Triple remuneration for unlicensed broadcast of sound recordings in hotel restaurant: appeal allowed and case quashed for failure to assess distinct public

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. Focşani, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 17.064,60 RON, reprezentând triplul remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi ori executaţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 martie 2020, a sumei de 3154,38 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi obligarea pârâtei la obţinerea de autorizaţii/licenţe neexclusive de la reclamantă pentru comunicarea fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual în spaţiile aflate în administrarea sa.

În drept, reclamantul a invocat art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (actualmente art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe republicată şi modificată) şi punctul 2.1 şi art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016; pentru cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, temeiul legal constă în coroborarea dispoziţiilor prevăzute de pct. 3.12 cu 3.4 din Decizia ORDA nr. 120/2016. Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, temeiul juridic este art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (actualmente art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată şi modificată).

Prin întâmpinare, pârâta A. S.A. a invocat excepţiile necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, prescripţiei dreptului material al acţiune pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 decembrie 2017, autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/3.2018 al Tribunalului Bucureşti şi, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că nu organizează nunţi ori botezuri, iar din cauza existenţei unor dosare penale şi a situaţiei generate de pandemia de COVID 19 clienţii au lipsit, astfel că nu a utilizat fonograme ori reproduceri ale acestora, restaurantul şi hotelul fiind închise.

Prin sentinţa civilă nr. 680/11.05.2021 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea, în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtei.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Vrancea.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 267 din 21.07.2022, Tribunalul Vrancea a respins excepţia privind autoritatea de lucru judecat ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamantul Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva sentinţei civile nr. 267/21.07.2022 pronunţate de Tribunalul Vrancea a declarat apel reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 267/21.07.2022 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, şi în consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 99/A din 23 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva sentinţei civile nr. 267 pronunţate la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A. S.A.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 267 pronunţată la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în sensul că:

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.064,60 RON reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi ori executaţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017 - 31.10.2020 în referire la spaţiul de cazare din cadrul B., şi pentru perioada 01.11.2017-31.03.2020 în referire la spaţiul restaurant din cadrul B..

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind penalităţilor de întârziere şi capătul de cerere privind obligaţia de a face.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 50 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei nr. 99/A din 23 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs pârâta A. S.A.

Prin recursul formulat, pârâta a apreciat ca fiind nelegală în parte decizia recurată, cu excepţia dispoziţiei de respingere a capătului de cerere privind plata penalităţilor de întârziere şi a capătului de cerere privind obligaţia de a face. Recurenta a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel a reţinut în mod incorect că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, în sensul că s-ar fi dovedit că ar fi comunicat public fonograme sau reproduceri, inclusiv pentru activitatea de restaurant, lucru pe care societatea nu l-a făcut.

Instanţa a apreciat că actele de la dosarul de la Tribunalul Vrancea ar face dovada desfăşurării activităţii de restaurant, în condiţiile în care societatea nu mai are deschis restaurantul, nu mai are angajaţi care să deservească restaurantul şi în condiţiile în care, la cererea unor clienţi, apelează la servicii de catering pentru a le furniza micul dejun în cameră. Mai mult, instanţa de apel nu a luat în considerare că la hotel are domiciliul administratorul societăţii (conform cărţii de identitate).

Astfel, faptul că în contabilitate sunt înregistrate unele achiziţii de produse alimentare se datorează celor de mai sus, iar nu faptului că restaurantul ar fi deschis.

În condiţiile în care nu poate obţine proiecte cu fonduri, nu li se aprobă cereri de creditare, nici măcar deschidere de conturi noi (ultima astfel de cerere fiind respinsă de C. de curând) deoarece în certificatul de la Registrul Comerţului figurează cu dosarul penal nr. x/2018 la Tribunalul Iaşi cu acuzaţie de evaziune fiscală, societatea nu îşi permite să ţină deschis un restaurant sau angajaţi pentru restaurant.

În plus, instanţa de apel le-a respins proba cu expertiza contabilă care să calculeze pe baza actelor contabile veniturile şi să constate difuzarea de fonograme în activitatea societăţii de cazare şi de restaurant şi a interpretat în mod greşit actele contabile depuse la dosar.

Mai mult, instanţa de apel nu le-a permis să depună toate actele din contabilitate care să dovedească susţinerile în combaterea apelului.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât în dosarul de faţă CREDIDAM a cerut obligarea la plata "triplului remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi ori executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual pentru perioada 01.11.2017 - 31.03.2020", iar în dosarul nr. x/2020 de la Tribunalul Bucureşti, UCMR-ADA a cerut obligarea societăţii la plata "triplului remuneraţiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioada ianuarie 2019 - martie 2020, septembrie 2020 - octombrie 2020.".

