Deferred-payment sale with retention of title: validity of independent penalty for late cancellation declaration and limits on judicial reduction of withheld installments

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zărneşti la data de 13 ianuarie 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să instituie în sarcina pârâtei obligaţia de a le plăti echivalentul în RON al sumei de 78.500 euro, ce reprezintă daunele moratorii stabilite prin art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil cu plata preţului în rate şi cu rezerva dreptului de proprietate, precum şi a sumei de 16.706,97 RON, ce reprezintă impozitele aferente imobilelor cu privire la care părţile au contractat, pentru perioada 1.01.2020-01.08.2020.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a descris contextul în care părţile au perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.11.2019 de către notarul public D., susţinând că, urmare a încetării activităţii şi imposibilităţii achitării ratelor din preţ, a fost forţată, de către reclamanţi, să accepte activarea clauzei cuprinse în art. 13 al acestui act juridic, în temeiul căruia el a fost rezoluţionat de drept, astfel că, la data de 17.08.2020, a procedat la predarea imobilelor ce au constituit obiectul material al contractului. A mai arătat că, prin acelaşi articol din contract, şi-a asumat obligaţia de a da o declaraţie autentificată pentru ca reclamanţii să redevină proprietarii tabulari ai imobilelor, însă o astfel de declaraţie urma a fi întocmită numai după primirea unei notificări în acest sens, de la aceste părţi, or, reclamanţii au remis o atare notificare numai la data de 26.11.2020. Pârâta a afirmat că nu recunoaşte notificarea la care reclamanţii se referă în considerentele cererii de chemare în judecată, pentru că aceasta nu a ajuns niciodată la sediul său, confirmarea de primire este semnată de o persoană care nu are nicio calitate în cadrul societăţii, notificarea nu a fost trimisă şi prin email, iar despre existenţa ei nu se face vorbire în procesul-verbal de predare-primire din data de 17.08.2020. În plus, această notificare este anterioară datei la care au fost predate imobilele. De altfel, imediat ce a recepţionat notificarea datată 26.11.2020, reprezentantul legal al pârâtei s-a prezentat la sediul notarului public şi a dat declaraţia asumată, pe care reclamanţii au accepta-o fără nicio rezervă, neefectuând, anterior acestei date, niciun fel de demersuri pentru a obţine o declaraţie în sensul celor convenite prin art. 13 din contract. În consecinţă, pârâta a concluzionat că, nefiind notificată conform clauzelor convenţiei încheiate de părţi, nu datorează daune moratorii, iar, în situaţia în care s-ar fi stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare o clauză penală sancţionatorie pentru cazul în care refuza să emită declaraţia acord, clauza penală este excesivă şi nu se poate aplica dat fiind că societatea şi-a îndeplinit obligaţia, fără a produce vreun prejudiciu vânzătorilor reclamanţi.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat instanţei ca, în conformitate cu prevederile art. 1757 alin. (2) C. civ., raportat la cele ale art. 1541 lit. b) din acelaşi cod, să reducă sumele de bani reţinute de reclamanţi cu titlu de clauză penală, de la suma de 82.960 euro, la suma de 41.480 euro, şi să instituie în sarcina acestora obligaţia de a-i restitui echivalentul în RON al sumei de 41.480 euro.

În motivarea cererii, pârâta a reluat susţinerile pe care le-a făcut prin întâmpinare şi a arătat că, în raport cu prevederile legale indicate, se impune ca instanţa de judecată să reducă clauza penală pe care părţile au inserat-o în contractul pe care l-au încheiat, pentru că culpa sa, care a generat rezoluţiunea antecontractului, a fost independentă de voinţa sa, ea circumscriindu-se situaţiei generate de pandemia de COVID19. A învederat că a respectat obligaţiile contractuale asumate, că suma de bani pe care a pierdut-o este excesivă faţă de scopul avut în vedere la data perfectării contractului, iar, în cauză, poate fi reţinută şi situaţia referitoare la intervenirea unor împrejurări pe care societatea nu le-a putut anticipa în mod rezonabil.

Prin sentinţa nr. 1556 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Zărneşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 111/S din 11 aprilie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis cererea principală, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., şi, în consecinţă, a obligat pârâta să achite reclamanţilor echivalentul în RON la data efectuării plăţii al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii, suma de 16.706,97 RON, reprezentând impozitul aferent imobilelor cu privire la care părţile au contractat, calculat pentru perioada 1.01.2020-1.08.2020, respectiv suma de 8.924,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta C. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă

Prin decizia nr. 1889 din 4 decembrie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 111/S/11.04.2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1889 din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Braşov şi, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea apelului, respingerea cererii de chemare în judecată şi admiterea cererii reconvenţionale.

