Inadmissibility of illegality exception for lack of dependency; impossibility of property reconstruction due to public interest road works

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 18 decembrie 2015 (în urma regulatorului de competenţă reprezentat de sentinţa nr. 220F din 29 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la reconstruirea imobilelor din lista anexă a autorizaţiei de construire/desfiinţare nr. x/14.01.2011, pe amplasamentul pe care se găseau înainte de demolare.

Prin cererea depusă la 5 iunie 2019, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2941 din 20 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, şi a respins, ca nefondată, cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 833A din 30 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 6.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând în rest sentinţa.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici: (i) instanţa de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit caracterul de act administrativ cu caracter individual al H.C.G.M.B. nr. 262/2006, reţinând în mod greşit că este un act administrativ cu caracter normativ; (ii) instanţa de apel nu a motivat în ceea ce priveşte existenţa şoselei pe locaţia pe care se solicită reconstruirea; (iii) instanţa de apel a reţinut, în mod trunchiat, situaţia de fapt, cu ignorarea faptului că situarea mai multor imobile dintre cele în cauză este într-un sit monument istoric; (iv) instanţa de apel nu a motivat de ce nu sunt aplicabile prevederile Convenţiei de la Granada pentru imobilele în cauză; (v) instanţa de apel a reţinut, în mod eronat şi fără nicio probă, că monumentele istorice în zona de protecţie a cărora se aflau imobilele în cauză nu mai există, în condiţiile în care a fost indicat pentru fiecare monument istoric codul de identificare din Lista Monumentelor Istorice, aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici: (i) H.C.G.M.B. nr. 262/2006 este act administrativ cu caracter individual, iar constatarea nelegalităţii acestui act are legătură cu fondul cauzei; (ii) nu există nicio probă a existenţei şoselei la momentul cererii de chemare în judecată, iar cadrul normativ prevede o procedură de recepţie pentru ca o construcţie să intre în circuitul civil, condiţie neîndeplinită în cauză; (iii) chiar dacă şoseaua nelegală ar fi existat în parte la momentul formulării acţiunii, cererea de reconstruire a imobilelor pe locaţia iniţială presupune implicit cererea de desfiinţare a acestei construcţii nelegale; (iv) faţă de ignorarea imobilelor parte dintr-un sit monument istoric, instanţa de apel a confundat patrimoniul construit cu imobilele clasate individual ca monumente istorice; (v) instanţa de apel reţine, în mod eronat şi fără nicio probă, că monumentele istorice din zona de protecţie în care se aflau imobilele în cauză nu mai există.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru judecata sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este calea extraordinară de atac prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. În etapa recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, iar instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Aşadar, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

În acest context, nu pot fi analizate susţinerile din memoriul de recurs care aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate, criticile în discuţie fiind, în sinteză, următoarele: (i) instanţa de apel a reţinut, în mod trunchiat, situaţia de fapt, ignorând că mai multe imobile se situează într-un sit monument istoric; (ii) instanţa de apel a reţinut, fără nicio probă, că monumentele istorice în a cărei zonă de protecţie se aflau imobilele nu mai există, în condiţiile în care a fost indicat pentru fiecare monument istoric codul de identificare din Lista Monumentelor Istorice, aprobată prin ordin de ministru; (iii) nu există nicio probă a existenţei şoselei la momentul cererii de chemare în judecată, iar efectuarea procedurii de recepţie, necesară pentru ca această construcţie să intre în circuitul civil, nu a fost dovedită în cauză.

Din moment ce instanţa de recurs are competenţa legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege, se reţine că, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia nu este motivată corespunzător.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

În cauză, instanţa de apel a respectat întocmai aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând, într-o manieră clară şi logică, considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată.

În primul rând, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile privitoare la modalitatea de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, expunând motivele ce au stat la baza înlăturării criticilor de apel, prin raportare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, care se referă, pe de o parte, la natura actului ce poate face obiectul excepţiei de nelegalitate (actul administrativ cu caracter individual), iar, pe de altă parte, la cerinţa dependenţei/relevanţei (de actul administrativ individual să depindă soluţionarea litigiului pe fond). În esenţă, instanţa de apel a argumentat că aceste două condiţii nu sunt îndeplinite, reţinând că H.C.G.M.B. nr. 262/2006 este un act administrativ normativ, de care nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât utilitatea publică a şoselei realizate pe amplasamentul imobilelor în litigiu nu a fost stabilită, de către prima instanţă, în baza H.C.G.M.B. nr. 262/2006, ci în baza constatării realizării în fapt a reconfigurării respectivei artere şi a structurii sale, de natură a fluidiza traficul în zona respectivă. Criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că, dimpotrivă, sunt îndeplinite aceste două condiţii de admisibilitate, inclusiv prin valorificarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011, urmează a fi analizate infra, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc modalitatea în care instanţa de apel a aplicat prevederile art. 4 şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În al doilea rând, instanţa de apel a arătat că sunt nefondate susţinerile reclamantei privind relevanţa stadiului reconfigurării şoselei la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât instanţa a fost învestită cu o cerere de obligare a pârâtului la reconstruirea unor imobile pe amplasamentul iniţial, iar, în măsura în care reclamanta nu a obţinut, pe calea unor măsuri provizorii, sistarea lucrărilor la şoseaua realizată pe acest amplasament, prima instanţă a soluţionat cererea în raport cu situaţia de fapt de la data pronunţării sentinţei, astfel cum aceasta a rezultat din mijloacele de probe administrate.

