţă fiscală pentru care legiuitorul a recunoscut mai multe căi legale distincte, care nu se exclud, pentru tragerea la răspundere a făptuitorilor pentru diverse acţiuni sau inacţiuni sancţionate de legiuitor.

În acest sens se constată că cererea dedusă judecăţii reprezintă latura civilă, rămasă nesoluţionată, în urma finalizării litigiului penal prin sentinţa penală nr. 256 din 5 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeş, prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar inculpatul A. a fost condamnat la plata unei amenzi penale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a reţinut în procesul penal că plângerea penală pentru evaziune fiscală a fost formulată la data de 7.01.2013 de DGFP Argeş împotriva celor trei administratori ai societăţii S.C. B. S.R.L., societate radiată la data de 28.04.2016, şi că Statul român prin ANAF DGFP Ploieşti s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata obligaţiei fiscale principale şi a accesoriilor fiscale, până la achitarea debitului. De asemenea, prin hotărârea penală s-a constatat că inculpatul a achitat 1/3 din prejudiciul calculat în urma expertizei judiciare, restul de 2/3 fiind achitat de către ceilalţi doi inculpaţi, foşti administratori.

Partea civilă, urmare a lăsării nesoluţionate a laturii civile, s-a adresat instanţei civile solicitând obligarea pârâtului A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. la plata sumei pretinse în cererea de constituire parte civilă în procesul penal şi a accesoriilor fiscale, precum şi la instituirea unui sechestru asigurător până la achitarea debitului.

Distinct de chestiunea achitării sau nu a întregii sume datorate cu titlu de prejudiciu la momentul finalizării acordului de recunoaştere (ce nu a constituit argumentul decisiv în respingerea pretenţiilor), instanţele devolutive au apreciat că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în răspundere civilă delictuală a persoanei fizice pentru fapta proprie, răspunderea revenind societăţii comerciale, debitul putând fi recuperat în procedura fiscală, prin valorificarea unui titlu de creanţă fiscală sau în procedura insolvenţei prin atragerea răspunderii administratorului societăţii.

Soluţia este greşită în condiţiile prezentului litigiu.

Aserţiunea recurentului în sensul că persoana vinovată pentru săvârşirea unor fapte de încălcare a obligaţiilor fiscale ce constituie infracţiune şi pentru care a fost condamnată, răspunde delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., este corectă.

Se are în vedere faptul că procesul civil pendinte a fost pornit în cadrul fixat de dispoziţiile art. 27 şi 28 C. proc. pen., instanţa penală de apel lăsând nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale, astfel cum impun prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. pen.: "În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile."

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale.

De asemenea, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile".

Statuând că, raportat la modul de soluţionare a acţiunii penale, partea civilă se poate adresa instanţei civile pentru rezolvarea acţiunii în răspundere delictuală rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun guvernată de normele de drept substanţial în materia răspunderii civile delictuale ale C. civ., similar situaţiei în care, în speţă, în lipsa semnării acordului, s-ar fi continuat judecata acţiunii civile alăturat procesului penal, precum şi de dispoziţiile de drept procesual ale C. proc. civ.

Odată ce acţiunea în răspundere civilă delictuală asociată acţiunii penale a rămas nesoluţionată la instanţa penală, ea poate continua în faţa instanţei civile, fără ca elementele sale constitutive, respectiv părţi, obiect şi cauză, să fie modificate, legea procesual penală făcând vorbire despre aceeaşi acţiune. Prin urmare, reclamantul a învestit instanţa civilă chiar cu pretenţiile pentru care s-a constituit anterior parte civilă, respectiv cu acte şi fapte materiale ce au constituit obiectul infracţiunii de evaziune fiscală pentru care pârâtul a fost condamnat, astfel că analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale urmează a se face în aceste coordonate.

În acest context, este de reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în dosarul penal şi că hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte existenţa unei faptei care a atras inclusiv răspunderea penală a făptuitorului are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Dat fiind că teza a II-a a textului de lege citat anterior se referă exclusiv la cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se aplică, prin derogare, teza a II-a a art. 486 alin. (2) C. proc. pen.:, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile."

Ca atare, instanţa civilă sesizată ulterior, este obligată să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului.

Greşit instanţele devolutive au apreciat că reclamantul are la dispoziţie alte mijloace de recuperare a prejudiciului derivate din procedura fiscală sau din procedurile speciale de atragere a răspunderii administratorului în temeiul Legii nr. 31/1990 sau al Legii insolvenţei nr. 85/2014, nesocotind faptul că acţiunea promovată de reclamant, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, împrejurare necontestată, este o acţiune civilă alăturată procesului penal în care reclamantul s-a constituit parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

Prin urmare, independent de calitatea pârâtului de administrator al societăţii în numele căreia a acţionat în scopul săvârşirii infracţiunii sau de natura fiscală a prejudiciului rezultat din infracţiune, este opţiunea părţii vătămate, ca în condiţiile în care există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, să solicite concursul forţei publice a statului pentru a stabili dacă încălcarea legii prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, alăturând acţiunea civilă celei penale şi, după caz, să continue procedura în faţa instanţei civile, aşa cum dispune norma procesual penală.

Or, acest drept de opţiune în privinţa căii de urmat pentru recuperarea prejudiciului a fost deja exercitat în cauză de reclamant la momentul la care s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanelor învinuite de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, alegând calea acţiunii în răspundere civilă delictuală alăturate procesului penal. Odată ce şi-a manifestat această opţiune, considerând că prejudiciul provine din săvârşirea unei infracţiuni, devine redundantă iniţierea unei proceduri paralele (fiscale, comerciale) de recuperare a aceluiaşi prejudiciu.

Aşadar, în situaţia de faţă nu se mai pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenţei daunei, câtă vreme reclamantul, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru alăturarea acţiunii civile procesului penal. În consecinţă, nu se poate reproşa reclamantului o culpă în alegerea greşită a normelor legale incidente şi faptul că nu a continuat procedura fiscală de recuperare a creanţei sau că nu a iniţiat o procedură de atragere a răspunderii administratorului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 sau în cadrul procedurii insolvenţei, în locul celei delictuale, opţiunea sa fiind justificată de gravitatea faptelor imputate care au atras şi răspunderea penală a persoanelor vinovate pentru fapta proprie, astfel că instanţele de fond aveau obligaţia de a se pronunţa în limitele cererii pendinte, asupra unei acţiuni civile de drept comun, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

În acest context, Înalta Curte reţine, însă, că sunt nefondate interpretările pe care recurentul le-a dat caracterului cert şi exigibil al creanţei fiscale prin raportare la decizia de impunere care nu ar fi fost contestată. De vreme ce a sesizat organele judiciare penale şi s-a constituit parte civilă cu suma pretinsă ca reprezentând prejudiciu rezultat de săvârşirea infracţiunii, revine instanţei civile obligaţia de a stabili subzistenţa, compunerea şi întinderea prejudiciului, prin raportare la cele reţinute în procesul penal şi la susţinerile părţilor privind achitarea integrală a acestuia. Totodată, subsecvent soluţiei pronunţate asupra petitului principal, instanţa urmează a avea în vedere şi criticile privind instituirea măsurii sechestrului asigurator, dar şi situaţia societăţii copârâte, în raport de cele invocate de reclamant pentru atragerea sa în proces.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, potrivit art. 497 C. proc. civ., decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 231 din 16 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.