State liability for excessive duration of criminal proceedings under ECHR Article 6 and objective guarantee of fair trial

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 11.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferinţele psihice, fizice şi materiale cauzate prin constituirea dosarului de urmărire penală nr. 18315/P/2009 şi finalizarea acestuia în peste 8 ani.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 415 din 11 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 1.000.000 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Direcţia Naţională Anticorupţie

Prin decizia civilă nr. 356A din 8 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelurile declarate de pârât şi de Direcţia Naţională Anticorupţie şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul, solicitând casarea deciziei şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanţa de apel nu a ţinut cont că intimatul-reclamant nu a dovedit niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 998-999 din C. civ., necesare pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, obligând, în mod nelegal, la plata daunelor.

Răspunderea directă a Statului este reglementată, în mod expres, de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de art. 538-539 din C. proc. pen., astfel că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Există eroare judiciară ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infracţiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiţia ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desfiinţată sau anulată, ca urmare a promovării căilor extraordinare de atac, iar, în rejudecare, să se pronunţe o hotărâre definitivă de achitare, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

Fapta organelor de cercetare penală ce au instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, întrucât s-a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Chiar dacă presupusa faptă ilicită s-a produs prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către angajaţii unor instituţii, această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului, ci a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile. Conform art. 224 din C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile Statului". Ca atare, între Stat şi instituţiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepuşenie, în înţelesul art. 1373 din C. civ., şi nici nu se poate reţine o subordonare între prepus şi comitent.

Cum niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului pentru fapta proprie, rezultă că presupusele acţiuni ilicite manifestate prin practica instanţelor de judecată, invocate de către intimatul-reclamant, nu atrag răspunderea delictuală a Statului, astfel că acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. În ce priveşte daunele morale, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material. Pentru acordarea de despăgubiri, nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii. Cum aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, în mod nelegal instanţa de apel a obligat la plata daunelor morale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin notele depuse la 14 decembrie 2023, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 13 iunie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-reclamant, şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurentul-pârât a susţinut, sub un prim aspect, că răspunderea Statului pentru obligaţiile autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea sa, atunci când acestea au personalitate juridică, este subsidiară, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 224 din C. civ., răspunderea juridică ar reveni respectivelor persoane juridice de drept public, mai ales în contextul în care răspunderea directă a Statului este angajată doar pentru erorile judiciare.

Aceste critici nu sunt fondate, recurentul-pârât întemeindu-şi raţionamentul exclusiv pe dreptul naţional şi făcând abstracţie de jurisprudenţa CEDO, dezvoltată în interpretarea şi aplicarea art. 6 şi art. 13 din Convenţie.

Având în vedere că intimatul-reclamant urmăreşte angajarea răspunderii civile a Statului, invocând încălcarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzei sale penale, este de notat că dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele societăţii democratice, iar durata excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa CEDO punând în evidenţă, în mod repetat, acest element.

Fenomenul "justiţiei întârziate" este o realitate concretă într-un număr important de state din cadrul Consiliului Europei, cazul României încadrându-se în acest context general. Cauzele care generează întârzierea procedurilor judiciare sunt multiple şi pot varia de la resursele alocate sistemului judiciar, încărcătura instanţelor de judecată, elementele specifice ale procedurii, până la cauze legate de fenomenologia socială, care poate determina anumite trăsături ale comportamentului participanţilor la proces. "Durata rezonabilă" a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu titlu general, astfel că fiecare procedură trebuie apreciată în concret, în funcţie de criteriile dezvoltate de-a lungul timpului în jurisprudenţa CEDO.

Este de subliniat că celeritatea procesului judiciar nu trebuie să fie unicul obiectiv al Statului în administrarea justiţiei, iar organismele Consiliului Europei au identificat cel puţin patru elemente interdependente de care depinde calitatea actului de justiţie: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor şi calitatea hotărârilor. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare la configurarea bunei administrări a justiţiei, nefiind benefică pentru dreptul la un proces echitabil sacrificarea unuia în detrimentul celorlalte.

Ca atare, buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al Statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu. Astfel, obligaţia Statului, decurgând din art. 6 CEDO, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus, art. 6 trebuie coroborat cu art. 13 CEDO, în baza căruia Statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un "remediu" care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie. Caracterul "efectiv" al acestui remediu trebuie apreciat în funcţie de capacitatea de a furniza celui interesat o satisfacţie adecvată în raport cu violarea suferită (cauza Abramiuc c. României).

Cu privire la remediile pe care statele trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor, pentru valorificarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 6 şi 13 CEDO, prezintă relevanţă clasificarea operată de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), care, pe baza jurisprudenţei CEDO, a identificat două categorii de remedii: remedii acceleratorii, ce pot avea ca efect scurtarea procedurii, atunci când aceasta este în curs, şi remedii compensatorii, ce se caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei prejudiciate prin durata excesivă a procedurii.

