Life annuity contract resolution for non-performance and conversion to monetary rent based on creditor's obstruction

Şedinţa publică din data de 06 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, în data de 28 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/16.06.2020, prin care a transferat pârâtei nuda proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 3, alin. (2) şi alin. (4), art. 1523 alin. (2) lit. c) teza a II-a, art. 2263 şi urm. din C. civ., art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996, art. 80 din Legea nr. 36/1995.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii, ca nefondată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a promovat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat înlocuirea obligaţiei de întreţinere în natură cu plata unei sume de bani către reclamant, în cuantum de 700 RON/lună sau cu un alt cuantum pe care instanţa îl va aprecia suficient, în acord cu nevoile reclamantului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 236/2023 din 8 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional B., în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvenţional A..

S-a dispus înlocuirea obligaţiei de întreţinere stabilită prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. x din 16 iunie 2020, de către notarul public C., cu îndatorirea de plată de către pârâta reclamantă reconvenţional a sumei de 1.000 RON lunar, în favoarea reclamantului pârât reconvenţional.

A fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma 4.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, cheltuielile de judecată solicitate de către reclamant.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 341/A/2023 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 236/2023 din 8 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă. A obligat apelantul să achite intimatei suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi respingerii cererii reconvenţionale.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2263 alin. (3), art. 1549 alin. (1), art. 1551 alin. (1) teza I, art. 1516 alin. (2) pct. 2 şi art. 2261 alin. (1) şi (2) C. civ.

Instanţa de apel a considerat greşit că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere, în condiţiile în care, raportat la starea de fapt, a apreciat că şi reclamantul a efectuat treburi în gospodărie ori a achitat cheltuielile de întreţinere sau de reparaţie.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2263 alin. (3) şi art. 1523 alin. (2) lit. c) teza a II-a C. civ., iar prima instanţă a apreciat că, în analiza caracterului întemeiat al acţiunii, va ţine cont şi de incidenţa sau nu a art. 1551 alin. (1) C. civ., iar modul în care prima instanţă a aplicat aceste dispoziţii legale a constituit motiv de apel.

Contrar celor reţinute de instanţă, faptul că, iniţial, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a reproşat lipsa oricărei întreţineri, iar în apel a susţinut că aceasta nu a fost acordată zi de zi, potrivit contractului, nu reprezintă, în opinia recurentului, o schimbare în poziţia sa procesuală, ci a avut reprezentarea neexecutării conforme a obligaţiilor contractuale de către intimată, din punct de vedere calitativ, astfel cum sunt prevăzute în convenţia în cauză, ţinând cont şi de valoarea mare a bunului dat în schimbul întreţinerii - un imobil în zona centrală a oraşului Cluj-Napoca.

A mai arătat că efectele naturii succesive şi continue a executării obligaţiei de întreţinere determină incompatibilitatea şi inadmisibilitatea executării unor prestaţii de întreţinere sporadice, efect pe care instanţa de apel nu l-a valorificat în analiza îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către intimată.

Obiectul contractului de întreţinere a fost delimitat de cele două părţi, iar obligaţiile intimatei trebuiau executate zi de zi sau succesiv (lunar cheltuielile de întreţinere, respectiv asigurarea îmbrăcămintei de sezon în funcţie de nevoile creditorului întreţinerii, medicamentaţie, asistenţă medicală).

Or, obligaţia de plată a utilităţilor nu a fost stabilită de părţi ca trebuind a fi executată ţinând cont de starea de nevoie a creditorului, considerentul instanţei de apel, vizând faptul că din luna ianuarie 2021 reclamantul s-a reangajat şi că nu poate fi primită invocarea neacordării zilnice a întreţinerii în partea întreţinătoarei, este în contradicţie totală cu caracterul alimentar al obligaţiei de întreţinere şi cu voinţa părţilor exprimată la semnarea convenţiei şi relevată de obiectul determinat al acesteia.

În continuare, recurentul a susţinut că, raportat la art. 1500 C. civ., instanţa de apel a apreciat greşit că, deşi pe chitanţele de plată a cheltuielilor de utilităţi apare doar recurentul, acesta nu a dovedit că banii proveneau de la el însuşi, în condiţiile în care a depus la dosar numeroase facturi şi chitanţe de unde rezultă dovada plăţii utilităţilor, prezumţia contribuţiei sale la plata cheltuielilor trebuind să cântărească în favoarea sa, şi nu invers. Intimata a achitat doar două facturi online, la doi ani de la încheierea contractului şi după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar la interogatoriu aceasta a recunoscut că nu a plătit anterior nicio factură, ceea ce denotă o executare sporadică a obligaţiei de întreţinere, instanţa de apel nesocotind şi dispoziţiile art. 2263 alin. (4) teza a II-a C. civ., care stabilesc că obligaţia de întreţinere făcută după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea judiciară a contractului.

