Recovery of EU co-financing: statutory prescription trigger and sufficiency of unilateral contract termination under Civil Code

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă (ca urmare a declinării competenţei teritoriale de către Tribunalul Sălaj, prin sentinţa nr. 95 din 13 februarie 2020), reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei a solicitat obligarea pârâtei Comuna Hida, prin primar, la plata sumei de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanţare de la Fondul European de Dezvoltare Regională şi de la bugetul de stat, precum şi la plata dobânzilor contractuale de întârziere.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1636 din 29 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată, a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanţare de la Fondul European de Dezvoltare Regională şi de la bugetul de stat, precum şi penalităţi contractuale de 0,02% pe zi de întârziere, începând cu 26.06.2019 şi până la data achitării debitului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1459A din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanţare de la Fondul European de Dezvoltare Regională şi de la bugetul de stat, a respins cererea privind plata penalităţilor contractuale de întârziere, ca neîntemeiată, şi a menţinut soluţia primei instanţe privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 6 martie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii accesorii privind plata penalităţilor contractuale de întârziere.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că, atunci când a interpretat clauza cuprinsă la art. 13 alin. (13) din contractul de finanţare nr. x/28.11.2014, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.270 alin. (1), art. 1489 şi art. 1535 din C. civ.. A învederat că, deşi instanţa de apel consideră că nicio prevedere contractuală nu se referă la "ipoteza daunelor materiale datorate de beneficiar ca urmare a rezilierii contractului pentru neexecutarea obligaţiilor beneficiarului", totuşi art. 19 alin. (4) din contract face trimitere la art. 13 din contract, astfel că părţile au avut în vedere şi acordarea de penalităţi, în situaţia rezilierii. Prin urmare, în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel cu privire la obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere de 0,02%/zi, aferente sumei de 2.471.422,77 RON, în condiţiile în care plata cu întârziere a debitului principal privează creditorul, pe perioada întârzierii, de folosinţă acelor sume.

4.2. Împotriva deciziei civile, la 7 martie 2024, a declarat recurs şi pârâta, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi, rejudecând, respingere cererii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 31.12.2018, întrucât aceasta reprezintă data stabilită pentru finalizarea fizică a proiectului ("obligaţia să realizeze din bugetul propriu toate activităţile proiectului în termen de 30 de luni de la data finalizării termenului acordat urmare aplicării Instrucţiunii AMPOR nr. 14/2015, dar nu mai târziu de 31.12.2018"), iar nu data de la care s-a născut dreptul de a se solicita restituirea sumelor. În speţă, termenul de prescripţie a început să curgă de la 22.04.2015, când au fost restituite ultimele sume către autoritatea de management, sau cel mai târziu de la 08.03.2016, când autoritatea de management a făcut ultima plată din bugetul de stat şi din F.E.D.R.

Pe fond, din interpretarea art. 19 alin. (4) din contractul de finanţare rezultă că dreptul la restituire se naşte doar în ipoteza în care intervine rezilierea contractului, adică atunci când se reţine culpa contractuală rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii contractuale. Instanţa de apel a reţinut însă că rezilierea nu trebuie dispusă sau constatată de către instanţă în cazul rezilierii unilaterale şi că o culpă în neexecutarea obligaţiilor contractuale nu reprezintă o condiţie pentru invocarea rezilierii. Altfel spus, simpla neexecutare a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi, independent de culpă, dă dreptul celeilalte părţi să rezilieze unilateral contractul, fără a fi necesară intervenţia instanţei. În aceste condiţii, rezilierea unilaterală se apropie de denunţarea unilaterală, ca mod de încetare a unui contract. Or, de esenţa rezilierii este culpa contractuală.

Conform prevederilor art. 1.549 şi art. 1.551 din C. civ., în materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligaţii, obţinând rezoluţiunea contractului; în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere şi în cazul neexecutării de mică însemnătate, dar cu caracter repetat.

Contractul nefiind titlu executoriu ex lege, partea adversă nu-l putea pune în executare silită pentru recuperarea sumelor pretinse, având la îndemână doar posibilitatea rezilierii sale, cu plata de daune-interese. Fiind în materie contractuală, culpa se prezumă prin simpla neexecutare a obligaţiilor, conform art. 1.548 din C. civ., ceea ce înseamnă că neexecutarea obligaţiei este direct legată de culpă şi, dacă în cauză s-a invocat rezilierea unilaterală, ca urmare a neexecutării obligaţiilor, înseamnă că putea opera această sancţiune doar ca urmare a unui caz de culpă, astfel că raţionamentul instanţei de apel este nelegal.

