Defamation suit by FIFA referee over €50,000 damages and takedown claim definitively rejected

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 10 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, la înlăturarea de pe site-ul dezvăluirea.ro a informaţiilor vătămătoare la adresa sa şi la publicarea pe internet a hotărârii definitive, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 58 din 12 ianuarie 2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins cererea, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei decizii civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 38 din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 21 martie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 10 din CEDO, care reglementează protecţia reputaţiei şi demnităţii, ca urmare a unei interpretări eronate a situaţiei de fapt, atât în ce priveşte infracţiunile despre care intimatul pretinde că le-ar fi săvârşit recurentul, cât şi în ce priveşte calitatea de persoană publică a recurentului. În realitate, prin raportare la statutul de persoană privată al recurentului şi la lipsa de temei factual al afirmaţiilor din articolele publicate de către intimat, afirmaţiile acestuia nu sunt acoperite de dreptul la libera exprimare, prevăzut de art. 10 din CEDO.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual.

Recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte atunci când, în şedinţa publică din 31 octombrie 2024, a respins excepţia nulităţii recursului.

Însă, acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei instanţei de apel, nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza doar criticile de nelegalitate, se constată că, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă.

Litigiul impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanţă dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii, ca elemente ale vieţii sale private.

Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (...) (2) Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

În ce priveşte conflictul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudenţiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi Movilla Polanco c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei). Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluţionarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertăţii de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferinţă unuia dintre ele.

În ce priveşte punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţă privată, criteriile care decurg din jurisprudenţa Ct. E.D.O. pot fi grupate în următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor; conţinutul, gravitatea sancţiunii.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de Ct. E.D.O. în jurisprudenţa sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Din perspectiva criteriului notorietăţii, se constată că instanţa de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a recurentului-reclamant, dată fiind expunerea mediatică, pe termen lung, de care acesta s-a bucurat, stabilind, în mod corect, că este relevantă percepţia comunităţii asupra persoanei în cauză. În evaluarea acestui criteriu, instanţa de apel a reţinut că recurentul-reclamant nu este o persoană particulară, necunoscută publicului, ci, dimpotrivă, s-a aflat în atenţia publicului, constatând că este deosebit de cunoscut atât în mediul de afaceri, cât şi în cel sportiv (ca arbitru internaţional FIFA, arbitru, proprietar al clubului C.), fiind cetăţean de onoare a oraşului Vaslui, astfel că se bucură de o vădită notorietate pe plan local. Se observă că instanţa de apel a făcut trimitere la mijloacele de probă care i-au format convingerea că recurentul-reclamant poate fi încadrat în categoria persoanelor publice, nu neapărat din perspectiva apariţiilor sale publice, ci a activităţii sale profesionale.

Contrar criticilor formulate de către recurentul-reclamant, instanţa de apel nu putea realiza dihotomia propusă de acesta, în sensul de a reţine că, deşi se bucură de notorietate în plan local, avea calitatea de persoană privată, din perspectiva faptului că nu mai era în atenţia publică la data apariţiei articolelor incriminate, pentru a se bucura astfel de cel mai ridicat standard de protecţie. Aceasta, întrucât articolele de presă incriminate făceau trimitere la aspecte aflate în strânsă legătură cu exercitarea activităţii sale profesionale de arbitru şi om afaceri, în legătură cu care era cunoscut publicului, nefiind relevant faptul că, la momentul publicării lor, acesta nu mai desfăşura activităţile respective.

Dată fiind constatarea calităţii de persoană publică a recurentului-reclamant, în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană necunoscută publicului, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată. Cum recurentul-reclamant este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Relativ la faptele imputate intimatului-pârât, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia declaraţiile determinante din articolele în litigiu sunt fondate pe împrejurări concrete, având o bază factuală. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că nu putem vorbi de acuzaţii lipsite de orice baza factuală şi că alegaţiile nu prezintă cititorilor imaginea unei persoane care nu respectă instituţiile fundamentale ale statului sau care este răzbunătoare.

Nu poate fi primită critica recurentului-reclamant, în sensul că ar fi eronat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia simpla existenţă a unui dosar de urmărire penală, indiferent de soluţie, reprezintă o bază factuală pentru afirmaţiile din articolele intimatului. Aceasta, întrucât, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă, care să îl determine să le facă publice, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general.

Pe de altă parte, analiza instanţei de apel nu s-a limitat doar la a aprecia întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale din prisma faptului că, ulterior, s-a dispus clasarea cauzei penale, ci a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză. Chiar dacă afirmaţiile intimatului-pârât au fost contondente şi critice, instanţa de apel a reţinut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia nefiind de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea recurentului-reclamant, ci de a aduce la cunoştinţă chestiuni de interes public.

Din această ultimă perspectivă, instanţa de apel a prezentat jurisprudenţa Ct. E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează, cu condiţia ca aceste afirmaţii să contribuie la o dezbatere de interes general şi să fie formulate cu bună-credinţă.

Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanţa de apel a analizat aceste două condiţii, reţinând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes general, cât şi cel al bunei-credinţe a autorului articolelor de presă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 38 din 25 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.