Susţine că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, prin întâmpinarea şi prin cererea reconvenţională depuse la judecata în fond a arătat că reclamanţii nu au formulat rezerve cu privire la modalitatea şi termenul la care reprezentantul legal al societăţii şi-a îndeplinit obligaţia de a emite acordul solicitat. Pe această cale a invocat dispoziţiile art. 1539 teza a II-a C. civ., potrivit cărora creditorul poate obţine atât executarea principalului, cât şi penalităţile dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei. Cu toate acestea, la judecata în fond apărarea sa referitoare la acceptarea fără rezerve a executării a fost ignorată, ca, de altfel, şi în apel (în condiţiile în care la pag. 12 din cererea de apel a afirmat că aplicarea dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ. conduce la ideea că vânzătorii au acceptat executarea obligaţiei secundare şi nu au mai solicitat penalităţile datorită faptului că au acceptat fără rezerve executarea obligaţiei de către pârâtă). Fie cu ocazia întocmirii declaraţiei, fie ulterior, însă într-un termen rezonabil, vânzătorii ar fi putut formula unele rezerve cu privire la modalitatea sau termenul în care s-a îndeplinit obligaţia. Deşi instanţa de apel a preluat apărările invocate în faţa primei instanţe, totuşi a reţinut în considerente că motivele de apel vizează soluţia pronunţată asupra fondului cauzei prin prisma faptului că tribunalul nu a dat eficienţă prevederilor art. 1541 C. civ.. Ca atare, hotărârea instanţei de apel nu conţine considerentele în baza cărora apărarea recurentei, prin raportare la decăderea intimaţilor din dreptul de a cumula daunele moratorii cu obţinerea declaraţiei în formă autentică, a fost înlăturată.

Invocă viciile motivării hotărârii atacate şi din perspectiva neanalizării apărării formulate prin întâmpinare, privind incidenţa art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Afirmă că a făcut referire la situaţia în care obligaţia principală a fost executată, premisă care corespunde cazului indicat de textul de lege indicat, însă instanţa de apel a restrâns apărarea sa prin raportare la reducerea cuantumului clauzei penale, în baza căreia intimaţii păstrau avansul şi ratele achitate.

Recurenta critică şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1757 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ.

Arată că instanţa de apel a înţeles să analizeze posibilitatea imixtiunii acesteia asupra clauzei penale strict prin raportare la dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., reţinând că penalitatea nu este excesivă, în raport cu prejudiciul care putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, partea din preţ plătită până la data intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare fiind net inferioară părţii rămase de achitat.

Instanţa de apel a apreciat că, în situaţia în care se solicită reducerea clauzei penale, în temeiul art. 1757 alin. (2) C. civ., dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu ar fi aplicabile întrucât părţile aveau această reprezentare încă de la început, stipulând că, în situaţia neplăţii unei singure rate, cele achitate până la acel moment vor rămâne câştigate vânzătorilor. Însă, situaţia premisă a dispoziţiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. se referă la cazul în care clauza penală este stabilită prin raportare la plata ratelor. Dacă este necesar ca penalitatea redusă să rămână superioară obligaţiei principale pentru a putea activa dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., atunci reducerea clauzei penale în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. devine imposibilă, clauza penală fiind tot timpul echivalentă obligaţiei principale, respectiv ratei.

Afirmă că a limita aplicarea dispoziţiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. la cele ale art. 1541 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ constituie o interpretare eronată a dispoziţiilor de drept material.

Învederează că, atunci când dispoziţiile art. 1757 alin. (2) C. civ. fac referire la aplicarea normelor care reglementează clauza penală, singura posibilitate de reducere a acesteia este cea prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Păstrarea unor rate achitate în baza unui contract de vânzare cu plata preţului în rate şi rezerva dreptului de proprietate nu poate să se refere la altceva decât la situaţia în care obligaţia principală a fost executată în parte şi a profitat creditorului, reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.

Mai arată că înseşi dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. au fost restrânse, în mod nejustificat, întrucât, pentru a stabili caracterul disproporţionat, instanţa trebuia să se raporteze la echivalentul unei chirii, care implică folosinţa, nu a unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, această interpretare fiind singura care putea să aibă în vedere raportul dintre clauza penală şi indemnizaţia de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate şi plata preţului în rate.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a făcut o confuzie între o obligaţie principală şi una independentă faţă de obiectul contractului. Astfel, în prima categorie se încadrează obligaţia de plată a preţului, respectiv cea de restituire în cazul rezoluţiunii, iar în a doua categorie este inclusă obligaţia de emitere a declaraţiei. Or, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1538 alin. (1) C. civ., apreciind că poate fi stabilită clauza penală pentru o obligaţie care nu este principală faţă de obiectul contractului.

