Defamation claim for moral damages arising from journalistic article on public interest subject; balance between freedom of expression and right to reputation under ECHR Article 10 and Article 8

Şedinţa publică din data de 06 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 18 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., a solicitat (i) obligarea pârâţilor B. S.R.L., C. şi D. la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul adus prin publicarea pe platforma media «romaniatv.net» a articolului cu titlul "Mogulul E. A., atacuri media la F.! Milionarul le ordona jurnaliştilor săi să-l "demoleze" pe preşedinte cu orice preţ! Crăciunul asta vă găseşte tot la schi? Dovada ingerinţelor editoriale!"; (ii) obligarea pârâţilor la ştergerea de pe platforma media «romaniatv.net» a articolului menţionat, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; (iii) interzicerea pârâţilor să publice, în viitor, prin orice mijloace şi pe orice platformă, a materialului menţionat şi a oricăror materiale sau articole cu privire la reclamant şi la orice societate în care este acţionar, administrator sau director, începând cu data introducerii prezentei acţiuni; (iv) publicarea dispozitivului sentinţei civile într-un ziar de largă circulaţie, precum şi pe platforma «romaniatv.net»; (v) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 252-253, art. 72-73, art. 1349 şi urm. C. civ., art. 30 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1495 din 07 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C., D. şi G. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 828A din 6 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1495/07.10.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii B. S.R.L., C., D. şi G. S.R.L., ca nefondat.

A respins excepţia lipsei de interes în formularea apelului incident ca neîntemeiată. A admis apelul incident formulat de pârâţii G. S.R.L., D. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 09.09.2022 şi a sentinţei civile nr. 1495/07.10.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat în parte încheierea apelată, în sensul că a înlăturat calificarea aspectelor referitoare la calitatea procesuală pasivă drept apărări de fond. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor G. S.R.L., D. şi C. şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceştia ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. S.R.L., D. şi C., raportat la art. 30 alin. (8) din Constituţia României, potrivit cu care răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Acest text de lege nu prevede că, odată chemată în judecată una dintre persoanele enumerate, nu ar mai putea fi chemată niciuna dintre celelalte pentru aceeaşi faptă; din contră, C. civ. prevede că cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat (art. 1382 C. civ.).

Recurentul a mai susţinut că pârâţii nu sunt străini de raportul juridic litigios, ci răspund în nume propriu pentru fapta ilicită a cărei sancţionare se solicită. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, atât informaţiile publicate în secţiunea de "Contact" a platformei H., cât şi cele publicate în subsolul paginii, indică două persoane responsabile de conţinutul site-ului: B. S.R.L. şi G. S.R.L., organizarea internă a grupului de firme şi împărţirea contractuală a responsabilităţilor dintre acestea fiind inopozabilă reclamantului, faţă de care ambele societăţi răspund ca autori ai faptei.

Nu se poate reţine că existenţa unui raport juridic între pârâtul D. şi G. S.R.L. este o dovadă a absenţei unui raport juridic între acesta şi B. S.R.L., existenţa acestui din urmă raport juridic este dovedit prin informaţiile publicate în secţiunea de "Contact" a platformei H..

Cu privire la pârâta C., a arătat că are calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii G. S.R.L., aşa cum rezultă din informaţiile furnizate de Registrul Comerţului cu privire la structura acţionariatului societăţii G. S.R.L., sens în care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a sta în judecată.

Concluzionând acest motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a soluţionat apelul incident cu încălcarea art. 36 din C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa, deşi a reţinut ca fiind întemeiată critica în sensul că pârâta B. S.R.L. nu a făcut dovada că reclamantul a refuzat să răspundă întrebărilor adresate de jurnalişti, s-a limitat la a înlătura considerentele tribunalului referitoare la aceste aspecte ca lipsite de suport probator, fără a reţine reaua-credinţă a intimaţilor, dovedită tocmai prin formularea afirmaţiilor.