Remediul compensatoriu reprezintă o acţiune în justiţie, pe baza căreia o instanţă poate acorda unui justiţiabil despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de durata excesivă a procedurilor. Este de menţionat că preferinţa organismelor Consiliului Europei este în sensul unei proceduri speciale, diferită de acţiunea în despăgubiri prevăzută de dreptul comun (CDL-AD (2006)036rev, p. 36-42, par. 169-217), însă se acceptă că şi o acţiune în despăgubiri bazată pe dreptul comun (cum este acţiunea ce face obiectul litigiului de faţă) poate reprezenta un remediu efectiv, însă aceasta trebuie să fie expresia unei jurisprudenţe constante, iar nu a unor hotărâri singulare.

Prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român şi-a asumat obligaţia de a asigura, printre altele, respectarea caracterului rezonabil al procedurilor, astfel că nerespectarea acestei obligaţii constituie o faptă ilicită, care va fi tratată conform temeiului juridic tradiţional din dreptul intern, respectiv art. 998-999 din C. civ. de la 1864 sau art. 1357 şi urm. din actualul C. civ.

În acest sens, prin hotărâre din 10 aprilie 2018, pronunţată în cauza Brudan împotriva României, CEDO a statuat că "acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretată, în mod constant, de către instanţele naţionale, constituie o cale de atac eficientă pentru a denunţa durata excesivă a procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor penale sau civile". Cauzele civile naţionale, la care Curtea a făcut trimitere în paragraful citat, au fost îndreptate împotriva Statului. De altfel, însuşi Guvernul României a arătat, cu acelaşi prilej, că "în urma pronunţării de către Curte a hotărârii Vlad şi alţii, practica instanţelor naţionale a evoluat considerabil, oferind părţilor interesate posibilitatea de a sesiza instanţele cu o acţiune civilă în despăgubiri împotriva statului, din perspectiva răspunderii civile delictuale (în acest caz, ar fi vorba despre o răspundere obiectivă a statului, independent de stabilirea unei culpe). Potrivit Guvernului, instanţele interne sesizate cu acest tip de litigiu aplică din ce în ce mai des normele privind răspunderea obiectivă a statului." Grefat pe aceste elemente, instanţa de contencios european a stabilit că acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru durata excesivă a unei proceduri, îndreptată împotriva Statului, reprezintă un mijloc eficace pentru sancţionarea duratei excesive a procesului.

Concluzia legitimităţii procesuale astfel recunoscute este firească, în condiţiile în care dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând o cauză principală a încălcării acestui drept. Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al Statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu. Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, revine Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, răspunderea pentru durata procedurii, aceasta fiind una obiectivă, bazată pe ideea de garanţie pentru riscurile producerii unor abuzuri (cauza Balint c. României).

Dacă, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii Statului pentru erori judiciare, trebuie să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538-539 din C. proc. pen. sau de Legea nr. 303/2022, în schimb, în vederea angajării răspunderii Statului pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil, nu există norme juridice interne, astfel încât trebuie avută în vedere jurisprudenţa CtEDO.

Printr-o formulă adeseori utilizată, CEDO a statuat că "durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru cel interesat" (cauza Frylander c. Franţei, par. 43; cauza Laino c. Italiei, par. 18; cauza Maršálek c. Cehiei, par. 49; cauza Nichifor c. România par. 26; cauza Tudorache c. României).

Ca atare, instanţele interne trebuie să aprecieze dacă soluţionarea cauzei s-a realizat într-un termen rezonabil, ţinând cont de criteriile statuate în jurisprudenţa CEDO, astfel cum în mod corect a procedat instanţa de apel. Utilitatea acestor criterii îşi găseşte relevanţă nu doar în procesul de stabilire a caracterului rezonabil al termenului de soluţionare a cauzei, ci şi în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii.

În acest context, se reţine legitimarea procesuală a Statului, deoarece, din perspectiva obligaţiei ce îi revine pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, Statul participă nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de intimatul-reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept. Drept urmare, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, asupra legitimităţii procesuale a Statului, acesta trebuind să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, nu însă pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci, indiferent de orice culpă, în calitate de garant al legalităţii actului de justiţie. Cu alte cuvinte, Statul răspunde în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor, ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare, aceasta reprezentând o răspundere întemeiată pe obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor.

Din perspectiva celor expuse anterior, nu poate fi primită susţinerea privind antrenarea răspunderii directe a Statului doar în cazul erorilor judiciare.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia nu a fost dovedită în cauză întrunirea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât recurentul-pârât nu a arătat care sunt aspectele concrete de nelegalitate a deciziei din această perspectivă, criticile fiind formulate într-o manieră generală în cuprinsul memoriului de recurs. De altfel, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond. În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Faţă de aceste considerente, constatând că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în faza procesuală a recursului prin documentele justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 356A din 8 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.