Învederează că, potrivit art. 15 din contractul încheiat între reclamanţi şi pârâtă, pentru a putea fi considerată îndeplinită procedura de notificare era necesar ca notificarea să fie remisă persoanei autorizate sau să fie semnată confirmarea de primire de către aceasta din urmă. Această clauză nu poate fi interpretată în sensul în care s-ar putea dovedi conţinutul trimiterii prin intermediul prezumţiilor, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 1266 alin. (2) C. civ. şi ar fi contrară voinţei părţilor. Însă, instanţa de apel a apreciat că notificarea trimisă de reclamanţi a fost primită de pârâtă la 6 august 2020, în baza unei confirmări de primire nesemnate de către o persoană autorizată şi în lipsa notei de inventar care atestă conţinutul corespondenţei, ceea ce denotă dubiul cu privire la conţinutul acestei trimiteri, fiind încălcat principiul de drept in dubio pro reo.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii A. şi B. au invocat excepţia inadmisibilităţii solicitării subsidiare de rejudecare a cauzei, iar pe fondul recursului, respingerea acestuia, ca nefondat.

Susţin că, dacă se solicită prin recurs rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată, în tot, acest aspect ar implica şi respingerea capătului de cerere privind contravaloarea impozitelor, deşi acesta nu a fost criticat prin întâmpinare şi nici nu s-a apreciat prin apel că s-ar fi decis neîntemeiat asupra lui.

Apreciază că este vorba despre o cerere nouă în recurs, ce nu a făcut obiectul criticilor din apel, şi care nu poate fi formulată la acest moment procedural, drept pentru care solicită instanţei de recurs să reţină că dispoziţia de obligare a recurentei să achite suma de 16.706,97 RON este intrată în puterea lucrului judecat.

Invocă incidenţa dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi arată că o soluţie de admitere a recursului şi casare a deciziei recurate ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe fondul recursului, arată că hotărârea atacată este motivată, soluţia fiind adoptată având în vedere o analiză generală a situaţiei, chiar dacă nu s-a menţionat expres că dispoziţiile art. 1539 C. civ. nu sunt incidente. Totodată, deşi recurenta a invocat generic dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ., iar instanţa de apel a analizat doar dispoziţiile de la lit. b), susţine că se poate considera că dispoziţiile de la lit. a) au fost apreciate ca nefiind incidente.

Învederează că, relativ la reducerea clauzei penale prin raportare la art. 1541 şi art. 1757 C. civ., în mod corect instanţa de apel a reţinut principiul disponibilităţii şi limitele efectului devolutiv al apelului şi, mai departe, a analizat dacă aceste penalităţi ar putea fi reduse faţă de caracterul lor eventual disproporţionat sau excesiv.

Apreciază întemeiat raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia obligaţia purtătoare de penalităţi ce face obiectul pretenţiilor reclamanţilor este una principală.

În privinţa criticii vizând încălcarea unor principii de drept, susţine că prezumţia de legală expediere a comunicării din 5.08.2020 nu a fost răsturnată, iar instanţa de apel a acordat forţa probantă corectă unui înscris.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Litigiul de faţă poartă asupra cererii de obligare a pârâtei, la solicitarea reclamanţilor, la plata echivalentului în RON al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii stabilite prin art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate şi cu rezerva dreptului de proprietate, autentificat la data de 13.11.2019, sub nr. x, de notarul public D., precum şi a sumei de 16.706,97 RON, ce reprezintă impozitele aferente imobilului menţionat în contract, pentru perioada 01.01.2020-01.08.2020. Totodată, litigiul vizează şi cererea reconvenţională a pârâtei, prin care aceasta a solicitat, conform art. 1757 alin. (2) C. civ., raportat la art. 1541 lit. b) din acelaşi cod, reducerea sumelor de bani reţinute de reclamanţi cu titlu de clauză penală, de la 82.960 euro la 41.480 euro, şi instituirea în sarcina acestora a obligaţiei de restituire a echivalentului în RON al sumei de 41.480 euro.