În mod contradictoriu, instanţa de apel a reţinut că intimaţii au respectat deontologia profesională şi că nu au dat dovadă de rea-credinţă în exercitarea activităţii lor profesionale, singura concluzie a instanţei de apel fiind că înlăturarea considerentelor nu conduce la concluzia că folosirea sintagmei "discret" sau "dubios" reprezintă o faptă ilicită.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 14 şi art. 1357 C. civ., precum şi în art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deşi curtea de apel a reţinut că "garanţia pe care art. 10 o oferă jurnaliştilor (...) este supusă condiţiei ca persoanele în cauză să acţioneze cu bună-credinţă", analiza acestei condiţii a fost realizată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat că a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a intimaţilor, arătând că aceştia nu i-au cerut niciodată punctul de vedere în legătură cu informaţiile publicate în articol, intimaţii nu i-au publicat dreptul la replică transmis prin notificarea comunicată în data de 17.01.2022, depusă la dosarul cauzei, iar informaţiile referitoare la persoana sa sunt false.

În mod eronat, instanţa de apel a considerat că denunţarea ca false a informaţiilor nu constituie în sine o încălcare de către intimaţi a deontologiei profesionale.

Aplicând greşit art. 10 din Convenţie, aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a considerat în mod eronat că toate afirmaţiile conţinute de articol sunt judecaţi de valoare, deşi în mod evident acestea sunt afirmaţii factuale şi trebuie supuse probei verităţii. Toate informaţiile sunt concrete, sunt "fapte" determinate, punctuale, ce trebuie probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului. Chiar dacă s-ar reţine că sunt judecăţi de valoare, sunt în mod vădit excesive întrucât sunt total lipsite de orice temei faptic.

Pretinsa analiză media realizată de autorului articolului reclamat nu are nicio legătură cu persoana reclamantului, care nu are interese politice, iar asocierea sa cu un partid nu rezultă din criticile aduse puterii de stat.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 10 CEDO, întrucât principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene nu protejează informaţiile false, conţinute de articolul reclamat care nu are baza factuală.

Spre deosebire de cauza Bedat c. Elveţiei, reţinută de instanţa de apel în mod eronat, în cauza de faţă nu este vorba despre libertăţi jurnalistice care permit o anumită doză de exagerare, ci de afirmaţii în mod deliberat calomnioase. Chiar şi în cazul judecăţilor de valoare, jurisprudenţa CEDO a dispus că "nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor", însă este totuşi "permisă sancţionarea judecăţilor de valoare atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă", aşa cum este şi cazul de faţă.

Singurele dovezi furnizate de intimaţi şi reţinute de instanţa de apel în susţinerea bazei factuale sunt cele referitoare la conţinutul articolelor publicate pe I., informaţii factuale, cele referitoare la activitatea profesională a reclamantului şi la demisia unor jurnalişti din echipa I.. Referitor la acestea din urmă, pretinsele ingerinţe editoriale (care ar fi stat la baza demisiei) sunt tot informaţii false, speculate de presă, acestea nefiind confirmate nici de reclamant, nici de jurnaliştii care au demisionat.

A mai arătat recurentul că instanţa nu poate justifica o "bază reală suficientă" prin conţinutul articolelor publicate pe I., nici prin legătura dintre acesta şi J., astfel că nu s-a dovedit că ar controla sau conduce în calitate de "mogul" sau "patron" platforma media I..

Prin urmare, raportat la lipsa de bază factuală a afirmaţiilor conţinute de articolul reclamat, la caracterul fals al informaţiilor conţinute de acesta, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că prevalează dreptul la liberă exprimare al intimaţilor, exercitat cu rea-credinţă, iar nu dreptul reclamantului la onoare, demnitate şi reputaţie.

Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiilor CEDO şi în privinţa existenţei şi întinderii caracterului de persoană publică a reclamantului. Chiar dacă s-ar admite contrariul, raportat la activitatea sa ca om de afaceri, în acord cu practica CEDO, limitele criticilor admisibile sunt mai extinse doar în ceea ce priveşte activitatea sa profesională (legat de caracterul public al faptelor în care este implicat), calitatea sa de om de afaceri nedând dreptul presei de a inventa orice poveste despre acesta.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 26 aprilie 2024, intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de recurs constând în încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. S.R.L., D. şi C., raportat la art. 30 alin. (8) din Constituţia României, se reţine că, deşi se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul susţine greşita admitere, de către instanţa de apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor anterior indicaţi, ca urmare a admiterii apelului incident formulat de aceştia, în cuprinsul căruia au susţinut că nu justifică legitimare procesuală pasivă.