În aceeaşi ordine de idei, rezilierea, în cazul în care operează, produce doar efecte pentru viitor, astfel că ceea ce s-a prestat nu mai poate fi întors, însă se pot solicita daune-interese, drept contravaloare a prestaţiei efectuate şi care nu mai poate fi întoarsă. Dar partea adversă nu şi-a construit juridic cererea într-un asemenea mod, astfel că nu putea fi primită, contrar reţinerilor instanţei de apel.

În ce priveşte rezilierea, se invocă decizia de reziliere nr. 7/27.05.2019, prin care se impută imposibilitatea fizică de a implementa proiectul, însă, tot în cuprinsul deciziei, se reţine că nu există suspiciuni de neregulă/fraudă aferente proiectului şi că, potrivit adresei nr. x/10.01.2019, pentru acest proiect nu au fost iniţiate acţiuni de control. Problema de drept care interesează este dacă, în baza deciziei de reziliere, partea adversă era îndreptăţită automat la restituirea sumei pretinse. Lăsând la o parte faptul că imposibilitatea fizică de a implementa proiectul nu constituie un caz de culpă contractuală de natură a atrage restituirea sumelor, decizia respectivă nu are valoarea unei rezilieri a contractului, ci trebuie supusă analizei unei instanţe. Or, câtă vreme reclamantul nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere privind constatarea rezilierii contractului de finanţare, acesta nu este îndreptăţit la restituirea sumelor, deoarece dreptul nu s-a născut.

Această concluzie rezultă din interpretarea gramaticală a clauzei de la art. 19 alin. (4) din contract, care prevede că partea adversă poate decide rezilierea unilaterală a contractului, care este transmisă prin notificare scrisă. Or, notificarea scrisă nu poate fi asimilată unei decizii de reziliere, ca act administrativ ce ar putea fi contestat pe calea contenciosului administrativ, ci reprezintă un simplu act prin care se aduce la cunoştinţă rezilierea. Notificarea poate fi asimilată doar cu o declaraţie unilaterală de reziliere, în sensul art. 1.552 din C. civ. şi, în asemenea cazuri, instanţa este chemată sa dispună sau, după caz, să constate intervenită rezilierea contractului (rezilierea judiciară). Aşa fiind, reţinerile instanţei de apel nu pot fi primite, deoarece a fost făcută o analiză superficială a art. 19 din contract, precum şi a prevederilor art. 1.550 din C. civ., iar a achiesa la reţinerea instanţei de apel înseamnă că oricând partea adversă putea rezilia contractul şi această reziliere să producă efecte de drept, fără a mai fi supusă filtrului instanţei, fapt ce ar reprezenta un abuz contractual.

De altfel, contractul a fost în fiinţă până la 31.12.2023, pentru că nicio instanţă nu s-a pronunţat cu privire la încetarea acestuia. De menţionat este faptul că, prin actul adiţional nr. x, art. 2 alin. (2) din contract s-a modificat, contractul păstrându-şi valabilitatea 5 ani după expirarea termenului acordat beneficiarului în vederea asigurării funcţionalităţii proiectului, iar, prin actul adiţional nr. x, s-a modificat art. 2 alin. (5) privind termenul acordat beneficiarului în vederea asigurării funcţionalităţii proiectului, termen care s-a prelungit până cel mai târziu la 31.12.2018. Prin urmare, contractul şi-a păstrat valabilitatea până în 31.12.2023 şi, câtă vreme nu s-a solicitat rezilierea acestuia - printr-un capăt distinct de cerere - solicitarea de restituire a sumelor nu putea fi primită.

Dacă instanţa de recurs va considera că decizia nr. 7/27.05.2019 este suficientă pentru a opera rezilierea contractului şi, implicit, pentru a da dreptul părţii adverse să solicite restituirea sumelor, oricum în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. Astfel, problemele au apărut atunci când a fost emisă nota de neconformitate nr. x/23.03.2015, privind corecţiile financiare în cuantum de 7.838.232,98 RON, sumă foarte mare în raport cu suma asumată iniţial prin contract, în cuantum de aprox. 460.000 RON. Practic, a fost impusă în mod unilateral, la câteva luni de la momentul încheierii contractului, o sumă de 17 ori mai mare decât cea iniţială, iar impactul financiar a fost foarte mare asupra bugetului UAT-ului, care, cu toate că a fost nevoită să apeleze la un împrumut bancar, nu a putut sa facă faţă acestor cerinţe financiare.