Preţul de vânzare stabilit de părţi prin contract a fost de 976.060 euro, ce urma a fi achitat de către cumpărătoare - partea pârâtă din prezenta cauză, astfel: 28.000 euro, până la sfârşitul zilei bancare din data de 15.11.2019, iar diferenţa de 948.060 euro, în rate lunare, egale, a câte 13.740 euro, fiecare, până la data de 28 a fiecărei luni calendaristice, prima rată fiind exigibilă la data de 28.10.2019.

Art. 13 din contractul indicat stipulează că: "În temeiul art. 1553 din C. civ., prezentul contract se va considera desfiinţat de plin drept prin efectul rezoluţiunii, în baza unei notificări scrise, transmise de către vânzători, cumpărătoarei, şi fără nicio altă formalitate şi intervenţie a instanţelor judecătoreşti, iar vânzătorii vor reţine, cu titlu de clauză penală conform art. 1538 din C. civ. (fiind considerate contravaloarea folosinţei şi indemnizaţiei de indisponibilizare), contravaloarea primei tranşe achitate de cumpărătoare, precum şi ratele achitate până la data intervenirii rezoluţiunii, în oricare dintre următoarele situaţii: 1) dacă nu a achitat o rată la termen şi au trecut 30 de zile de la data scadenţei acesteia; 2) în oricare alt caz expres stipulat în prezentul contract. În oricare dintre cazurile de mai sus, ca efect al desfiinţării prezentului contract, cumpărătoarea (1) va preda de îndată imobilul către vânzători şi (II) va transmite vânzătorilor, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data notificării primite în acest sens, declaraţia autentificată privind acordul de radiere a notării prezentului contractat din cărţile funciare ale imobilului sau orice alt act solicitat de autorităţile competente în acest sens, în forma solicită de autorităţile respective. Ambele părţi îşi vor exercita obligaţiile la termen, sub sancţiunea obligării la plata unor daune moratorii de (i) 100 euro, în echivalent în RON, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei pentru primele 10 zile de întârziere, şi (ii) 500 euro, echivalent în RON, pentru fiecare zi de întârziere, începând din a unsprezece zi de întârziere, după caz, la predarea imobilului sau a documentelor pentru radierea notării contractului din cărţile funciare ale imobilului, respectiv întârziere la restituirea sumelor datorate. Toate drepturile şi condiţiile menţionate la clauza 13 de mai sus şi termenele în care acestea trebuie îndeplinite sunt stipulate exclusiv în favoarea şi în beneficiul vânzătorilor, aceştia fiind sigurii îndreptăţiţi să renunţe la beneficiul lor".

La data de 3.06.2020, părţile au încheiat un act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x de acelaşi notar public, prin care, având în vedere contextul economico-financiar generat de pandemia de Coronavirus, care a avut drept consecinţă imposibilitatea obiectivă de achitare a ratelor aferente perioadei martie-mai 2020, au prorogat cu încă trei luni, respectiv de la data de 28.08.2020 la data de 28.11.2020, termenul de achitare a ratelor din diferenţa de preţ de 948.060 euro, primul termen scadent, după amânarea plăţii celor trei rate, fiind data de 28.06.2020.

Prin sentinţa nr. 111/S din 11 aprilie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis cererea principală, a obligat pârâta să achite reclamanţilor echivalentul în RON la data efectuării plăţii al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii, suma de 16.706,97 RON, reprezentând impozitul aferent imobilului cu privire la care părţile au contractat, calculat pentru perioada 1.01.2020-1.08.2020, respectiv suma de 8.924,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi a respins cererea reconvenţională formulată.

Instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a părţii pârâte, pentru că aceasta nu a îndeplinit obligaţia de a preda reclamaţilor actul autentic ce consemnează acordul său la radierea din evidenţele de carte funciară a notării actului juridic translativ de proprietate pe care părţile l-au perfectat, indisponibilizând astfel bunul imobil ce a constituit obiectul material al acestuia şi punându-i pe reclamanţi în imposibilitatea de a dispune de bun, sens în care este obligată să îi despăgubească pe aceştia pentru prejudiciul încercat, potrivit celor stipulate în clauza penală pe care părţile au inclus-o în contract pentru situaţia analizată.

A mai arătat tribunalul că pârâta este obligată să remedieze şi prejudiciul pe care l-a cauzat reclamanţilor prin neexecutarea obligaţiei de plată a taxelor şi impozitelor aferente bunului imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare, în perioada de timp în care acesta a fost în vigoare şi a produs efecte juridice.

