Delayed real estate restitution under Law No. 10/2001: Civil liability for loss of use based on general delict norms rather than specific statutory compensation

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 7 ianuarie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 93.703 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului situat în Iaşi, str. x, pentru perioada ianuarie 2018-11 aprilie 2019, precum şi la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 952 din 9 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1-6 ianuarie 2018, a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a echivalentului în RON al sumei de 116.227 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada 01.01.2018-11.04.2019, în ce priveşte partea aparţinând reclamantului din imobilul situat în mun. Iaşi, str. x, a dobânzii legale aferente, calculate până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.266 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1213A din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 8 martie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care a învederat, în sinteză, următoarele critici: instanţa de apel a ignorat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015; Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosinţă a imobilului, ci doar restituirea în natură sau, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, despăgubiri constând în valoarea de piaţă a imobilului; nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât punerea în posesie asupra imobilului a fost tergiversată chiar de către reclamant, care a promovat mai multe litigii; pentru a proba cheltuielile de judecată, reclamantul trebuia să depună la dosar contractul de asistenţă juridică; instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi să reducă onorariul de avocat, cuantumul de 5.000 RON fiind disproporţionat, faţă de serviciile prestate de avocat şi de complexitatea cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deşi recurenta-pârâtă a indicat doar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., din moment ce se invocă încălcarea nu doar a normelor de drept material, ci şi a dispoziţiilor art. 451-453 din C. proc. civ., precum şi a autorităţii de lucru judecat, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor trei motive de casare.

Recurenta-pârâtă a susţinut nesocotirea, de către instanţa de apel, a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, critică care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 din C. proc. civ.. Plecând de la faptul că perioada pentru care s-a solicitat lipsa de folosinţă a imobilului în cadrul dosarului nr. x/2015 a fost cea cuprinsă între decembrie 2011 şi august 2015, instanţa de apel a constatat că, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, au fost pronunţate alte două hotărâri judecătoreşti vizând perioade ulterioare (septembrie- decembrie 2015 şi ianuarie- octombrie 2016), prin care au fost admise pretenţiile reclamantului, respectiv sentinţa civilă nr. 2211/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, şi decizia civilă nr. 226/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, care se impun cu putere de lucru judecat.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că în mod nelegal a fost antrenată răspunderea sa delictuală, în condiţiile în care, pe de o parte, punerea în posesie asupra imobilului a fost tergiversată de intimatul-reclamant, care a promovat mai multe litigii, iar, pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că despăgubirile acordate intimatului-reclamant reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat de recurenta-pârâtă în perioada 1 ianuarie 2018-11 aprilie 2019, prin emiterea cu întârziere a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001. A mai reţinut că, deşi recurenta-pârâtă a fost obligată, prin sentinţa civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, să emită în favoarea intimatului-reclamant dispoziţia de restituire în natură a imobilului situat în Iaşi, str. x, totuşi a emis dispoziţia abia la 17 iulie 2017, după declanşarea procedurii execuţionale, şi a rămas, fără drept, în posesia imobilului până la 11 aprilie 2019, când a fost încheiat protocolul de predare-preluare a posesiei şi folosinţei imobilului retrocedat.

În acest context factual, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1.357 şi urm. din C. civ., constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, pentru prejudiciul cauzat intimatului-reclamant în perioada 01.01.2018-11.04.2019, prin privarea sa de folosinţa imobilului. Cu privire la eventuala culpă a intimatului-reclamant, generată de faptul că acesta nu ar fi depus toate diligenţele de care era ţinut pentru a intra în posesia imobilului, instanţa de apel a constatat că o asemenea împrejurare nu poate fi reţinută în cauză.

Susţinând că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod eronat, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi că punerea în posesie asupra imobilului ar fi fost tergiversată de intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă aduce în discuţie, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat mijloacele de probă administrate şi a stabilit situaţia de fapt. Ca atare, astfel de critici vizează netemeinicia deciziei recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită doar un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond.

Relativ la susţinerea că Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosinţă a imobilului, este de subliniat că fundamentul juridic al pretenţiei deduse judecăţii nu îl reprezintă dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci prevederile de drept comun ale art. 1.349 alin. (1) din C. civ. ("orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane") şi ale art. 1.357 alin. (1) din acelaşi Cod ("cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare"). Mai mult, astfel cum instanţa de apel a evidenţiat în mod judicios, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu stipulează dreptul la despăgubiri periodice pentru lipsa de folosinţă a imobilului, acest act normativ special stabileşte termenele în care trebuie soluţionate notificările persoanelor îndreptăţite, iar intimatul-reclamant a dovedit că este creditorul obligaţiei de emitere a dispoziţiei de restituire a imobilului. Or, emiterea acestei dispoziţii cu întârziere are valenţa unei fapte ilicite, în sensul dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai învederat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 452 din C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al acestui motiv de recurs.

Potrivit art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a nesocotit această normă de drept procesual, în condiţiile în care intimatul-reclamant a probat existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată cu documente justificative (factură fiscală şi ordin de plată), neexistând obligaţia legală de a depune la dosar şi contractul de asistenţă juridică. Întrucât legiuitorul nu a condiţionat, în niciun fel, modul de dovedire a cheltuielilor de judecată, se aplică regulile de drept comun, astfel că realitatea cheltuielilor poate fi stabilită pe baza instrumentelor de plată care atestă achitarea contravalorii serviciului prestat de către avocat. Împrejurarea că instanţa de apel a dat înscrisurilor respective forţă probantă nu echivalează cu greşita aplicare a normelor de procedură ce reglementează cheltuielile de judecată, critica recurentei-pârâte fiind, mai degrabă, o chestiune de apreciere a probatoriului administrat, care excedează controlului de legalitate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi să reducă onorariul de avocat, apreciind că valoarea de 5.000 RON este disproporţionată.

Prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reţinut următoarele aspecte: 34. Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. Proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că respectivele critici de recurs nu pot fi analizate.

Faţă de aceste considerentele, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, cuantum ce a fost redus, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciindu-se că valoarea onorariului de 5.000 RON este prea mare, în raport cu activitatea îndeplinită de avocat în etapa recursului şi cu complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1213A din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.