Limits of freedom of expression in social media defamation: balancing ECHR Article 10 with reputation rights and invalidity of cassation appeals for lack of legal grounds

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, la data de 17 august 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. b), art. 253 alin. (3) lit. a), art. 252, art. 71 alin. (1) şi (2), art. 72, art. 75, art. 14, art. 16, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţie, art. 10 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 50.000 euro, pentru prejudicierea valorilor intrinseci ale reclamantului, a demnităţii, onoarei, imaginii, reputaţiei şi probităţii sale profesionale; obligarea pârâtului la încetarea pentru viitor a oricărei acţiuni ilicite şi de natură să prejudicieze drepturile şi interesele legitime ale reclamantului; obligarea pârâtului la publicarea hotărârii, pe pagina sa de C., precum şi în 3 ziare de largă circulaţie naţională şi 3 televiziuni cu acoperire naţională, pe cheltuiala sa.

2. Sentinţa Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro, reprezentând daune morale; a fost respinsă, în rest, acţiunea; a fost obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 4 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, a fost îndreptată eroarea materială din minuta sentinţei civile nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, în sensul că s-a menţionat: "Obligă reclamantul la plata către pârât a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată" în loc de "Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată".

3. Decizia Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia nr. 439 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. apreciază că, în raport cu întinderea şi gravitatea faptelor ilicite săvârşite de pârât, suma acordată nu este suficientă pentru repararea prejudiciului patrimonial produs, cât timp consecinţele faptelor pârâtului continuă să se producă, imaginea reclamantului, la nivelul societăţii, fiind profund afectată. Afirmă că, din această perspectivă, este necesar a se lua o măsură directă de ocrotire a reclamantului şi de prevenire în viitor a conduitei ilicite a pârâtului, prin obligarea acestuia la a-şi îndrepta comportamentul şi a-şi retracta afirmaţiile denigratoare la adresa reclamantului.

Susţine că, prin folosirea unor expresii jignitoare, într-un spaţiu uşor accesibil publicului, fără nicio bază factuală, pârâtul încalcă limitele dreptului la liberă exprimare întrucât acţionează având conştienţa că prin această modalitate de comunicare îi va crea reclamantului o imagine publică denigrantă, de natură să compromită încrederea comunităţii în rolul şi funcţia exercitată de acesta şi să pună în pericol întreaga sa activitate profesională.

Subliniază că toate acuzaţiile pârâtului referitoare la faptele de natură penală săvârşite de reclamant au fost dovedite de autorităţile statului ca fiind nereale, şi, dat fiind interesul manifestat de pârât faţă de viaţa personală şi profesională a reclamantului, nu se poate susţine că acesta nu cunoştea aspectele vizând soluţiile cu privire la aceste fapte.

Afirmă că nu se poate justifica susţinerea pârâtului, potrivit căreia reacţiile sale publice ar avea o adresabilitate generală, atât timp cât acesta acţionează în baza unor sentimente de profundă indignare şi aversiune faţă de reclamant, atitudinea sa fiind o modalitate de a se răzbuna, de a pune în pericol imaginea reclamantului, onoarea şi integritatea sa.

Învederează că scopul urmărit de pârât prin publicaţiile sale nu poate fi catalogat drept unul legitim întrucât nu are la bază intenţia de informare şi de a contribui la o dezbatere pe o chestiune de interes public, ci se circumscrie interesului personal al acestuia de a ataca activitatea politică a reclamantului.

Susţine că atitudinea pârâtului de a-şi expune opiniile politice de o manieră ostilă, prin atacul direct la persoana reclamantului, se situează în sfera ilicitului civil întrucât influenţează negativ percepţia publicului larg asupra persoanei reclamantului, precum şi asupra rolului pe care acesta îl exercită în societate, producându-i prejudicii grave ce se răsfrâng, inevitabil, asupra tuturor aspectelor ce ţin de activitatea sa profesională şi evoluţia carierei sale.

Afirmă că pârâtul urmăreşte să realizeze o propagandă batjocoritoare la adresa reclamantului, fiind depăşite limitele unei exprimări publice utile, prin încălcarea principiilor instituite inclusiv prin dispoziţiile art. 14 şi art. 15 C. civ.