Condiţia justificării legitimării procesuale pasive este stabilită de prevederile art. 36 C. proc. civ., ce reglementează cerinţele de exercitare a acţiunii civile, text de lege potrivit căruia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

În speţă, instanţa de apel a fost chemată ca, în urma exercitării funcţiei procesuale de realizare a celui dintâi control judiciar privitor la raportul juridic dedus judecăţii, să stabilească dacă pârâţii G. S.R.L., D. şi C. justifică sau nu legitimare procesuală pasivă în cauză, analiză în urmă căreia a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.

În acest context, relevant este că, potrivit cadrului procesual stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, în temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie, pârâţii au fost chemaţi în judecată ca urmare a publicării unui articol, redactat de K., pe platforma H..

În cauză, instanţa de apel a reţinut că pârâta G. este o persoană juridică distinctă de societatea B. S.R.L., astfel că nu poate fi analizată în sarcina acestei pârâte fapta de publicare a unui articol pe platforma H.. Referitor la pârâtul D., s-a reţinut că nu se află într-un raport juridic cu pârâta B., deţinătoarea site-ului, iar cu privire la pârâta C. că este asociat şi administrator al societăţii G. S.R.L..

Prin criticile formulate, reclamantul confirmă în parte cele reţinute de către instanţa de apel, însă susţine că persoanele chemate în judecată nu sunt străine de raportul juridic litigios şi răspund în nume propriu pentru fapta ilicită a cărei sancţionare o urmăreşte, arătând că din informaţiile publicate în secţiunea "Contact" a platformei H., dar şi din informaţiile publicate în subsolul paginii, rezultă două persoane responsabile de conţinutul site-ului, respectiv B. S.R.L. şi G..

Înalta Curte nu poate primi aceste critici, din moment ce situaţia de fapt reţinută în cauză relevă lipsa unei legături între pârâţii cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive şi platforma site-ului pe care a fost publicat articolul în baza căruia se solicită daunele în prezenta cauză.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că pârâta G. administrează site-ul H., aşa cum pretinde recurentul, nu trebuie ignorate dispoziţiile art. 219 C. civ., în conformitate cu care calitatea procesuală pasivă a membrilor organelor persoanelor juridice pentru faptele juridice săvârşite este condiţionată de existenţa unei legături a respectivelor fapte prejudiciabile cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate acestora.

Or, în speţă, condiţia existenţei unei legături între deţinerea calităţii de responsabil de conţinutul site-ului şi actele prejudiciabile deduse spre soluţionare nu este îndeplinită, instanţa de apel apreciind corect că nu poate fi atrasă răspunderea civilă pentru fapta proprie în sarcina pârâtei G..

În egală măsură se constată că, prin criticile sale, recurentul nu a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâţilor persoane fizice. Cu privire la pârâta C. a susţinut că este asociat unic şi administrator al societăţii G. S.R.L., astfel că îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a sta în judecată întrucât controlează politica editorială în calitate de conducător executiv al societăţii, iar relativ la pârâtul D. a învederat că existenţa unui raport între acesta şi societatea G. S.R.L. este un argument în favoarea, iar nu împotriva reţinerii calităţii procesuale pasive a acestuia, având în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României.

Or, în condiţiile în care s-a reţinut că pârâta G. nu justifică calitate procesuală pasivă, este evident că nici pârâţii persoane juridice aflaţi în raporturi juridice cu pârâta persoană juridică, anterior indicată, nu justifică calitate procesuală în cauză, întrucât reclamantul nu a invocat un temei de răspundere pentru fapta altuia în legătură cu aceştia, reţinându-se corect că sunt străini de raportul juridic dedus judecăţii.