Or, intimata, în calitate de debitor al obligaţiei de întreţinere, era de drept în întârziere, obligaţia fiind una de rezultat, iar potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, instanţa de apel aplicând greşit aceste dispoziţii legale când a reţinut că, deşi din probaţiunea testimonială rezultă concluzia că, după încheierea contractului de întreţinere, reclamantul a achitat uneori cheltuielile de întreţinere ori de reparaţie, nu s-a relevat că acesta ar fi avut vreo obiecţie ori nemulţumire.

Însă, atitudinea întreţinutului nu schimbă, în opinia recurentului, natura obligaţiei de rezultat, intimata fiind datoare, ca lunar, să achite contravaloarea cheltuielilor de întreţinere, obligaţie pe care nu a respectat-o. Recurentul a opinat că în prezenţa obligaţiilor de rezultat, garanţia de executare este mai mare, aspect care se regăseşte şi în cazul întreţinerii potrivit art. 2256 alin. (1) şi art. 2249 C. civ. în sensul că garanţia obligaţiei de întreţinere constituite cu titlu oneros se face prin ipotecă sau privilegiu care poartă asupra capitalului, în speţă un imobil (apartament).

Prima instanţă a reţinut că "reclamantul a refuzat categoric să se facă îmbunătăţiri, la solicitarea mamei pârâtei, obişnuind să adune tot felul de lucruri în casă", raţionament validat greşit de instanţa de apel, pentru că executarea obligaţiei de întreţinere se face de regulă în natură, care implică faptul personal al debitorului cu privire la realizarea prestaţiilor componente ale obiectului obligaţiei de întreţinere, iar toate acestea definesc şi pun accent pe caracterul personal al obligaţiei de întreţinere, care reclamă imposibilitatea substituirii unei alte persoane pentru executarea acesteia, raportat la art. 1474 alin. (2) teza finală C. civ.

În consecinţă, creditorul nu este obligat să accepte întreţinerea de la o altă persoană, respectiv mama intimatei, iar pe cale de consecinţă plăţile la întreţinere pe care aceasta le-ar fi realizat (potrivit stării de fapt reţinute ca relevantă de către instanţa de apel aceasta ar fi achitat o diferenţă la un fond de reparaţii) nu pot fi echivalente considerării executării întocmai a obligaţiei de întreţinere de către intimată, contrar celor reţinute de către instanţa de apel care a apreciat că nimic nu împiedică un terţ să plătească în favoarea altuia o datorie, dacă acesta este de acord şi în lipsa opunerii beneficiarului plăţii.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 2256 alin. (2) C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al modalităţii de executare a obligaţiei de întreţinere, caracter care în prezentul litigiu este prezumat iuris tantum tocmai prin prisma lipsei stipulaţiei contrare în convenţia intervenită între cele două părţi. Debitoarea intimată trebuia să execute, în mod complet, toate îndatoririle componente ale obligaţiei de întreţinere, în caz contrar, chiar şi o executare parţială dând naştere dreptului creditorului la rezoluţiunea contractului.

Argumentul instanţei de apel referitor la faptul că "din luna ianuarie 2021 apelantul s-a reangajat astfel drept urmare, se confirmă împrejurarea că ulterior acestui moment nici nu mai avea nevoie de ajutor zilnic, astfel încât invocarea neacordării zilnice a întreţinerii din partea întreţinătoarei nu poate fi primită" încalcă principiul forţei obligatorii a convenţiei încheiate între cele două părţi, potrivit art. 1270 C. civ., din perspectiva faptului că obligaţia de plată a întreţinerii lunare (apă, gaz, curent, etc) nu a fost stabilită prin raportare la starea de nevoie a întreţinutului, respectiv înfrânge şi scopul (art. 1235 C. civ.) încheierii de către recurent a actului juridic în cauză şi anume cel referitor la obţinerea prestaţiei de întreţinere din partea intimatei, în modalitatea în care în mod concret au fost înşiruite elementele componente ale obligaţiei de întreţinere.