Expune consideraţii teoretice vizând dreptul la exprimare, prevăzut de art. 10 din CEDO şi dreptul la respectarea vieţii private, prevăzut de art. 8 din CEDO, şi invocă jurisprudenţa instanţei de contencios european, concluzionând că pârâtul, prin afirmaţiile sale cu caracter scandalos şi nereal, făcute în cadrul unei adevărate campanii de denigrare a reclamantului, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, fiind încălcate limitele dreptului la libertatea de exprimare întrucât denotă intenţia acestuia de a afecta imaginea şi reputaţia reclamantului şi nu de a informa publicul pe subiecte de interes general şi de a contribui la o dezbatere publică.

Recurentul-pârât B., prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel nu a analizat toate apărările invocate de acesta prin întâmpinare şi reiterate prin concluziile scrise, precum şi prin motivele de apel (de exemplu, scopul de informare publică a postărilor), sens în care apreciază că hotărârea atacată este parţial nemotivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

Afirmă că instanţa de apel nu a analizat solicitarea sa de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Învederează că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În acest sens, arată că afirmaţiile pârâtului din cadrul postărilor efectuate, raportate la probatoriul administrat, nu întrunesc condiţia faptei ilicite generatoare de prejudicii întrucât au o bază factuală sau sunt simple judecăţi de valoare care se încadrează în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din CEDO, iar persoanele care deţin o funcţie publică pot fi expuse unor critici sau aprecieri mult mai dure decât alte persoane fără un astfel de statut public.

Cu referire la probele administrate, recurentul pârât afirmă că toate postările sale au avut unicul scop de informare publică, având în vedere situaţia delicată a Spitalului Municipal Orşova al cărui manager a fost.

Susţine că sintagmele folosite (puşcăriaş, fost puşcăriaş, domnul rahovist şi locuitor la Rahova) îşi găsesc baza factuală în faptul că în perioada 3.04-18.10.2014 reclamantul s-a aflat în arest preventiv în penitenciarul Rahova. Instanţa de apel a analizat, în mod superficial, aceste argumente, înlăturându-le cu motivarea că această informaţie ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă acesta a fost achitat, în temeiul art. 16 lit. a) C. pen.

Susţine că interpretarea curţii de apel nu poate fi acceptată întrucât soluţia de achitare nu poate schimba realitatea încarcerării reclamantului, cu atât mai mult cu cât nu s-a constatat până în prezent, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că măsura arestului preventiv a fost dispusă nelegal.

Arată că toate referirile recurentului-pârât la adresa reclamantului au vizat strict perioada în care acesta a fost arestat preventiv la Penitenciarul Rahova, neputând fi reţinut caracterul şicanator şi defăimător al afirmaţiilor incriminate.

Afirmă că probele administrate demonstrează şi faptul că era cunoscut în comunitate faptul că reclamantul a fost deţinut şi înainte de anul 1989, aspect ce nu a fost analizat de judecătorul fondului.

Referitor la sintagma "maimuţă vorbitoare", susţine că aceasta nu a fost inserată într-o postare la adresa directă a reclamantului, contrar a ceea ce a reţinut instanţa de apel, iar sintagma "inculpat de serviciu" îl vizează pe primarul municipiului Orşova, nu pe reclamant.

Cu privire la sintagma "dirijorul unui grup infracţional organizat", afirmă că judecătorul fondului nu a înţeles sensul real al acesteia, care are natura unei judecăţi de valoare, dat fiind rolul determinant al reclamantului în adoptarea unor hotărâri de consiliu local, în perioada 2021-2023, care au afectat activitatea Spitalului municipal Orşova.

Expune istoricul relaţiilor tensionate dintre cele două părţi, arătând că reclamantul, care deţine funcţia de preşedinte al D. şi este lider al grupurilor de consilieri locali ai D. din cadrul Consiliul local al municipiului Orşova, a fost iniţiatorul unor proiecte de hotărâri ale consiliului local al căror scop a fost acela de a afecta activitatea spitalului al cărui manager era pârâtul.