Trimiterea recurentului la norma constituţională [art. 30 alin. (8)] pentru a susţine existenţa răspunderii pârâţilor este eronată, întrucât dispoziţia din legea fundamentală este una cu caracter general în legătură cu principiul libertăţii de exprimare, care nu suprimă şi nu înlocuieşte normele de drept comun ale răspunderii delictuale, ci, dimpotrivă, arată că răspunderea civilă se angajează "în condiţiile legii", respectiv fie ale legii generale, fie ale legii speciale (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Aceasta înseamnă că, dacă în sarcina unei persoane nu poate fi identificată o legătură cu raportul juridic dedus judecăţii sau o acţiune ilicită generatoare de prejudicii prin modalitatea în care articole, informaţii, materiale defăimătoare au fost date publicităţii, răspunderea civilă poate fi înlăturată.

Raţiunea normei din legea fundamentală a fost aceea a reglării la nivel de principiu a libertăţii de exprimare, iar nu a statuării în materia răspunderii civile delictuale, răspundere care se va angaja, în absenţa unei legi speciale, în conformitate cu normele dreptului comun.

Drept urmare, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. S.R.L., D. şi C. a fost în mod legal dezlegată de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, recurentul a precizat că instanţa de apel, deşi a reţinut că pârâta B. S.R.L. nu a făcut dovada refuzului reclamantului de a răspunde întrebărilor adresate de jurnalişti, a înlăturat considerentele tribunalului referitoare la aceste aspecte ca lipsite de suport probator, fără a reţine reaua-credinţă a intimaţilor, dovedită tocmai prin formularea afirmaţiilor.

Prin această critică, străină de motivul de casare invocat, în condiţiile în care nu susţine o motivare contradictorie, recurentul urmăreşte, în realitate, reevaluarea contextului factual stabilit de către instanţa de apel, motiv pentru care nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată prin raportare la critica formulată, se observă că, într-adevăr, curtea de apel a constatat că "este întemeiată critica apelantului reclamant în sensul că intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a făcut dovada celor afirmate în sensul că reclamantul a refuzat să răspundă întrebărilor adresate de jurnalişti în legătură cu informaţiile care erau vehiculate în presă şi îl vizau. Întrucât această susţinere aparţinea intimatei-pârâte aceasta avea obligaţia de a proba faptul că jurnalistul care a redactat articolul în cauză i-a adresat întrebări apelantului-reclamant. Întrucât nu există astfel de dovezi la dosarul cauzei, considerentele tribunalului în acest sens sunt lipsite de suport probator urmând să fie înlăturate". Însă, în continuarea raţionamentului juridic expus, instanţa de apel a apreciat că înlăturarea acestor considerente nu conduce la concluzia faptului că folosirea sintagmei "discret" sau "dubios" în cuprinsul articolului reprezintă o faptă ilicită întrucât reprezintă o modalitate de prezentare a afirmaţiilor din cuprinsul articolului, fiind circumscrise dozei de exagerare şi provocare specifice presei.

Prin urmare, nu există o contradicţie evidentă între considerente şi dispozitivul deciziei recurate, hotărârea pronunţată fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica formulată de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primită.

Analizând în continuare cererea de recurs, se observă că în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 şi art. 1357 C. civ., precum şi a art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a susţinut că toate informaţiile prezentate de pârâţi sunt fapte concrete care trebuiau probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului, iar dacă s-ar aprecia că sunt judecăţi de valoare, acestea sunt excesive şi lipsite de orice temei faptic.

A mai arătat recurentul că analiza bunei-credinţe a fost realizată de către instanţa de apel cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi a art. 10 din Convenţie, întrucât pârâţii nu i-au cerut punctul de vedere şi nici nu au publicat dreptul la replică pe care l-a transmis acestora. Totodată, instanţa de apel a apreciat eronat că afirmaţiile din cuprinsul articolului sunt judecăţi de valoare, recurentul opinând că este vorba despre fapte concrete, determinante, ce trebuiau probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului.

Criticile formulate se circumscriu motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate.

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor, pentru atingerea adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei, precum şi a dreptului la propria imagine a reclamantului, susţinând că pe platforma H. a fost publicat articolul cu titlul "Mogulul E. A., atacuri media la F.! Milionarul le ordona jurnaliştilor săi să-l "demoleze" pe preşedinte cu orice preţ! "Crăciunul asta vă găseşte tot la schi?" Dovada ingerinţelor editoriale!".