Este vorba despre o imposibilitate financiară, nicidecum una fizică de a implementa proiectului, iar aceasta se datorează exclusiv părţii adverse, care a impus, în mod discreţionar, o sarcină financiară suplimentară în sarcina UAT-ului. În cazul în care ar fi cunoscut că ar urma să suporte sume aşa de mari, cu siguranţă pârâta nu ar mai fi încheiat contractul. Însă, nici această imposibilitate nu constituie un caz de culpă contractuala în accepţiunea convenţiei dintre părţi.

În realitate, este culpa părţii adverse, care, prin atitudinea sa abuzivă, a condus la imposibilitatea implementării proiectului, fapt ce îmbracă forma cauzei exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1.352 din C. civ. (fapta victimei). Ca atare, nu este vorba despre nerespectarea unei obligaţii contractuale (cu atât mai puţin cea prevăzută la art. 8 alin. (8) din contract), cum greşit reţine instanţa de apel, şi nici despre o neregulă, în sensul art. 13 alin. (1) din contract.

Este adevărat că, în raport cu prevederile art. 17 alin. (6) din contract, partea adversă putea modifica unilateral, prin notificare scrisă, însă anexele la contract nu fac referire sub nicio formă la art. 2-3 din contract. Această prerogativă de a modifica unilateral contractul a fost extinsă cu rea-credinţă şi la alte clauze esenţiale din contract, peste voinţa pârâtei, rupându-se echilibrul contractual. Orice altă modificare unilaterală din partea reclamantului nu poate fi primită, intrând în sfera unui abuz de drept, ce urmează a fi sancţionat de instanţă

5. Apărările formulate în cauză

Pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de către reclamant, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite şi va anula acest recurs, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, respectiv prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, deşi în memoriul de recurs s-a indicat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că instanţa de apel ar fi interpretat sau aplicat, în mod greşit, normele de drept material.

În realitate, argumentând criticile relative la greşita respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzilor de întârziere, recurentul-reclamant a invocat greşita interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a clauzei cuprinse la art. 13 alin. (13), în corelare cu cea de la art. 19 din contractul de finanţare nr. x/28.11.2014. Or, astfel de critici nu pot fi analizate, întrucât C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale) şi nici vreunui alt motiv de casare prevăzut de lege.

Indicarea, în cuprinsul memoriului de recurs, a prevederilor art. 1.270 alin. (1), art. 1.489 şi art. 1.535 din C. civ. este doar formală, din moment ce recurentul-reclamant nu a criticat modul în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat aceste norme de drept substanţial, ci a susţinut că, prin art. 13 alin. (13) din contractul de finanţare nr. x/28.11.2014, părţile au convenit asupra plăţii unor penalităţi de întârziere de 0,02% pe zi de întârziere, precum şi că această clauză ar fi incidentă în cauză, prin raportare la art. 19 alin. (4) din contract.

În atare context, invocarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanţă juridică, recursul fiind nul, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului formulat de către reclamant, invocată din oficiu, şi îl va anula.

Examinând recursul formulat de către pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut eronat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 31 decembrie 2018 sau, cel mai târziu, de la 8 martie 2016.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 2.523 din C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", iar, potrivit art. 2.528 alin. (1), "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". În lumina acestui din urmă text legal, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală sau contractuală, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la momentul la care cel păgubit a cunoscut (moment subiectiv) ori trebuia (moment obiectiv) să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, aceste norme de drept material, atunci când a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la 31 decembrie 2018, care reprezintă data stabilită de către părţi, prin cel de-al doilea act adiţional la contractul de finanţare nr. x/28.11.2014, pentru finalizarea proiectului. Aceasta, întrucât oricând până la acest moment recurenta-pârâtă putea să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale şi numai de la expirarea acestui termen intimatul-reclamant putea şi trebuia să cunoască neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de recurenta-pârâtă.

Din moment ce termenul de prescripţie a început să curgă în cauză de la 31 decembrie 2018, instanţa de apel a constatat, în mod just, că acesta nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată (6 decembrie 2019).