Susţine că operele muzicale sunt identice cu fonogramele, reproducerile acestora şi cu prestaţiile artistice, prin urmare, apreciază că aceste două instituţii au solicitat acelaşi lucru.

Mai arată că aceeaşi solicitare a fost şi în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, din partea D., în care s-a încheiat tranzacţie: remuneraţie pentru comunicare publică de opere muzicale în unităţile de alimentaţie publică şi cazare.

Totodată, în ce priveşte D., acesta încasează aceleaşi remuneraţii pentru comunicarea publică a fonogramelor.

Conform deciziei ORDA nr. 79/2014, D. este şi colectorul remuneraţiilor cuvenite pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor. Aceste remuneraţii sunt incluse în tariful de abonament lunar la companiile de cablu.

Prin urmare, societatea plăteşte pe de o parte remuneraţiile la compania de cablu, pe de altă parte la UCMR -ADA şi la D..

Cu toate acestea, datorită numărului foarte mic de clienţi şi de camere efectiv închiriate, societatea nu a comunicat public fonograme, opere muzicale, prestaţii artistice, etc., adică tocmai ceea ce solicită reclamanta.

Consideră nelegală susţinerea instanţei de fond conform căreia s-ar fi făcut dovada comunicării prin simplul fapt că există televizoare în unele camere ori prin planşele foto de la dosar, ignorându-se contradovada făcută de pârâtă.

Consideră că nu trebuie plătite 6 licenţe, ci doar una singură, acelui organism de gestiune colectivă care se ocupă cu activitatea pe care o desfăşoară societatea.

Arată că nu a difuzat şi nici nu difuzează muzică din cd-uri, dvd-uri ori alte înregistrări comerciale.

De asemenea, instanţa de apel a ignorat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017 şi a obligat-o la aceste sume în mod ilegal, făcând aplicarea greşită a normelor care reglementează prescripţia.

Totodată, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii celui de-al treilea capăt de cerere, deoarece instanţa de judecată nu se poate substitui părţilor unui contract, iar atâta timp cât societatea nu are activitate fiind restricţionată datorită pandemiei, aceasta nu poate fi obligată să încheie un astfel de contract.

Instanţa de apel, rejudecând cererea, nu s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat pe care recurenta invocat-o faţă de dosarul nr. x/2018, care s-a aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi care s-a finalizat prin tranzacţia nr. 1297-22.01.2019, fiind avută în vedere perioada 01.08.2015 - 31.10.2018.

Prin urmare, pentru sumele aferente perioadei 01.11.2017 - 31.10.2018 care sunt cerute prin acţiune operează autoritatea de lucru judecat şi nu mai pot fi cerute de vreme ce s-a tranzacţionat asupra acestora.

Mai arată că în dispozitivul noii hotărâri nu se regăsesc soluţiile asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, aspect nelegal.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 99/A din 23 mai 2024 şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Galaţi pentru a se pronunţa pe excepţiile invocate şi pentru a nu omite un grad de jurisdicţie (excepţiile prescripţiei, autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii invocate prin întâmpinare).

În drept, recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulare în cauză.

Intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului pârâtei a fost respinsă la termenul de judecată din 4.02.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul declarat de pârâta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin motivul de recurs privitor la acordarea de remuneraţii pentru activitatea de restaurant, recurenta a susţinut, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că, în mod incorect, instanţa de apel a reţinut că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Susţine că nu s-a dovedit că ar fi comunicat public fonograme sau reproduceri, inclusiv pentru activitatea de restaurant, nu a desfăşurat efectiv activitate de restaurant, ci doar, la cererea unor clienţi, a apelat la servicii de catering pentru a le furniza micul dejun în cameră.

Apreciind asupra susţinerilor recurentei-pârâte, se reţine că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Înalta Curte urmează a încadra motivul de recurs mai sus expus în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în esenţă, recurenta susţine omisiunea instanţei de apel de a analiza apărarea sa conform căreia restaurantul nu a funcţionat, în acest sens fiind consemnarea efectuată de delegatul reclamantei în referatul întocmit de acesta.