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că nu există o faptă ilicită a pârâţilor, întrucât articolul analizat a avut la bază o documentare jurnalistică, iar afirmaţiile din cuprinsul acestuia reprezintă judecăţi de valoare (ce au rezultat inclusiv din valorificarea informaţiilor existente deja în spaţiul public, din surse credibile), care au avut o bază factuală suficientă, făcute în limitele libertăţii de exprimare, fiind păstrat un just echilibru de proporţionalitate între drepturile aflate în conflict (art. 8 şi art. 10 CEDO).

Instanţa de apel, urmare a admiterii apelului incident al pârâţilor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. S.R.L., D. şi C. şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, iar cu privire la apelul reclamantului, l-a respins, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina pârâtei, întrucât reclamantul, deşi nu este persoană publică, are calitatea de persoană cunoscută publicului în sensul Convenţiei Europene, iar limitele criticii admisibile împotriva sa sunt mai mari şi speranţa legitimă de a i se proteja viaţa privată este mult mai redusă.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtei şi de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept reclamat ca fiind abuziv exercitat, a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin publicarea articolului incriminat pârâta s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâta nu a acţionat cu intenţia de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informaţiile furnizate nefiind lipsite de suport probator.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

CEDO a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea -credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor, decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, un politician trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (cauzele Colombani şi alţii c. Frantei, Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea Europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei, Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.

În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtei, instanţa de apel a prezentat toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei potrivit cu care afirmaţiile pârâtei nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privinţa activităţii unei persoane publice. Astfel, instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul poate fi asimilat unei persoane publice, în sensul Convenţiei, datorită poziţiei sale de reprezentant în România a unor fonduri de investiţii şi grupuri de investitori.

În acest sens, deşi, de principiu, distincţia la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudenţa CEDO, între faptele determinate şi judecăţile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmaţii de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată, este în sarcina instanţei şi trebuie raportată la conţinutul concret al articolului şi la contextul în care acesta a fost dat publicităţii, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părţilor litigante, a realizat o analiză proprie a naturii afirmaţiilor incriminate, context în care şi-a însusit raţionamentul expus de tribunal sub acest aspect.

Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizaţi de pârât, în afirmaţiile litigioase, cât şi contextul în care acestea au fost făcute publice.

Totodată, s-a reţinut faptul că afirmaţiile litigioase din articolul incriminat, respectiv aceea de "mogul E.", se încadrează în categoria judecăţilor de valoare întrucât denumirea de "mogul" reprezintă o apreciere făcută cu privire la o persoană, iar nu un aspect concret în legătură cu aceasta. A mai reţinut instanţa de apel că această judecată de valoare nu este total lipsită de temei faptic, o atare judecată putând fi făcută pe baza contextului politic şi de fapt al platformei de ştiri la momentul publicării articolului, având în vedere şi poziţia pe care reclamantul o ocupa în relaţia cu platforma I., din cadrul căreia în vara anului 2020 un număr de 32 de persoane au încetat colaborarea ca urmare a schimbării de politică editorială şi control asupra conţinutului iniţiat de proprietarul I., fiind astfel denunţată o posibilă influenţă asupra conţinutului articolelor publicate în legătură cu care s-a menţionat în mod expres numele reclamantului referitor la acest demers.

Tot din categoria judecăţilor de valoare s-a reţinut că fac parte şi expresiile precum "controlează domenii-cheie, inclusiv presa", "dirijează activitatea platformei media I.", "a dat ordine clare de publicare a cât mai multe articole în care să fie făcut praf preşedintele F." întrucât nu conţin informaţii precise, susceptibile de a fi probate, ci opinia personală a jurnalistului, iar nici aceste judecăţi de valoare nu sunt lipsite de temei faptic.

Or, aceste opinii, contrar susţinerilor din recurs, au fost corect calificate, în speţă, potrivit jurisprudenţei CEDO anterior prezentate, ca reprezentând judecăţi de valoare.