În opinia recurentului, întreţinerea în sine - obiectul obligaţiei de întreţinere - este indivizibilă, tocmai pentru că neexecutarea vreuneia dintre aceste prestaţii componente (cum este în cazul de faţă neplata cheltuielilor de utilităţi lunare) va conduce în mod necesar la neexecutarea asigurării celor necesare traiului, respectiv a obligaţiei de întreţinere în ansamblul său.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material legate de caracterul alimentar al obligaţiei de întreţinere, în sensul că aceasta trebuie executată la nevoie (în cazul obligaţiei de îngrijire medicală), iar acest caracter este considerat ca fiind esenţial, motiv pentru care executarea sporadică a obligaţiei nu are efecte juridice faţă de debitor, atât timp cât nu e prestată pe durata întregii sale scadenţe.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în perioada următoare încheierii convenţiei de întreţinere, intimata în mod repetat a neglijat să acorde îngrijiri, raportat la boala creditorului, încălcând grav obligaţia asumată faţă de acesta, scadentă, fiind incidente şi dispoziţiile art. 1551 alin. (1) C. civ. care prevede că în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.

Referitor la obligaţia intimatei cu privire la cheltuielile de menaj şi întreţinere a locuinţei, recurentul a susţinut că este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că intimata nu era obligată la restaurarea imobilului în care locuia recurentul pentru că în cuprinsul apelului s-a referit la asigurarea unui spaţiu adecvat, iar nu la lucrări de amploare.

Cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale, recurentul a considerat că este nelegală în baza aceluiaşi motiv de casare, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2261 alin. (1) din C. civ., când a apreciat că există o conduită culpabilă a reclamantului care împiedică executarea întreţinerii în natură de către intimată, reţinând că această convenţie, în modalitatea asigurării prestaţiilor în natură, nu mai poate continua, faţă de poziţia neechivocă a întreţinutului, susţinând în esenţă că noua relaţie a recurentului care s-a transformat într-o căsnicie în cursul anului 2021 este factorul determinant care împiedică intimata în realizarea obligaţiilor de întreţinere asumate.

Or, există o culpă anterioară a intimatei decurgând din neexecutarea întocmai a componentelor obligaţiei de întreţinere, în mod continuu, conform naturii acestora, care precede orice atitudine de opunere ulterioară a recurentului, în ceea ce priveşte realizarea îndatoririlor de către intimată. Recurentul a considerat că, în mod indirect, prin manifestarea sa de voinţă, intimata a avut o atitudine culpabilă în sensul că nu a respectat obiectul convenţiei de întreţinere, a sistat ulterior întreţinerea, care oricum era sporadică, pentru că ar putea fi mai oneroasă decât plata unei rente viagere, creându-şi astfel un drept, acela de înlocuire a întreţinerii prin rentă.

Cu privire la suma de 1000 RON stabilită în sarcina intimatei, care înlocuieşte întreţinerea, recurentul a susţinut că reprezintă un cuantum nerezonabil de scăzut, instanţa de apel aplicând greşit art. 2257 alin. (1) C. civ.

Starea de nevoie nu reprezintă elementul determinant în stabilirea valorii prestaţiilor, deoarece şi în situaţia în care instanţa de apel a reţinut culpa creditorului întreţinerii, în sensul că ar fi împiedicat-o la un moment dat să îşi execute îndatoririle, transformarea obligaţiei de întreţinere va avea loc într-o sumă de bani determinată şi echivalentă cu întreţinerea care era datorată conform contractului de întreţinere.

A mai arătat că efectul aleatoriu al obligaţiei de întreţinere vizează aplicabilitatea art. 2252 C. civ. conform căruia debitorul obligaţiei de întreţinere nu se poate libera de executarea obligaţiei oferind restituirea capitalului, el fiind obligat să asigure prestaţiile până la moartea creditorului întreţinerii. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2257 alin. (4) C. civ. care prevăd că întreţinerea continuă este datorată în aceeaşi măsură chiar dacă în cursul executării convenţiei bunul a pierit total sau parţial ori şi-a dimininuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul nu este ţinut a răspunde.

În acord cu art. 2257 alin. (1) C. civ., recurentul a considerat că în determinarea întinderii întreţinerii se ţine seama de condiţia socială anterioară a creditorului impunându-se totodată ca aceasta să fie corespunzătoare valorii bunului care a fost transmis debitorului întreţinerii, dar instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale. Creditorul întreţinerii a transmis intimatei un bun de o valoare semnificativă, în centrul oraşului Cluj-Napoca, iar analiza caracterului echitabil al rentei faţă de valorarea capitalului s-a impus a se analiza raportat la momentul încheierii contractului, iar în secundar să se raporteze la condiţia socială anterioară a creditorului.