Afirmă că, prin alte hotărâri ale consiliului local, s-a diminuat bugetul spitalului ori nu au fost alocate fonduri pentru spital, reclamantul fiind şi iniţiatorul a patru plângeri penale împotriva pârâtului, soluţionate definitiv prin clasare.

În raport cu aceste aspecte, apreciază că postările sale au vizat în realitate activitatea spitalului al cărui manager era, activitate afectată de deciziile Consiliului local al municipiului Orşova, în cadrul căruia reclamantul are calitatea de lider al partidului majoritar, comentariile la aceste postări conţinând aprecieri la adresa activităţii spitalului, nu la adresa reclamantului.

Instanţa de apel a interpretat eronat şi dispoziţiile legale privind îndeplinirea condiţiei prejudiciului moral întrucât prezumţia existenţei acestui prejudiciu a fost răsturnată prin probatoriul administrat.

Susţine, totodată, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este suficientă demonstrarea incidenţei unei fapte ilicite, ci este necesar ca aceasta să fi produs un prejudiciu ce trebuie demonstrat.

Cu referire la răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat şi la depoziţia martorilor audiaţi în cauză, susţine că nu a fost demonstrat un prejudiciu produs reclamantului.

În ipoteza în care se va aprecia că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciază că suma acordată reclamantului, cu titlu de daune morale, este una vădit contrară criteriului rezonabilităţii şi proporţionalităţii, impunându-se a fi cenzurată.

Susţine că, în raport cu circumstanţele factuale, in extremis, se putea proceda la aplicarea prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. a) C. civ., în sensul de a impune doar obligaţia de a înceta orice acţiune ilicită şi de a publica hotărârea, astfel de măsuri fiind apte să compenseze presupusul prejudiciu suferit de reclamant.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-pârât B. a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., învederând că acesta nu indică, în concret, argumentele pentru care susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, dar nici care sunt normele de drept material aplicate greşit de către instanţa de apel.

Pe fondul recursului reclamantului, arată că argumentele prezentate de pârât în cadrul propriului recurs, pe care le reia în cadrul întâmpinării, reprezintă motivele de respingere a căii de atac declarate de reclamant.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul formulat de recurentul-reclamant A. urmează a fi anulat pentru considerentele ce succed:

Dispoziţiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din acelaşi act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menţionate în art. 488 din C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

Înalta Curte reţine că invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de către recurent este lipsită de valenţe juridice, în contextul în care recursul nu cuprinde critici care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii.

Astfel, deşi este necesar ca recurentul să formuleze o argumentare juridică a nelegalităţii hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivelor ce reclamă nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reţinute de instanţa de apel, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăseşte nicio critică referitoare la aceste aspecte, fiind invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la invocarea formală a unui motiv de recurs, întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului fiind necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea atacată este nelegală.

Analizând în continuare susţinerile din cadrul recursului formulat de reclamant, Înalta Curte reţine că acesta este nemulţumit de cuantumul daunelor morale acordate, afirmând că suma stabilită de instanţa de apel nu este suficientă pentru repararea prejudiciului patrimonial produs, şi detaliază aspecte de fapt care justifică, în opinia sa, majorarea acestora.

Însă, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Nici aspectele redate în continuare în cuprinsul memoriului de recurs nu constituie veritabile critici de nelegalitate, apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, din moment ce recurentul-reclamant se rezumă la a invoca depăşirea limitelor dreptului la liberă exprimare (în raport cu jurisprudenţa CEDO) şi la a reitera opinia proprie privind expresiile utilizate şi consecinţele produse asupra sa, urmărind prin aceste susţineri redimensionarea cuantumului daunelor morale acordate.

Instanţa de recurs constată, totodată, că argumentele anterior evocate nu vizează raţionamentul instanţei de apel în pronunţarea deciziei recurate, ci reprezintă aceleaşi apărări deduse deja analizei în apel.

