Continuous breach of contract under mandate agreement: liability for loss of use and successive performance of the statute of limitations

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă (ca urmare a declinării competenţei materiale procesuale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 25 septembrie 2020), reclamantele A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 1000 euro/lună (la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri pentru întârzierea lucrărilor şi pentru lipsa de folosinţă, aferente perioadei cuprinse între 14 aprilie 2013 şi data recepţiei la terminarea lucrărilor şi a predării la cheie, cu toate utilităţile şi infrastructura necesare, a locuinţei tip I23D, situată în cartierul Henri Coandă, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 753 din 17 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 51.651 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului, pentru perioada cuprinsă între 14 iulie 2017 şi 13 septembrie 2021, precum şi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 360A din 9 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 20 decembrie 2023, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, atunci când a înlăturat criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut că neîndeplinirea obligaţiei contractuale este una continuă, instanţa de apel şi-a însuşit întocmai motivarea primei instanţe şi, la rândul ei, a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, critici pe care le-a subsumat motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat şi la atribuţiile A.N.L., critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 23 octombrie 2023, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În cadrul pct. I din memoriul de recurs, pârâta a susţinut că, atunci când a înlăturat criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut că neîndeplinirea obligaţiei contractuale este una continuă, instanţa de apel şi-a însuşit întocmai motivarea primei instanţe şi, la rândul ei, a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Se constată că aceste critici, care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Pe de o parte, decizia recurată este motivată corespunzător, neputându-se reţine că instanţa de apel a preluat întocmai considerentele primei instanţe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

În prezenta cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a reluat întocmai considerentele sentinţei şi nici nu şi-a întemeiat raţionamentul juridic exclusiv pe redarea unor decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cauze similare, ci a analizat motivele de apel invocate şi apărările formulate, stabilind elementele de fapt şi de drept ce conferă particularitate litigiului. Trimiterea la anumite decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare nu a constituit un argument decisiv în analiza instanţei de apel, din moment ce aceasta a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a înlăturat criticile aduse soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune

Preliminar, se reţine că obligaţia pe care intimatele-reclamante pretind că recurenta-pârâtă nu a îndeplinit-o în mod corespunzător şi care dă naştere dreptului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs este obligaţia contractuală de urmărire a execuţiei şi finalizării locuinţei. Intimatele-reclamante au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, invocând neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul. Ca atare, în condiţiile în care lipsa de folosinţă a fost solicitată în raport cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat, în mod corect instanţele de fond, atunci când au analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părţi.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, depăşirea termenului stabilit în contract pentru predarea locuinţei (16 noiembrie 2008) nu are aptitudinea de a considera contractul de mandat încetat, mai ales în contextul în care nu s-a negat de către părţi continuarea demersurilor contractuale în vederea executării, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă. În acest context, nu poate fi primită susţinerea că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă la 16 noiembrie 2008, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că o atare interpretare ar fi putut fi primită doar dacă neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acel moment, ceea ce nu este cazul în speţă.

În condiţiile în care intimatele-reclamante au formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiei de a executa, în mod corespunzător, mandatul, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că paguba invocată de către intimatele-reclamante se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca acestea să fie puse în posesia utilă a locuinţei, din moment ce nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de către recurenta-pârâtă se constituie într-o inacţiune continuă.

Ca atare, nu se poate reţine că momentul naşterii dreptului material la acţiune este data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat nu s-a consumat la acel moment, ci are un caracter continuu (se prelungeşte în timp), astfel că obligaţia de plată a despăgubirilor nu este o obligaţie unică, ci îmbracă forma unor prestaţii succesive, caz în care prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă.

Sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora prejudiciul invocat de către intimatele-reclamante ar fi unic, chiar dacă se prelungeşte în timp, şi că acest din urmă fapt ar atrage doar modificarea valorii despăgubirilor, nu şi momentul de la care începe să curgă prescripţia.

În realitate, fiind vorba despre un prejudiciu care se produce în mod succesiv, rezultă că pentru fiecare zi curge un termen de prescripţie distinct, după cum prevăd dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 ("în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită"), respectiv cele ale art. 2.526 teza I din C. civ. ("când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă"), astfel că nu pot fi considerate prescrise pretenţiile formulate într-un termen de 3 ani, calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanţei.