Relativ la pretenţia pe care pârâta a formulat-o prin cererea reconvenţională, de reducere a sumei solicitate, instanţa de fond a menţinut considerentele referitoare la natura juridică a clauzei penale şi a reţinut incidenţa art. 1541 C. civ., constatând că nu operează niciuna din ipotezele textului de lege indicat, întrucât partea executată de pârâtă din obligaţia principală asumată prin contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu reclamanţii, aceea de plată a sumei de bani stabilite cu titlu de preţ, este net inferioară părţii rămase neexecutate, iar, pentru situaţia imprevizibilă, generată de pandemia COVID 19, a primit, din partea reclamanţilor, un termen de graţie, pe care, însă, nu l-a respectat.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei nr. 111/S din 11 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pârâta a invocat încălcarea dreptului la apărare, a arătat că judecătorul fondului a confundat obligaţia principală asumată de societatea cumpărătoare, prin contractul autentificat sub nr. x la data de 13.11.2019, de către notarul public D., pentru cazul rezoluţiunii actului, anume obligaţia de a restitui imobilul, cu obligaţia secundară de a emite o declaraţie în formă autentică pentru restabilirea situaţiei juridice a proprietăţii asupra bunului vândut, asumată, de asemenea, de societate, a susţinut că, şi dacă părţile au stabilit convenţional întinderea prejudiciului, prin clauza penală inserată la art. 13 din actul autentic indicat, această clauză penală este excesivă şi dublează practic clauza penală ce are ca obiect pierderea sumelor achitate cu titlu de avans şi a ratelor lunare achitate până la momentul rezoluţiunii contractului. Totodată, a învederat că judecătorul fondului a ignorat în mod nepermis faptul că înşişi vânzătorii nu au efectuat niciun fel de demersuri pentru reînscrierea proprietăţii imobilelor pe numele lor, că aplicarea, în prezenta cauză, a dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ. conduce la ideea că vânzătorii au acceptat executarea obligaţiei secundare şi nu au mai solicitat penalităţi pentru că au acceptat fără rezerve executarea obligaţiei de către societatea pârâtă, şi că preţul stabilit prin contract, de 976.060 euro, este mult superior valorii reale a bunului vândut, valoarea rezultând din Capitolului 5 pct. 5, "Poliţa de asigurare", de 750.000 euro.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond nu a încălcat pârâtei dreptul la apărare, că motivele de apel vizează faptul că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1541 C. civ. şi, în consecinţă, a respins cererea de reducere a cuantumului prejudiciului stabilit prin clauza penală, formulată pe cale reconvenţională, precum şi valoarea daunelor moratorii la plata cărora a fost obligată pârâta.

Printr-o primă critică de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu este motivată atât în ceea ce priveşte argumentele legate de incidenţa în cauză a prevederilor art. 1539 teza finală C. civ., cu referire la faptul că vânzătorii au acceptat fără rezerve executarea obligaţiei secundare de către pârâtă şi nu au mai solicitat penalităţi, cu consecinţa imposibilităţii de a cumula daunele moratorii cu obţinerea declaraţiei în formă autentică, precum şi relativ la apărarea privind excepţia reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., aplicabilă în speţă.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel, conform susţinerilor recurentei, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probe şi la dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii presupune prezentarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Din examinarea deciziei Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, nu se poate reţine că nu au fost analizate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei. Instanţa de apel a explicat, detaliat, natura raportului juridic dintre părţi, fundamentat pe un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu plata preţului în rate, ce cuprinde şi o clauză penală. De asemenea, a expus, argumentat, raţionamentul pentru care a validat soluţia instanţei de fond în privinţa daunelor moratorii acordate.

Astfel, a reţinut că, potrivit clauzei contractuale inserate la art. 13 din convenţia părţilor, daunele moratorii sunt datorate pentru neîndeplinirea la termen de către cumpărătoare (respectiv, în termen de 5 zile de la primirea notificării comunicate de vânzători), a obligaţiei de a le transmite acestora declaraţia autentificată privind acordul de radiere din cartea funciară a notării contractului de vânzare. Aceasta este o obligaţie independentă de cea privind predarea imobilului către vânzători, nefiind subsidiară celei din urmă, ci o obligaţie ce derivă din rezoluţiunea contractului de vânzare. Atât obligaţia de predare a imobilului, cât şi obligaţia de transmitere a declaraţiei privind acordul de radiere sunt efecte ale rezoluţiunii contractului, independente, astfel că neîndeplinirea oricăreia dintre ele, în termenul prevăzut în contract, atrage curgerea daunelor moratorii. Ca urmare, a apreciat că nu poate fi primită susţinerea că daunele moratorii nu sunt datorate câtă vreme obligaţia principală, de predare a imobilului, a fost îndeplinită.