În condiţiile în care obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel, iar, prin decizia civilă recurată instanţa de apel a răspuns acestor critici, potrivit considerentelor dezvoltate în conturarea soluţiei adoptate, legala învestire a instanţei de recurs cu aceaste critici presupunea formularea, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.

Ca atare, expunerea în etapa procesuală a recursului a unor critici identice cu cele formulate la instanţa devolutivă nu permite exercitarea unui control de legalitate specific acestei căi de atac extraordinare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, cum recurentul-reclamant nu tinde, printr-o argumentaţie juridică propriu-zisă, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simpla readucere în discuţie a unor chestiuni deja tranşate în faza procesuală anterioară, nu este în măsură să permită exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale.

Reţinând că recurentul nu a prezentat critici ce pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează să anuleze recursul formulat de reclamantul A., în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul pârât B. a criticat decizia atacată invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată este parţial nemotivată întrucât instanţa de apel nu a analizat toate apărările invocate de acesta prin întâmpinare şi reiterate prin concluziile scrise şi motivele de apel.

Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, se reţine că, pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care au stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită instanţa de judecată.

Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă şi concisă, pentru a avea putere de convingere şi a reda fidel raţionamentul în fapt şi în drept al organului judiciar.

Verificând decizia atacată din perspectiva exigenţelor impuse de dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că raţionamentul expus în considerentele acesteia reflectă analiza criticilor pârâtului deduse judecăţii apelului cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată prin prisma constatării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat şi ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, a procedat la examinarea cauzei din perspectiva criticilor susţinute de pârât prin cererea de apel, respectiv întâmpinare, verificând stabilirea de către instanţa de fond a situaţiei de fapt şi modul de aplicare a normelor legale incidente, considerentele hotărârii astfel pronunţate arătând într-o manieră lămuritoare motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respins apelul declarat în cauză de pârât, respectiv de reclamant, cu consecinţele reflectate în dispozitivul hotărârii, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt, a ilustrat, de asemenea, că normele juridice invocate de apelantul pârât au fost respectate de tribunal şi a expus raţionamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanţa s-a preocupat şi de cenzurarea apărărilor pârâtului vizând scopul de informare publică al postărilor, reţinând că informaţia privind cercetarea reclamantului într-un dosar penal în cursul căruia s-a luat măsura arestării preventive ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă nu a existat o astfel de condamnare.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, prin întâmpinare ori concluzii scrise, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Cât priveşte nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, faţă de soluţia contestată în recurs, de respingere a căilor de atac exercitate împotriva hotărârii instanţei de fond, nu se impunea aplicarea art. 453 C. proc. civ., în sensul celor pretinse de recurent, implicit motivarea unei astfel de soluţii.

O altă critică formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare şi reputaţie (art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi, respectiv, dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi la art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, astfel că a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie doar pentru că s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Considerând că pârâtul şi-a exercitat dreptul cu rea-credinţă şi cu încălcarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, art. 30 din Constituţia României, art. 1357 şi art. 1349 C. civ., admiterea acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost formulată.

În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)".

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că:

"Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.".

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Potrivit art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.".

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

Legalitatea soluţiei instanţei de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 10 din CEDO, de natură să determine o greşită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, acesta susţinând că intenţia sa a fost de informare a opiniei publice şi nu una de jignire a reclamantului, iar postările au avut o bază factuală, fiind necesar a-i fi respectat dreptul la liberă exprimare.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357, precum şi ale art. 8 şi art. 10 din CEDO, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâtul a săvârşit o faptă ilicită, fiind depăşite limitele libertăţii de exprimare.

Referitor la fapta ilicită şi la intenţia recurentului-pârât de a afecta dreptul la onoare şi reputaţie al intimatului, ca formă a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat în sensul amintit, judecata instanţei de apel trebuie privită în ansamblu şi este corectă raportat la circumstanţele speţei şi la limbajul neadecvat folosit de recurentul-pârât în postările sale.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut a stabili, conform art. 477 C. proc. civ., dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe o pagină C. despre o persoană care deţine o funcţie publică, cea de consilier judeţean al Consiliului judeţului Caraş-Severin, care cuprindeau expresii de tipul "maimuţă vorbitoare", "maimuţoi", "inculpat de serviciu", "puşcăriaş", "locatar la Rahova" reprezintă sau nu o faptă ilicită, ce poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine ale reclamantului.