În cadrul pct. II din memoriul de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat şi la atribuţiile A.N.L., critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi analizate acele critici prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, contractul de mandat, prin raportare la conţinutul clauzelor contractuale şi la prevederile art. 970 şi urm. din C. civ. de la 1864, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia").

În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile din memoriul de recurs prin care se susţin, în sinteză, următoarele aspecte: instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat şi conţinutul obligaţiilor asumate de mandatar, urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligenţele necesare pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligaţiilor asumate de mandatar, acestea fiind de diligenţă, iar nu de rezultat; în mod greşit a reţinut instanţa de apel că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza imobilul şi de a realiza reţeaua de utilităţi în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligaţie de diligenţă, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcţiei ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu autorităţile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de utilităţi; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor şi purtând o amplă corespondenţă cu părţile implicate în acest proiect.

Se observă că, prin intermediul acestor critici, se susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii (contractul de mandat), atunci când a calificat obligaţia asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligaţie de rezultat, iar nu de diligenţă, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

Referitor la criticile prin intermediul cărora se susţine că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1.523 şi urm. din C. civ. de la 1864 şi că a interpretat în mod greşit prevederile Legii nr. 152/1998, se constată că sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive şi că Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziţie din care să reiasă obligaţia sa de a efectua lucrările de utilităţi şi de construire, precum şi de a preda locuinţa la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului Henri Coandă nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuţii, Agenţia a fost autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii. Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat, în mod corect, aceste prevederi legale, atunci când a reţinut că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat, pentru că A.N.L. nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci acţionează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului imobiliar.

De asemenea, este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că obligaţiile A.N.L. nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, ci includ şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, din moment ce la art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se prevede că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale, iar, cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Interpretând clauzele contractului de mandat în corelaţie cu dispoziţiile legale precitate, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente, respectiv construirea propriu-zisă a locuinţelor şi viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire, adică asigurarea finalizării construcţiei, ce implică atât asigurarea edificării construcţiei, cât şi a instalaţiilor care o deservesc şi o fac funcţională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii. Totodată, aplicând, în mod corect, prevederile legale precitate, instanţa de apel a conchis că contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci este un act juridic complex, prin care intimaţii-reclamanţi au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, context în care a reţinut că obligaţia asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, nu de diligenţă, interpretare ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Referitor la condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut neexecutarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care a întreprins demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, iar nefinalizarea la termen a locuinţei a fost determinată de Municipiul Bucureşti, care gestionează finanţarea şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, astfel că prejudiciul nu îi poate fi imputat.

Nici aceste critici nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuţie temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, din moment ce instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, plecând de la interpretarea clauzelor contractului de mandat. În contextul în care a calificat obligaţia asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind una de rezultat, instanţa de apel a reţinut că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în desfăşurarea şi implementarea proiectului în relaţia cu partenerii contractuali. În ceea ce priveşte demersurile pe care recurenta-pârâtă afirmă că le-a efectuat, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că acestea se situează în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le iniţieze, ci să asigure punerea lor în practică şi, pe de altă parte, că nu prezintă relevanţă din perspectiva existenţei faptei ilicite, având în vedere că obligaţia asumată prin contractul de mandat este una de rezultat.

Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul intimatelor-reclamante nu este susceptibil a fi utilizat conform destinaţiei sale (locuinţă), întrucât nu este finalizat, nu este racordat la utilităţi, iar cartierul nu beneficiază de dotările socio-urbane necesare.

Se observă că, invocând neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale şi a valorificat mijloacele de probă, inclusiv convenţiile încheiate între părţile implicate în proiect, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în calea extraordinară de atac a recursului. Referitor la interpretarea mijloacelor de probă, se reţine că, potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor.

Or, recurenta-pârâtă critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Faţă de cele expuse, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante A. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în faza procesuală a recursului prin documentele justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 360A din 9 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.