În ceea ce priveşte afirmaţiile "adevăratul patron al L." şi "omul care a cumpărat România", instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, acestea reprezintă o preluare a afirmaţiilor publicate într-un alt articol de presă la care jurnalistul face trimitere în mod implicit, respectiv cel publicat în ziarul "M." la data de 21.08.2020, nefiind prin urmare o judecată de valoare proprie a celui care a scris articolul analizat în prezenta cauză, însă şi în legătură cu aceste judecăţi de valoare s-a făcut dovada existenţei baze factuale, din articolele de presă depuse reieşind faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al unor fonduri de investiţii prin intermediul cărora au fost achiziţionate mai multe terenuri în România, precum şi societăţi comerciale, având o participaţie majoritară inclusiv la L., aspecte necombătute de către reclamant.

De asemenea, cu privire la expresiile "soldaţi cu tastatură", "vârf de lance", "reglări de conturi", "ingerinţe brutale", "armată", "războaie media", care sunt imputate drept fapte ilicite, s-a reţinut că se circumscriu dozei de exagerare şi provocare specifice presei.

În consecinţă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă.

Se constată că nu poate fi validată susţinerea recurentului în sensul că raportat la lipsa de bază factuală a afirmaţiilor conţinute de articolul reclamat, respectiv caracterul fals al informaţiilor conţinute de acesta, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că prevalează dreptul la liberă exprimare, deşi acesta este exercitat cu rea-credinţă.

Contrar alegaţiilor recurentului, modul de prezentare a informaţiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor, al căror raţionament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigaţiei jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactităţi parţiale a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu acţionează cu rea-credinţă, iar subiectul este de interes public.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că prezenţa sau absenţa bunei-credinţe se poate stabili în funcţie de faptele şi/sau de codurile deontologice, iar în cauză, reclamantul nu a formulat critici cu privire la nerespectarea în concret de către autorul articolului a unei anumite îndatoriri ce decurge din deontologia profesiei, ci a contestat caracterul afirmaţiilor din articol pe motiv că nu corespund realităţii.

Or, în articolul incriminat, nu s-a făcut referire la viaţa privată a reclamantului, ci s-a urmărit a se atrage atenţia asupra existenţei unei posibile influenţe şi imixtiuni a reclamantului în libertatea de exprimare a presei, iar nu de a afecta reputaţia acestuia.

Calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtei.

În plus, câtă vreme, în speţă, datele provenite din sursele verificate de pârâtă au fost corelate de aceasta cu faptele deja imputate reclamantului de alţi jurnalişti (în 12.01.2021 când a fost publicat un articol pe www.x.ro în care reclamantul a fost prezentat ca fiind reprezentantul patronatului platformei I.; declaraţiile celor 32 de jurnalişti de la I. ca urmare a politicii editoriale impuse de reclamant), iar pârâta a acţionat cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa faptei ilicite a pârâtei, fiind evidentă lipsa intenţiei acesteia de a îl denigra pe recurent.

În consecinţă, se observă că pârâta a acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme articolul incriminat nu este lipsit de o bază factuală obiectivă, iar atunci când există numeroase informaţii publice preexistente provenite din surse apreciate ca fiind credibile, mass-media nu are obligaţia să verifice alegaţiile sau declaraţiile factuale defăimătoare la adresa persoanelor (cauza Tonsberg Blad AS şi Haukom împotriva Norvegiei.

Aşa fiind, chiar dacă articolul criticat cuprinde şi o doză de exagerare, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care a fost redactat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtei nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenţia asupra subiectelor apreciate a fi de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate.

Astfel, de vreme ce prin articolul incriminat a fost abordat un subiect de interes general şi, deopotrivă, actual pentru societatea românească, iar afirmaţiile jurnalistului nu se referă la aspecte din viaţa privată a reclamantului, ci la acţiunile sale în domeniile menţionate şi nici nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea-credinţă, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la subiecte ce succită atenţia publicului.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolul de presă incriminat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtei nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ., aceste dispoziţii legale fiind corect aplicate şi interpretate de către instanţa de apel.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la articolul pârâtei, care a expus fapte şi informaţii de interes public, cu bună-credinţă, a apreciat că aceasta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 828 A din 06 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 828 A din 06 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.