În consecinţă, având în vedere că s-a transmis un capital semnificativ, recurentul a opinat că se impune ca întreţinerea să se reflecte într-un cuantum care să depăşească 1.000 RON/lună, sumă stabilită greşit de către instanţa de apel ca fiind corespunzătoare unei întreţineri complete, instanţa de apel neţinând cont de aspectele privind vârsta reclamantului şi costurile de întreţinere ridicate, condiţiile economice actuale şi nici de valoarea coşului minim pentru un trai decent.

Contrar a ceea ce a reţinut instanţa de apel, recurentul a apreciat că este inadmisibilă stabilirea rentei în funcţie de posibilităţile materiale ale debitorului întreţinerii, respectiv considerentul în sensul că faptul angajării sale în anul 2021 determină încetarea obligaţiei intimatei de a-i asigura întreţinerea în forma în care a asumat-o convenţional, respectiv zi de zi, lunar sau la nevoie.

Totodată, obligaţia de întreţinere este invariabilă, iar neexecutarea obligaţiilor de întreţinere de către debitor nu se va putea justifica aducând argumente ce ţin de lipsa posibilităţilor materiale ale celui din urmă, putându-se ajunge chiar la o situaţie de însărăcire a acestuia, în contextul celor edictate de art. 2252 C. civ.

Concluzionând, recurentul a susţinut că intimata se află într-o poziţie de culpă faţă de acesta, motiv pentru care atitudinea părţii adverse va atrage o majorare a cuantumului rentei lunare stabilite în sarcina sa ca echivalent al prestaţiilor, conform art. 2261 alin. (2) C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 17 mai 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii (inadmisibilităţii) recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5220 RON.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată că în sedinţa publică din 6 noiembrie 2024, completul de judecată a respins excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că parte din criticile formulate sunt subsumabile motivului de casare invocat, mai puţin cele care vizează reevaluarea probatoriului şi restabilirea situaţiei de fapt.

În acest sens, critica privind nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2263 alin. (4) teza a II-a C. civ., care stabilesc că obligaţia de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea judiciară a contractului, se observă că a fost invocată de către recurent din perspectiva aprecierii asupra probatoriului administrat de instanţa de apel, susţinând că intimata a achitat doar două facturi online, după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar la interogatoriu a recunoscut că nu a plătit anterior nicio factură, ceea ce denotă o executare sporadică a obligaţiei de întreţinere.

În egală măsură, prin susţinerea criticii privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1481 alin. (1) C. civ., când a reţinut că din proba testimonială administrată a rezultat concluzia că reclamantul a achitat uneori cheltuielile de întreţinere sau de reparaţie, dar că nu s-a relevat că acesta ar fi avut vreo nemulţumire sau obiecţiune, recurentul tinde practic la o reapreciere a probatoriului.

Asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă, în realitate, o solicitare de reanalizare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs, ce sunt limitate la a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţa devolutivă de control judiciar a interpretat probele administrate şi a stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Analizând în continuare cererea de recurs, se observă că printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2256 alin. (2) C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al modalităţii de executare a obligaţiei de întreţinere, caracter prezumat în cauză prin prisma lipsei stipulaţiei contrare în convenţia intervenită între părţi.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 2256 alin. (2) C. civ., pretins a fi fost încălcate de către instanţa de prim control judiciar, prevăd că "în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor."

Aceste dispoziţii legale sunt incidente atunci când în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori sau debitori), ipoteză în care obligaţia de întreţinere este indivizibilă (activ şi pasiv), adică aceasta poate fi pretinsă integral de oricare dintre creditori şi faţă de oricare dintre debitori, astfel că, în caz de pluralitate de creditori, obligaţia nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi creditorii întreţinerii, potrivit art. 2256 alin. (2) coroborat cu art. 2261 alin. (1) C. civ.

Or, în cauză, contractul de întreţinere autentificat sub nr. x/16.06.2020, de către notarul public C., a fost încheiat între reclamant, în calitate de constituitor şi creditor al obligaţiei de întreţinere, şi pârâtă, în calitate de întreţinător şi debitor al obligaţiei de întreţinere, şi a avut ca obiect transmiterea către pârâtă a nudei proprietăţi asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, în schimbul asumării obligaţiei de întreţinere pe toată durata vieţii reclamantului, cu rezervarea dreptului de uzufruct viager.