Totodată, curtea a considerat că nu poate fi primită nici susţinerea că daunele în discuţie nu sunt datorate şi pentru că intimaţii nu au suferit niciun prejudiciu ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de remitere a declaraţiei autentificate privind acordul de radiere, din moment ce, timp de opt luni de la data la care le-a fost înmânată declaraţia autentificată, nu au efectuat niciun demers pentru reînscrierea proprietăţii imobilelor pe numele lor. A constatat că prejudiciul suferit de reclamanţi rezultă din simplul fapt al neexecutării de către pârâtă, în termenul stipulat contractual, a obligaţiei de transmitere a declaraţiei în discuţie. Pe de altă parte, a arătat că daunele moratorii pot fi cumulate cu despăgubirile datorate de pârâtă în baza clauzei penale, întrucât finalitatea lor este diferită, primele fiind penalităţi percepute pentru întârzierea în executarea obligaţiei de transmitere către intimaţi a declaraţiei autentificate privind acordul de radiere, iar daunele-interese prevăzute în clauza penală au valoare compensatorie, fiind datorate pentru neexecutarea obligaţiei de plată a ratelor aferente preţului vânzării.

Se observă, aşadar, că instanţa de apel a examinat, implicit, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, susţinerile recurentei privind incidenţa dispoziţiilor art. 1539 teza a II-a C. civ., constatând că nu există o obligaţie principală şi una subsidiară, care, dacă ar fi fost îndeplinită, cum se afirmă în recurs, nu mai putea duce la formularea unei cereri de plată a penalităţilor.

Relevante în acest sens sunt statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, motiv pentru care numai ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Similar, a arătat că obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în directă conexiune (cauzele Perez contra Franţei, Jahnke şi Lenoble contra Franţei).

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica prin care recurenta a afirmat că nu a fost în mod real "ascultată", de vreme ce argumentele acesteia (analizate din perspectiva enunţată), au fost efectiv examinate, prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a probaţiunii administrate, în raport de care li s-a apreciat pertinenţa în soluţionarea cauzei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, aşadar, aplicabil.

De altfel, Înalta Curte reţine că numai o renunţare la clauza penală poate fi asimilată acceptării fără rezerve a executării obligaţiei asumate, or, în speţă, cererea de chemare în judecată vizează chiar activarea clauzei contractuale, iar nu renunţarea la aceasta.

S-a mai susţinut de către recurentă faptul că instanţa de apel nu a analizat şi limitarea impusă de dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., în sensul că reducerea cuantumului penalităţii este posibilă atunci când "obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului".

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1757 alin. (2) C. civ., aplicabil în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii, atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale, reglementate de art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ. Instanţa de apel a observat, totodată, că aceste situaţii de excepţie rămân la aprecierea instanţei, textul legal neinstituind în sarcina organului judiciar vreo obligaţie de a acţiona în sensul reducerii penalităţilor, ci o facultate de a proceda în acest sens, doar în ipoteza îndeplinirii premiselor expres prevăzute.

În speţă, pârâta a solicitat prin cererea reconvenţională, în temeiul art. 1757 alin. (2) raportat la art. 1541 lit. b) C. civ., reducerea cuantumului sumelor reţinute cu titlu de clauză penală, de la 82.960 euro la 41.480 euro, susţinând că prin acestea se prevede posibilitatea instanţei de a reduce cuantumul clauzei când "sunt îndeplinite cele două condiţii esenţiale, respectiv faptul că obligaţia principală a fost executată, iar penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului".

În apel, faţă de reţinerea primei instanţe raportat la faptul că, în speţă, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1541 C. civ., pârâta a invocat, generic, prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ., în considerarea faptului că şi-ar fi îndeplinit obligaţia principală de predare a imobilului, precum şi cu întârziere, pe cea secundară de emitere a declaraţiei autentice, dezvoltând argumente ce au vizat stabilirea unei penalităţi vădit excesive faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

În atare condiţii, în mod legal, prin raportare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, conform art. 478 C. proc. civ., raportat la aspectele invocate prin cererea reconvenţională, instanţa de apel a analizat în ce măsură în speţă se regăseşte premisa prevăzută în art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., pe care se întemeiază cererea reconvenţională, pentru diminuarea judiciară a cuantumului despăgubirilor stabilit prin clauza penală.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de prim control judiciar o lipsă de analiză a temeiului de drept indicat de recurentă în lipsa unui învestiri legale a acesteia.