În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanţă cu drepturile reclamantului la onoare şi reputaţie, este necesară calificarea postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, regula de tradiţie este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul naţional, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin şi Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franţei, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuşi, trebuie precizat că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputaţiei (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franţei, § 38-41).

Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, analizând în concret faptele imputate recurentului-pârât, instanţa de apel a reţinut caracterul ofensator şi defăimător al cuvintelor folosite, care nu erau indispensabile pentru comunicarea mesajului său, opiniile exprimate de pârât fiind, aşadar, judecăţi de valoare.

În înclinarea balanţei între art. 8 şi art. 10 din Convenţie, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul şi limbajul folosite, precum şi modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenţie protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se doreşte a fi transmis, ci şi forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credinţă a autorului mesajului (cauza Reklos şi Davourlis c. Greciei, § 68).

Analizând cuvintele şi expresiile folosite de pârât, instanţa de apel a reţinut că limbajul ofensator al afirmaţiilor ce au format substanţa postărilor pe pagina C. reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viaţa privată şi a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa generată în aplicarea acesteia.

Înalta Curte constată că forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, raţionamentul curţii de apel fiind corect, în condiţiile în care termenii folosiţi, faţă de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenţia recurentului-pârât de a afecta onoarea şi reputaţia părţii adverse.

Astfel, discursul pârâtului care a inclus şi expresii ofensatoare relative la persoana reclamantului nu poate fi apreciat că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general, reprezentând jigniri intenţionate ale părţii vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenţei CEDO, pentru transmiterea mesajului.

Exprimarea opiniilor personale de către pârât în acest context nu poate fi calificată, raportat la expresiile utilizate, ca fiind rezultatul unei nevoi sociale imperioase, de natură a urmări un scop legitim.

Instanţa de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care înlătură baza factuală pretinsă de recurentul-pârât, reţinând că informaţia privind cercetarea reclamantului într-un dosar penal în cursul căruia s-a luat măsura arestării preventive ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă nu a existat o astfel de condamnare, reclamantul fiind achitat în temeiul art. 16 lit. a) C. pen., apreciind că afirmaţiile incriminate prin cererea de chemare în judecată depăşesc limitele unor critici privind activitatea reclamantului, îmbrăcând forma unor insulte.

Din analiza dispoziţiilor art. 10 din CEDO, citat anterior, rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie subzistă în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, recurentului pârât nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept şi maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc.

În ce priveşte existenţa şi dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul despăgubirilor morale, limbajul ofensator al afirmaţiilor din postările pârâtului la adresa reclamantului este una inerentă şi nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica. În alţi termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel şi afectarea acestei demnităţi este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.

În consecinţă, prezumţia implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptei ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia şi principiul reparării prejudiciului moral.

Relativ la criticile vizând nedovedirea prejudiciu produs reclamantului, raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte reaminteşte că nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, se reţine că analiza criteriilor de cuantificare care presupune o judecată în echitate şi aplicarea unor criterii constituite pe cale pretoriană pentru stabilirea despăgubirilor acordate pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, imaginea unei persoane, constituie o chestiune de netemeinicie în cuantificarea prejudiciului şi nu de nelegalitate.

În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a sumei acordate cu titlu de daune morale ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, însă o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Prin ultima critică formulată, recurentul contestă soluţia instanţei de apel privind obligarea sa la plata unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri, apreciind că se putea proceda doar la impunerea obligaţiei de a înceta orice acţiune ilicită şi de a publica hotărârea, astfel de măsuri fiind apte să compenseze presupusul prejudiciu suferit de reclamant.

Înalta Curte reţine că, odată constatată întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, modalitatea adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de către titularul dreptului este o chestiune de apreciere a instanţei de judecată, în raport cu circumstanţele factuale ale cauzei, constituind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 439 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 439 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.