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă de la 22 aprilie 2015 (când a fost restituită suma de 867.671,53 RON către autoritatea de management) sau, cel mai târziu, de la 8 martie 2016 (când autoritatea de management a făcut ultima plată din Fondul European de Dezvoltare Regională şi de la bugetul de stat), astfel că era deja împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată. Aceasta, întrucât părţile au încheiat două acte adiţionale la contractul de finanţare (primul la 28 decembrie 2015, iar al doilea la 30 iunie 2016), prin care recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a realiza, din bugetul propriu, toate activităţile proiectului, context în care instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, recunoaşterea obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă faţă de intimatul-reclamant şi, implicit, ale drepturilor corelative ale acestuia, cursul prescripţiei fiind astfel întrerupt, în conformitate cu prevederile art. 2.537 pct. 1 din C. civ.. De altfel, acest raţionament juridic al instanţei de apel nu a fost criticat, recurenta-pârâtă susţinând, în mod generic, că nu a intervenit întreruperea cursului prescripţiei.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, potrivit celor două acte adiţionale, contractul şi-a păstrat valabilitatea până la 31 decembrie 2023. Deşi această susţinere este corectă, instanţa de apel a reţinut, în mod justificat, că nu are niciun efect asupra cursului prescripţiei, întrucât, prin cele două acte adiţionale, nu a fost stinsă ori înlăturată obligaţia asumată de către intimatul-reclamant, şi anume acordarea finanţării nerambursabile de maxim 22.746.259 RON, pentru implementarea proiectului, în limita cheltuielilor eligibile. Ca atare, valabilitatea contractului până la 31 decembrie 2023 nu împiedica recuperarea sumelor plătite de către intimatul-reclamant recurentei-pârâte, obligaţiile asumate de aceasta din urmă având ca punct de plecare o altă dată decât cea a încetării contractului.

În raport cu cele expuse, se constată că, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în funcţie de circumstanţele de fapt specifice ale cauzei, criticile de recurs fiind nefondate.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.550-1552 şi art. 1.350 din C. civ., atunci când a reţinut că nu constituie o condiţie a rezilierii unilaterale a contractului culpa debitorului, precum şi atunci când a constatat că sunt îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1.550-1.552 din C. civ., rezultă că, pentru a se putea invoca rezilierea unilaterală a contractului, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: (i) să existe o neexecutare a obligaţiilor contractuale; (ii) neexecutarea obligaţiilor contractuale să fie însemnată; (iii) debitorul să fie pus în întârziere, dacă nu este de drept în întârziere; (iv) să existe o declaraţie unilaterală de reziliere, prin care creditorul să îşi manifeste voinţa de a desfiinţa unilateral contractul; (v) rezilierea să fie notificată debitorului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se reţine că instanţa de apel a identificat şi a aplicat, în mod corect, condiţiile legale privind rezilierea unilaterală a contractului de finanţare nr. x/28.11.2014, reţinând, în urma coroborării probelor administrate în cauză, următoarele aspecte relevante:

(i) există o neexecutare a obligaţiilor contractuale din partea recurentei-pârâte, întrucât aceasta, deşi şi-a asumat obligaţia de a finaliza proiectul până la 31 decembrie 2018, realizând din bugetul propriu toate activităţile specifice, totuşi, conform raportului din 30 iulie 2018, a executat doar 28,55% din lucrări;

(ii) această neexecutare este însemnată, întrucât executarea doar a 28,55% din lucrări reprezintă o neexecutare semnificativă a obligaţiilor contractuale;

(iii) recurenta-pârâtă este de drept în întârziere, conform art. 19 din contractul de finanţare, prin care părţile au prevăzut că debitorul este de drept în întârziere prin simplul fapt al încălcării contractului;

(iv) există o declaraţie unilaterală de reziliere, prin care creditorul şi-a manifestat voinţa de a desfiinţa unilateral contractul de finanţare pentru neexecutare, respectiv decizia nr. 7 din 27 mai 2019;

(v) declaraţia de reziliere a fost comunicată debitoarei la 10 iunie 2019.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, faptul că, în concepţia C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, culpa debitorului în neexecutarea obligaţiilor contractuale nu reprezintă o condiţie pentru invocarea rezilierii, având relevanţă exclusiv în privinţa efectelor rezilierii. Ca atare, este nefondată critica de recurs potrivit căreia instanţa de apel ar fi nesocotit faptul că, de esenţa rezilierii, este culpa contractuală.

Recurenta-pârâtă a mai argumentat că instanţa de apel a interpreta eronat clauza de la art. 19 alin. (4) din contractul de finanţare nr. x/28.11.2014, potrivit căreia "în cazul nerespectării de către beneficiar a prevederilor prezentului contract, AM POR poate decide rezilierea unilaterală a contractului, decizia AM POR comunicându-se beneficiarului printr-o notificare scrisă; în această situaţie, beneficiarul are obligaţia restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul contractului, în condiţiile prevăzute de art. 13 din contract".

Aceste susţineri nu pot fi analizate, întrucât, după cum s-a arătat, C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"), rezultând că modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nici vreunui alt motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

Obţinerea daunelor-interese de către intimatul-reclamant este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor rezilierii unilaterale, aspect analizat şi constatat de instanţa de apel, prin aplicarea corectă a normele de drept material. Invocând neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamant, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de către reclamantul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva deciziei civile nr. 1459A din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Comuna Hida, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1459A din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.