În consecinţă, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a respectat în acest caz exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu argumentele acesteia, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în cauză au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1757 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ.. În concret, instanţa de apel a analizat posibilitatea imixtiunii asupra clauzei penale strict prin raportare la dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., reţinând că penalitatea nu este excesivă în raport cu prejudiciul care putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, precum şi că părţile aveau încă de la început această reprezentare a conţinutului clauzei.

Însă, în opinia recurentei, situaţia reglementată de dispoziţiile art. 1757 alin. (2) C. civ. se referă la cazul în care clauza penală este stabilită prin raportare la plata ratelor. Dacă este necesar ca penalitatea redusă să rămână superioară obligaţiei principale pentru a putea activa dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., atunci reducerea clauzei penale în baza acestui temei devine imposibilă, clauza penală fiind tot timpul echivalentă obligaţiei principale, respectiv ratei. Atunci când dispoziţiile art. 1757 alin. (2) C. civ. fac referire la aplicarea normelor care reglementează clauza penală, singura posibilitate de reducere a acesteia este cea prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Păstrarea unor rate achitate în baza unui contract de vânzare cu plata preţului în rate şi rezerva dreptului de proprietate nu poate să se refere la altceva decât la situaţia în care obligaţia principală a fost executată în parte şi a profitat creditorului, reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Pe de altă parte, instanţa de apel a restrâns dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. în mod nejustificat, întrucât, pentru a stabili caracterul disproporţionat, trebuia să se raporteze la echivalentul unei chirii, care implică folosinţa, nu a unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, această interpretare fiind singura care putea să aibă în vedere raportul dintre clauza penală şi indemnizaţia de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate şi plata preţului în rate.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

Înalta Curte reia constatarea că singurul temei de drept al cererii reconvenţionale, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia recurată, care a făcut obiectul cenzurii instanţei de apel a fost cel prevăzut de dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Prin urmare, orice referire la prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. excedează limitelor obiectului judecăţii în prezenta cale de atac.

Totodată, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1757 C. civ. reglementează efectele rezoluţiunii contractului, instituind regula generală în materie prin alin. (1) şi excepţia de la aceasta prin alin. (2), în acest ultim caz stabilind că părţile pot stipula ca sumele încasate cu titlu de rate din preţ să rămână parţial sau total vânzătorului, cu titlu de clauză penală. Instanţa va putea însă să decidă reducerea cuantumului aceste sume.

O cenzură judiciară a libertăţii de voinţă a părţilor în stabilirea clauzei penale este guvernată de prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., potrivit cărora instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. În cazul prevăzut de textul de lege menţionat, penalitatea astfel redusă trebuie, însă, să rămână superioară obligaţiei principale.

Norma de drept se referă la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit de partea în culpă, rolul clauzei penale fiind acela de exonerare a creditorului de a face dovada prejudiciului şi a cuantumului său.

În speţă, faţă de situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că valoarea contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate este de 976.060 euro. Prin art. 13 din contract părţile au convenit că, în cazul neachitării în termen de maxim 30 de zile de la scadenţă, a unei singure rate, contractul se rezoluţionează şi se activează clauza penală ce permite vânzătorilor să reţină avansul şi ratele plătite de cumpărătoare până la data rezoluţiunii.

Or, corect a statuat instanţa de apel că prin asumarea acestei clauze nu se poate considera că pârâta nu a avut reprezentarea prejudiciului ce s-ar produce în cazul rezoluţiunii contractului, fiind stipulat în mod expres că, în condiţiile neplăţii la termen a vreunei rate, cumpărătoarea pierde avansul şi ratele plătite vânzătorilor, indiferent de procentul din preţ achitat până la data rezoluţiunii contractului. Cum până la data rezoluţiunii de drept a contractului, vânzătorii au încasat avansul şi patru rate, instanţa de apel a reţinut că valoarea acestor despăgubiri nu este excesivă în raport cu prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului şi că partea de preţ plătită de recurentă până la data intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare este net inferioară părţii rămase de achitat.

Raportat la aceste elemente, Înalta Curte apreciază că în privinţa caracterului "vădit excesiv" al cuantumului clauzei penale nu are a se pronunţa date fiind condiţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează doar cazurile de nelegalitate a hotărârii atacate, iar nu de netemeinicie.