Aşadar, întrucât în cauză nu este vorba despre o pluralitate de creditori sau debitori, nu sunt incidente dispoziţiile art. 2256 alin. (2) C. civ.

Recurentul invocă caracterul indivizibil al obligaţiei de întreţinere asumate de pârâtă prin raportare la obiectul contractului, considerând că neexecutarea uneia dintre prestaţiile componente, cum ar fi neplata cheltuielilor cu utilităţile lunare, conduce la neexecutarea obligaţiei de întreţinere în ansamblul său.

Astfel, ceea ce susţine recurentul este că, întrucât obligaţia de întreţinere şi îngrijire asumată de pârâtă conform contractului cuprinde mai multe elemente ("efectuarea întreţinerii la domiciliul întreţinutului în mod continuu, respectiv asigurarea hranei zilnice necesare, plata facturilor de curent electric şi celelalte cheltuieli, asigurarea apei potabile şi a încălzirii, asigurarea îmbrăcămintei şi încălţămintei de sezon, asigurarea tuturor medicamentelor necesare, plata cheltuielilor de spitalizare în caz de nevoie, procurarea alimentelor, prepararea hranei, administrarea hranei în momentul în care întreţinutul nu va putea să mănânce singur, igienă corporală, curăţirea locuinţei, asistenţă medicală şi medicamente în caz de nevoie"), neexecutarea uneia dintre aceste prestaţii determină nerespectarea obligaţiei asumate în ansamblul său.

În acest sens, cu privire la respectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei asumate prin contractul de întreţinere, instanţa de apel a efectuat o analiză amplă a probatoriului administrat în cauză, concluzionând că în sarcina intimatei nu poate fi reţinută neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate contractual şi, aşa cum afirmă şi reclamantul, obligaţia de întreţinere este una de rezultat, iar sarcina probei este inversată, intimata producând dovada contrară cu privire la executarea obligaţiilor asumate contractual, dar şi a faptului că neexecutarea prestării întreţinerii de la un moment dat a fost determinată de conduita reclamantului, care s-a schimbat după ce s-a recăsătorit.

Ca atare, raportat la situaţia de fapt analizată de către instanţele de fond prin luarea în considerare a probelor administrate în ansamblul lor, corect s-a reţinut că neexecutarea obligaţiei de întreţinere, astfel cum aceasta a fost asumată prin contract, nu este imputabilă debitoarei obligaţiei, în condiţiile în care reclamantul a refuzat primirea întreţinerii, prin obstrucţionarea accesului pârâtei în locuinţă ca urmare a montării unor alte încuietori, prin refuzul de a-i mai răspunde acesteia la telefon şi de a refuza a primi orice de la pârâtă. Astfel, probatoriul administrat în cauză a relevat că situaţia dintre cele două părţi, care au locuit împreună şi au avut o relaţie de tipul tată-fiică, s-a deteriorat la momentul căsătoriei reclamantului, care şi-a schimbat întreaga conduită faţă de aceasta împiedicând-o să îşi mai onoreze obligaţiile.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, întrucât obligaţia de plată a întreţinerii lunare (apă, gaz, curent) nu a fost stabilită prin raportare la starea de nevoie a întreţinutului şi înfrânge scopul (art. 1235 C. civ.) încheierii de către recurent a actului juridic în cauză, anume obţinerea prestaţiei de întreţinere din partea intimatei, neavând relevanţă reangajarea sa începând cu luna ianuarie 2021.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât starea de fapt, care nu poate fi reapreciată în recurs, evidenţiază, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, că menţionarea numelui reclamantului pe actele ce dovedesc achitarea cheltuielilor cu utilităţile nu constituie o dovadă a neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere de către intimată în condiţiile în care respectivele documente se eliberează pe numele titularului de contract de furnizare a utilităţilor, care era în continuare reclamantul, fiind firesc ca acele chitanţe să fie emise pe numele său, fără însă a constitui o certitudine că banii necesari proveneau de la reclamant.

Astfel, recurentul urmăreşte a supune atenţiei aspectul că, indiferent de faptul angajării sale, intimata trebuia să achite în continuare utilităţile, o reţinere contrară în acest sens încălcând principiul forţei obligatorii a contractului care nu a prevăzut că recurentul să primească întreţinerea doar atunci când este în stare de nevoie.

Nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1235 C. civ., atunci când a considerat că odată cu angajarea reclamantului se confirmă împrejurarea că acesta nu mai avea nevoie de ajutor zilnic, întrucât ceea ce a dorit instanţa să sublinieze a fost caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere care depinde nu numai de durata incertă a vieţii întreţinutului, dar şi de nevoile lui zilnice, fără a aduce atingere dispoziţiilor legale invocate.

Prin definiţie, obligaţia legală de întreţinere este cu executare succesivă, deci prestaţiile se efectuează la anumite intervale de timp, astfel încât să corespundă ritmului nevoilor curente ale beneficiarului, or, în speţă, s-a stabilit că intimata a prestat întreţinerea reclamantului până la momentul când acesta s-a recăsătorit şi a refuzat treptat prestaţiile la care intimata era obligată conform contractului.

Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurentul a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2261 alin. (1) C. civ. în soluţionarea cererii reconvenţionale formulate de intimată, prin care s-a dispus înlocuirea întreţinerii în natură cu o sumă de 1000 RON lunar, cuantum nerezonabil de scăzut în opinia recurentului, stabilit cu aplicarea greşită a art. 2257 alin. (1) din cod, ignorându-se nevoile sale reale.

Această critică a fost invocată şi în apel, în analiza căreia a fost confirmată soluţia primei instanţe dată cu privire la cererea reconvenţională, apreciindu-se că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 2261 alin. (1) din cod, raportat la lipsa culpei pârâtei în prestarea întreţinerii.

Astfel, se cuvine a se menţiona că solicitarea intimatei reclamante de a executa obligaţia în altă modalitate decât cea convenită prin contract, care să nu implice un fapt personal al recurentului, este o cerere legală, prin admiterea căreia nu se aduce atingere principiului caracterului obligatoriu al convenţiilor, iar prin încuviinţarea îndeplinirii obligaţiei de întreţinere în modalitatea achitării lunare a contravalorii întreţinerii, instanţele de fond nu au făcut decât să asigure, la cererea debitoarei întreţinerii, posibilitatea executării contractului de către aceasta, câtă vreme s-a susţinut şi dovedit că există opoziţie nejustificată la executare din partea creditorului întreţinerii, care a refuzat să primească întreţinerea. Chiar dacă modificarea care a intervenit nu este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, este consecinţa comportamentului contractual necorespunzător al creditorului obligaţiei de întreţinere, iar dispoziţiile art. 2261 alin. (1) din cod conferă posibilitatea instanţei de a dispune înlocuirea temporară sau permanentă a întreţinerii cu o sumă corespunzătoare.

În ceea ce preveşte cuantumul stabilit, se reţine că, potrivit art. 2257 alin. (1) C. civ., debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil, ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului. Aşadar, instanţele de fond nu au ignorat ori încălcat aceste prevederi legale, stabilind că valorea capitalului înstrăinat nu este unicul criteriu de care trebuie să se ţină seama, ci trebuie avută în vedere şi condiţia socială a creditorului întreţinerii, dar şi împrejurarea că ceea ce s-a înstrăinat este doar nuda proprietate, reclamantul păstrându-şi dreptul de uzufruct viager asupra imobilului.

Totodată, instanţele au reţinut corect că reclamantul nu a produs dovezi în sensul că suma de 1000 RON acordată nu ar acoperi costul întreţinerii sau că nu este în concordanţă cu starea sa socială, anterioară încheierii contractului.

Ca atare, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 2257 alin. (1) şi art. 2261 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care soluţia asupra cererii reconvenţionale a fost motivată în mod coerent, exhaustiv, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, câtă vreme aprecierea instanţei de apel asupra cuantumului rentei lunare este rezultatul propriei judecăţi de valoare a instanţelor de fond. Nici înscrisurile ataşate de recurent cererii de recurs (constând în bonuri fiscale de la supermarket, o factură de electricitate şi una de gaz) nu sunt de natură a schimba soluţia dispusă de către instanţele de fond, cuantumul rentei lunare, stabilit în urma probatoriului administrat, neputând fi reapreciat de către instanţa de recurs.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, constatând că recursul este nefondat în ansamblul său, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei-pârâte B. şi a obliga recurentul să îi plătească suma de 5220 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporţională în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi cu complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 341/A/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurentul la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5220 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.