Astfel, apărarea pârâtei, fiind circumscrisă împrejurării că nu a existat o activitate în cadrul restaurantului, micul dejun fiind servit în camere, necesita un răspuns argumentat al instanţei întrucât o confirmare a situaţiei de fapt expuse de pârâtă ar fi condus la o soluţie contrară faţă de cea pronunţată, remuneraţia nefiind datorată în situaţia în care nu se reţine desfăşurarea unei alte activităţi de comunicare publică în cadrul restaurantului, distinctă de comunicarea iniţială publică de fonograme, opere muzicale şi prestaţii artistice în camerele de hotel.

În ceea ce priveşte existenţa unei activităţi în cadrul restaurantului, singurul argument al instanţei este acela că "intimata a negat desfăşurarea activităţii specifice restaurant, cu toate acestea din nota şi anexa nr. 2 depuse în prima instanţă reiese că în perioada dedusă judecăţii a realizat venituri din activitatea de restaurant". Or, conform apărării pârâtei, veniturile sunt rezultate din serviciile de catering furnizate clienţilor cazaţi în camerele hotelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte. De asemenea, dispoziţiile art. 1 din aceeaşi decizie fac vorbire de spaţii închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică.

În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede, la art. 3.12, că, pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie.

În aceste circumstanţe, având în vedere dispoziţiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deţinut autorizaţie-licenţă neexclusivă se datorează remuneraţii distinct pentru fiecare unitate deţinută.

În contextul expus, se reţine omisiunea de a analiza o apărare pertinentă a pârâtei. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franţei, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30).

Pe de altă parte, şi în situaţia în care se reţine că pârâta desfăşoară activitate în cadrul restaurantului, pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei referitoare la "publicul nou" pentru acordarea dreptului la remuneraţie pentru acest spaţiu, nu este suficientă analizarea criteriului reţinut de instanţa de apel în acest sens, acela al realizării unui venit din activitatea de restaurant. Astfel, este necesar a se stabili în ce măsură se poate reţine existenţa "publicului nou" în situaţia restaurantului sau dacă restaurantul este folosit exclusiv de clienţii cazaţi în camerele hotelului, caz în care, dată fiind inexistenţa unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială publică de fonograme, opere muzicale şi prestaţii artistice în camerele de hotel, nu se poate constata existenţa unui alt act de comunicare, care să confere dreptul la o remuneraţie distinctă.

În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", Înalta Curte reţine că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei.

De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unităţile de cazare deţinute de intimata-pârâtă nu aparţin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât şi succesiv şi care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceştia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială.

Aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 şi 42.

Tot în acest sens este şi hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 şi 51, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul iniţial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienţilor săi utilizează această fonogramă în mod autonom şi o transmite unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia recurată nr. 99/A din 23 mai 2024, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17064,60 RON reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi ori executaţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017 - 31.10.2020 în referire la spaţiul de cazare din cadrul B. şi pentru perioada 01.11.2017 - 31.03.2020 în referire la spaţiu restaurant din cadrul B..

Or, în speţa pendinte, faţă de specificul activităţii desfăşurate în spaţiile în litigiu, era necesată o analiză a susţinerilor pârâtei, coroborate cu probele administrate efectiv la dosarul cauzei, în sensul că societatea a utilizat servicii de catering pentru a deservi clienţii cazaţi în camerele de hotel, iar nu propriul restaurant, care este nefuncţional, din referatul ataşat cererii de chemare în judecată, întocmit de inspectorul CREDIDAM la 17 august 2020, rezultând, în urma verificărilor, că unitatea deţinută de A. S.A. - E. stele deţine 43 camere şi un restaurant alcătuit dintr-o sală mare cu o capacitate de 240 locuri şi o sală mică, având o capacitate de 130 locuri, acesta fiind temporar închis.

Pe cale de consecinţă, stabilind că este certă comunicarea iniţială publică de fonograme, opere muzicale şi prestaţii artistice în camerele de hotel, acestea fiind funcţionale, în ceea ce priveşte existenţa unui public nou în cadrul unei eventuale comunicări în restaurant instanţa de apel nu a efectuat verificări, raportat chiar la reţinerile inspectorului de specialitate potrivit cărora restaurantul este închis, iar pârâta utiliza servicii de catering pentru clienţii cazaţi în hotel.

În consecinţă, este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia de apel nu conţine motivele apte să răspundă unei apărări esenţiale formulate de pârâtă.

Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a se răspunde apărărilor esenţiale ale pârâtei, pe de parte, iar pe de altă parte, pentru a aprecia asupra îndeplinirii în cauză a condiţiei privind existenţa unui "public nou", în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens urmează a se avea în vedere că, în ipoteza în care restaurantul este folosit exclusiv de clienţii din camerele de hotel, nu se efectuează un alt act de comunicare, chestiune care nu a fost, de asemenea, examinată de instanţa de apel.

Înalta Curte mai relevă că nu este relevant exclusiv criteriul realizării unui venit din activitatea de restaurant, ci şi îndeplinirea criteriului vizând existenţa unui public nou, potrivit îndrumărilor expuse supra.

În ceea ce priveşte critica privind faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normelor de procedură, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.064,60 RON, reprezentând triplul remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi ori executaţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 martie 2020, a sumei de 3154,38 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi obligarea pârâtei la obţinerea de autorizaţii/licenţe neexclusive de la reclamantă pentru comunicarea fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual în spaţiile aflate în administrarea sa.

Prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, pârâta a invocat, printre altele, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, constatând că pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea de probe comune fondului cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., a unit excepţia cu fondul cauzei.

Prin sentinţa pronunţată pe fondul cauzei nr. 267/21 iulie 2022, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a respins acţiunea, iar faţă de respectiva excepţie a reţinut:

"Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa apreciază că, faţă de reţinerile anterioare, nu este necesar să se mai pronunţe asupra acesteia, câtă vreme cererea în ansamblul său este rămasă fără obiect, prin plata integrală a datoriei, inclusiv pentru perioada despre care se pretinde că ar fi operat prescripţia."

Împotriva sentinţei sus-menţionate a formulat apel reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM iar pârâta A. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 99/A din 23 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamantul, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 267 pronunţată la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi- CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.064,60 RON reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi ori executaţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017-31.10.2020 în referire la spaţiu de cazare din cadrul B., şi pentru perioada 01.11.2017-31.03.2020 în referire la spaţiu restaurant din cadrul B.. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind penalităţilor de întârziere şi capătul de cerere privind obligaţia de a face, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în prima instanţă şi a sumei de 50 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Nu a format obiect de judecată în apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017.

Se observă că pârâta A. S.A. nu a utilizat mijlocul procesual apt să declanşeze controlului instanţei de apel asupra modului în care prima instanţă a rezolvat excepţia prescripţiei.

În cauză, acţiunea îndreptată împotriva pârâtei a fost respinsă, ipoteză în care pârâta nu are un interes pregnant de a formula apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acesta, poate considera că apărarea poziţiei sale necesită formularea unui apel incident, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile primei instanţe cuprinse în sentinţă, în considerente sau în încheierile premergătoare şi pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

Or, în contextul în care pârâta nu a formulat apel incident prin care să pună în discuţie soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia asupra acestei excepţii nu a format obiectul analizei instanţei de apel, situaţie în care ea nu putea fi repusă în discuţie în recurs, fiind invocată omisso medio.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la respingerea probei cu expertiza contabilă de către instanţa de apel, refuzul permiterii de a depune înscrisuri contabile în combaterea apelului, la lipsa dovezii de comunicare publică a fonogramelor, operelor muzicale, prestaţiilor artistice, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea sunt vădit nefondate.

Astfel, regulile de procedură privind administrarea probelor în apel sunt cele prevăzute de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2). Potrivit acestui din urmă text legal, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin recurs, nu se invocă încălcarea unor norme legale de către instanţa de apel pentru a respinge proba cu expertiza contabilă. Se constată că intimata pârâtă nu formulat întâmpinare în termenul prevăzut de lege, proba nefiind solicitată în condiţiile arătate. Prin precizările de la dosar apel, intimata a solicitat acordarea unui termen pentru a depune expertiza contabilă întocmită în dosarul nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, dosar în care pârâta s-a judecat cu alt reclamant, şi anume UCMR ADA. În subsidiar, a solicitat proba cu expertiză contabilă în cauză.

În acest sens, instanţa de apel a acordat termene succesive pentru când urma a se depune expertiza întocmită în respectivul dosar şi cererea de chemare în judecată aferentă, iar la termenul din 10 aprilie 2024 a respins proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză, raportat la dispoziţiile legale în baza cărora se stabilesc criteriile pentru stabilirea remuneraţiei pentru drepturile conexe şi la aspectele puse în discuţie de pârâtă (stabilirea remuneraţiilor în funcţie de eventualele evenimente care au avut loc în acea unitate sau numărul de camere închiriate în unitatea hotelieră).