În al treilea rând, instanţa de apel a înlăturat acele critici care vizau modul în care prima instanţă a făcut aplicarea principiului proporţionalităţii, reţinând din înscrisurile administrate în cauză şi din susţinerile concordante ale părţilor faptul că cele 17 imobile, pentru care reclamanta a solicitat reconstruirea pe vechiul amplasament, nu au fost monumente istorice, ci au fost situate în zona de protecţie a unor asemenea monumente, precum şi faptul că, în cauză, nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit că au fost conservate sau reconstruite bunurile cu valoare istorică pentru a căror punere în valoare imobilele în litigiu au fost incluse în zona de protecţie, astfel că o reconstruire este lipsită de finalitate.

Se constată că decizia recurată este motivată corespunzător, atât în fapt, cât şi în drept, cuprinzând, într-o manieră clară, logică şi concisă, argumentele pentru care au fost înlăturate criticile de apel invocate de reclamantă. În acest context, este de reamintit că instanţele de judecată nu au obligaţia de a răspunde fiecărui argument invocat de către părţi, ci de a analiza aspectele esenţiale ale litigiului, putând să abordeze argumentele părţilor în mod global, printr-un raţionament de sinteză, sau să se concentreze asupra unui aspect decisiv. Prin urmare, în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, atunci când a menţinut soluţiile primei instanţe de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, respectiv de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, normele de drept material incidente în cauză.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar, conform alin. (2) din acelaşi articol, "instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei (...)". Din aceste prevederi legale reies condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de nelegalitate, respectiv: să fie vorba despre un act administrativ cu caracter individual, iar de actul respectiv să depindă soluţionarea litigiului pe fond. Aceste două condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia conduce per se la respingerea excepţiei de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Referitor la natura H.C.G.M.B. nr. 262/2006, instanţa de apel a reţinut că este vorba despre un act administrativ cu caracter normativ, iar recurenta-pârâtă a susţinut că a fost ignorată autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit caracterul de act administrativ cu caracter individual al H.C.G.M.B. nr. 262/2006.

Însă, indiferent de calificarea dată H.C.G.M.B. nr. 262/2006, este de subliniat că instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa dependenţei, întrucât de acest act administrativ nu depinde soluţionarea fondului litigiului, în condiţiile în care utilitatea publică a şoselei realizate pe amplasamentul celor 17 imobile în litigiu nu a fost stabilită, de către prima instanţă, în baza H.C.G.M.B. nr. 262/2006, ci în baza constatării realizării în fapt a reconfigurării respectivei artere şi a structurii sale (4 benzi de circulaţie), de natură a fluidiza traficul în zona respectivă. Cu alte cuvinte, considerentele primei instanţe au vizat situaţia de fapt rezultată din probele administrate, inclusiv recunoaşterile părţilor, iar nu conţinutul H.C.G.M.B. nr. 262/2006, cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate. De altfel, nici recurenta-reclamantă nu a expus argumentele pentru care consideră că actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate ar putea influenţa soluţia asupra fondului litigiului. Atât timp cât nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu şi-au fundamentat soluţia pe H.C.G.M.B. nr. 262/2006, cerinţa dependenţei dintre acest act administrativ, atacat pe calea excepţiei de nelegalitate, şi soluţionarea fondului litigiului nu este îndeplinită.

După cum s-a arătat deja, neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute, în mod cumulativ, la art. 4 din Legea nr. 554/2004 conduce la respingerea excepţiei de nelegalitate, ca inadmisibilă, astfel că, şi în ipoteza în care instanţa de apel ar fi calificat greşit H.C.G.M.B. nr. 262/2006, nu devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Referitor la criticile invocate pe fondul cauzei, se reţine că, pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, şi anume răspunderea civilă delictuală, instanţele de fond au cercetat dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, observând că prezentul demers procesual urmăreşte repararea în natură a prejudiciului reclamat, prin reconstruirea unor imobile ce au fost demolate de către autorităţile publice locale, în baza autorizaţiei de construire/desfiinţare nr. x/14.01.2011, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă. În acest context, instanţa de apel a verificat dacă este posibilă acoperirea în natură a prejudiciului.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a făcut, în mod corect, aplicarea principiului proporţionalităţii, reţinând din înscrisurile administrate şi din susţinerile concordante ale părţilor faptul că cele 17 imobile, pentru care s-a solicitat reconstruirea pe vechiul amplasament, nu au fost monumente istorice, ci au fost situate în zona de protecţie a unor asemenea monumente, precum şi faptul că, în cauză, nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit că au fost conservate sau reconstruite bunurile cu valoare istorică pentru a căror punere în valoare imobilele în litigiu au fost incluse în zona de protecţie, astfel că o reconstruire este lipsită de finalitate. Raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, în baza probatoriului, rezultă că demolarea celor 17 imobile s-a impus din raţiuni de interes general, iar reconstruirea lor nu este posibilă, din moment ce locaţia este ocupată în prezent de o arteră de circulaţie publică.

În mod evident, aceste aspecte sunt chestiuni de fapt, ce vizează temeinicia deciziei recurate, astfel că aspectele învederate de către recurenta-reclamantă, chiar dacă conţin trimiteri la unele acte normative, exced controlului pe care îl poate realiza instanţa de recurs, întrucât tind la schimbarea situaţiei de fapt şi la reinterpretarea mijloacelor de probă administrate. Sub acest din urmă aspect, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare". Or, recurenta-reclamantă critică tocmai modul în care au fost coroborate şi interpretate mijloacele de probă administrate, cu toate că instanţele de fond sunt suverane.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 833A din 30 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.