Însă, aşa cum s-a arătat în precedent, stabilirea situaţiei de inegalitate dintre părţile contractante este condiţionată de două limite legale, respectiv limita prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului (iar nu cea a prejudiciului efectiv produs) şi cea a obligaţiei principale. Ca atare, reţinând, în analiza sa, o corectă aplicare de către instanţa de apel a criteriilor impuse de norma de drept contestată, enunţate anterior, Înalta Curte va înlătura critica recurentei privind aplicarea greşită a normelor de drept material indicate. De asemenea, nu va avea în vedere, pentru aceleaşi considerente, susţinerile recurentei care vizează greşita raportare la echivalentul unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, iar nu a unei chirii, aferente folosinţei imobilului obiect al contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate şi cu rezerva dreptului de proprietate.

Un alt argument în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept prevăzute de art. 1538 alin. (1) C. civ., în sensul că instanţa de apel a apreciat că poate fi stabilită clauza penală pentru o obligaţie care nu este principală faţă de obiectul contractului. În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o confuzie între o obligaţie principală şi una independentă faţă de obiectul contractului. Astfel, în prima categorie se încadrează obligaţia de plată a preţului, respectiv cea de restituire în cazul rezoluţiunii, iar în a doua categorie este inclusă obligaţia de emitere a declaraţiei.

Critica este nefondată.

Conform art. 1538 alin. (1) C. civ., "clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale", constituind o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

În situaţia de faţă, prin art. 13 din convenţie părţile au prevăzut atât conţinutul şi condiţiile activării clauzei penale, cât şi obligaţiile ce le revin în situaţia rezoluţiunii contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate. Astfel, în sarcina recurentei a fost stabilită obligaţia de a preda de îndată vânzătorilor imobilul ce a constituit obiectul contractului de vânzare şi obligaţia de a transmite acestora, de la data notificării primite în acest sens, declaraţia autentică privind acordul de radiere din cartea funciară a notării contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate sau orice alt act solicitat de autorităţile competente în acest sens, neîndeplinirea oricăreia dintre obligaţii, la termen, putând determina plata daunelor moratorii.

În mod greşit consideră recurenta că instanţa de apel a validat clauza penală pentru o obligaţie care nu era principală faţă de obiectul contractului, în condiţiile în care repararea integrală a prejudiciului creat intimaţilor era condiţionată atât de restituirea în natură a imobilului vândut, cât şi de exprimarea acordului privind rectificarea menţiunilor din cartea funciară.

Ca urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei că daunele moratorii nu sunt datorate câtă vreme obligaţia principală, de predare a imobilului, a fost îndeplinită, iar clauza penală viza doar această obligaţie.

Referitor la ultima critică din recurs, potrivit cu care, pentru a putea fi considerată îndeplinită procedura de notificare, era necesar ca notificarea să fie remisă persoanei autorizate sau să fie semnată confirmarea de primire de către aceasta din urmă, împrejurări nedovedite în cauză, conform susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în realitate, aceasta contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire la data comunicării notificării din 6.08.2020. Astfel, recurenta susţine că prezumţia de legală expediere a comunicării din 6.08.2020 a fost răsturnată.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta susţine încălcarea unor principii de drept, detaliind însă elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că dovada comunicării notificării a fost făcută cu recipisa aflată la dosarul judecătoriei, recipisă semnată de primire şi în care se menţionează că data primirii corespondenţei este 06.08.2020. Deşi a susţinut că semnătura de pe recipisa de primire nu-i aparţine reprezentantului său legal şi că nu a primit respectiva notificare, pârâta nu a solicitat înscrierea în fals faţă de acest înscris şi nici nu a făcut dovada că, la data respectivă, reclamanţii i-ar fi comunicat, cu scrisoare recomandată, altceva decât notificarea în discuţie. Pe de altă parte, conduita pârâtei, ulterior datei de 06.08.2020, confirmă faptul că aceasta avea cunoştinţă de conţinutul notificării transmise în data de 05.08.2020, în condiţiile în care s-a conformat notificării privind predarea imobilului ce a făcut obiectul vânzării. Or, pârâta nu a făcut dovada că acest proces-verbal s-a încheiat ca urmare a unei iniţiative diferite de cea iniţiată de reclamanţi prin notificarea analizată.

În consecinţă, curtea a apreciat, din coroborarea probatoriului administrat, că nu se infirmă concluzia instanţei de fond relativ la faptul că notificarea emisă de reclamanţi la 05.08.2020 a fost primită de pârâtă în data de 06.08.2020.

Raportat la elementele de fapt descrise şi la argumentele invocate de recurentă relativ la legala comunicare a notificării, Înalta Curte reţine că nu subzistă cazul de casare invocat, analiza în recurs fiind limitată la critici de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1889 din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1889 din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.