De asemenea, instanţa de apel a arătat că nu se mai impune nici dovedirea lor cu alte înscrisuri, respingând şi cererea de acordare a unui termen pentru a se depune documente contabile în dovedirea numărului de evenimente, petreceri, închirieri ale spaţiului.

Reprezintă atributul instanţei de judecată să stabilească dacă o probă este utilă, pertinentă şi concludentă, adică aptă a duce la soluţionarea procesului, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, instanţa a stabilit corect că, raportat la teza probatorie propusă (relevare număr evenimente/cazări organizate), ambele probe propuse sunt inutile, întrucât există dispoziţii legale în baza cărora se stabilesc criteriile avute în vedere la stabilirea remuneraţiei pentru drepturile conexe, cu privire la care reclamanta are atribuţii de colectare, iar numărul de evenimente/cazări organizate nu se numără printre acestea.

Astfel, Înalta Curte nu identifică nicio ipoteză de încălcare a normelor procedurale în materia probelor, întrucât dispoziţiile privitoare la propunerea şi administrarea probatoriului în cauză au fost pe deplin respectate şi reţine că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând motivul de recurs prin care se susţine că recurenta-pârâtă trebuie să plătească o unică remuneraţie către D., UCMR şi CREDIDAM, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia.

Pârâta recurentă nu se poate prevala de existenţa unor autorizaţii încheiate cu alte organisme de gestiune colectivă (pentru alte categorii de drepturi, de principiu drepturi conexe celor de autor), motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile prin care se tinde la înlăturarea regulilor specifice reparării prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Înalta Curte mai relevă că legea recunoaşte mai multe categorii de drepturi în domeniul creaţiei artistice muzicale - cele de autor, ce poartă asupra operelor muzicale şi respectiv drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, drepturile conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi, etc.

Fiecare dintre aceste drepturi, reglementate distinct, are un titular diferit şi totodată pentru gestiunea sa colectivă este autorizat un alt organism specializat; în consecinţă, autorizarea utilizării în scopul comunicării publice a fonogramelor nu exclude obligaţia autorizării comunicării publice a operelor muzicale, dacă activitatea desfăşurată de utilizator îmbracă forma ambelor tipuri de utilizare.

De asemenea, aspectele invocate de recurentă pentru a demonstra ipoteza de fapt susţinută, aceea că nu a publicat şi nu publică fonograme, opere muzicale, prestaţii artistice, în camerele hotelului, vizează în realitate valoarea probatorie acordată de instanţă dovezilor administrate în cauză care nu pot forma obiect de analiză în recurs dată fiind neîncadrarea acestor argumente în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.

Prin motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a invocat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată faţă de dosarul nr. x/2018 care s-a aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, finalizată prin tranzacţie, încălcând totodată principiul disponibilităţii, pentru că în esenţă s-ar fi solicitat acelaşi lucru în ambele dosare.

Analizând motivul de recurs astfel expus, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 267/21 iulie 2022, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a respins excepţia privind autoritatea de lucru judecat ca neîntemeiată, iar pârâta nu a declarat apel şi nici apel incident, respectiva soluţie dobândind autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. În consecinţă, instanţa de apel nu avea obligaţia de a analiza legalitatea sau temeinicia soluţiei pronunţate asupra respectivei excepţii, nefiind învestită în acest sens prin promovarea căii de atac de către partea interesată să obţină schimbarea acelei soluţii. Astfel, odată tranşată definitiv, respectiva chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie în faza procesuală a recursului.

În contextul expus, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prin faptul că nu a procedat la analiza respectivei excepţii.

Critica privind nepronunţarea instanţei cu privire la inadmisibilitatea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect obligarea sa la încheierea contractului, recurenta invocând în susţinerea acestui motiv de recurs faptul că instanţa nu se poate substitui părţilor unui contract, este nefondată.

Instanţa de apel a reţinut că "în ceea ce priveşte obligarea pârâtei să încheie autorizaţie neexclusivă, Tribunalul a reţinut că nu se poate substitui voinţei pârâtei, iar pe de altă parte aceasta are opţiunea de a opri comunicarea publică, dacă nu doreşte asumarea unei obligaţi faţă de CREDIDAM."

În această situaţie, cele învederate de recurentă în susţinerea motivului de recurs nu reprezintă o veritabilă critică a hotărârii recurate, cererea de obligare a sa la încheierea contractului fiind respinsă în considerarea argumentului invocat de parte.

Pe cale de consecinţă, reţinând că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 99A din 23 mai 2024 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 99A din 23 mai 2024 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.