Compensation claim for unlawful land use remanded for retrial; ownership-title claim barred as final.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 09.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- constatarea nulităţii absolute parţiale a adeverinţei nr. x/17.06.1997 emisă de Primăria Municipiului Caransebeş şi a încheierii de Carte Funciară nr. x/02.07.1997, în temeiul căreia s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra clădirilor hală de producţie şi uscătorie, sală de exponate (parţial), centrală termică, ca fiind emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 7/1991;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 11.500 euro lunar, reprezentând prejudiciul pe care i l-a creat prin folosirea terenului în ultimii trei ani calendaristici anteriori promovării prezentei acţiuni, raportat la dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1078 C. civ., art. 483 C. civ. şi art. 1 paragraf 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- obligarea pârâtei la readucerea în starea iniţială a imobilului casă de locuit cu număr x şi anexe, în temeiul principiului răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 şi art. 999 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 201 din 01 martie 2023, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia inadmisibilităţii primului petit al acţiunii reclamantului şi a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 221 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul apelant A. împotriva sentinţei civile nr. 201/01.03.2023, pronunţate de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2022, ca nefondat. Fără cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 221 din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul A., personal şi prin reprezentant convenţional, solicitând admiterea căii de atac formulate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin iar, în subsidiar, reţinerea spre rejudecare, cu consecinţa admiterii petitului 2 şi 3 al acţiunii.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa neintrând în cercetarea fondului. Astfel, deşi acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel a indicat părţilor necesitatea promovării unei noi acţiuni, neanalizând aceasta dreptul de proprietate invocat în susţinerea cererii în despăgubiri.

Totodată, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 1651/1998 a Judecătoriei Caransebeş, pronunţată în dosarul nr. x/1996, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al antecesoarei sale, C. asupra imobilului nr. top. x - casă cu nr. x şi curte de 4449 mp în Racoviţă şi asupra imobilului nr. top. x.

Soluţia irevocabilă a demersului judiciar, de obţinere a restituirii proprietăţii imobilelor terenuri şi construcţii s-a realizat într-un dosar având ca obiect o acţiune de drept comun, cererea formulată iniţial în baza Legii nr. 112/1995 fiind modificată ulterior, în condiţiile art. 132 din C. proc. civ., într-o acţiune în revendicare şi rectificare CF.

În raport cu existenţa acestei hotărâri, instanţa de apel, prin decizia atacată, nu mai putea trimite părţile la promovarea unei noi acţiuni în revendicare imobiliară pentru compararea titlurilor de proprietate, întrucât aceasta echivala cu acordarea posibilităţii intimatei de a face proba contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, care îi era opozabilă B. S.A., fiind continuatoarea în drepturi a Statului Român.

Prin ultimul motiv de recurs, formulat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 480, art. 481, art. 455 din vechiul C. civ., art. 455 şi 463 din Codul fiscal, precum şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conchizând, susţine recurentul că, după constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului abuziv al naţionalizării imobilelor în litigiu şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român, a făcut dovada existenţei unui "bun actual" în patrimoniul său, sens în care acţiunea trebuia admisă.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 19.01.2024 intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat prin reprezentant convenţional av. D. şi excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, personal, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 31.01.2024, acesta din urmă formulând, personal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului declarat prin reprezentant convenţional.

Totodată, la data de 12.02.2024, a fost formulat răspuns la întâmpinare şi de către recurent, prin reprezentant convenţional, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, însoţit de dovada datei transmiterii prin poştă a recursului.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 09 februarie 2022, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici în legătură cu raţionamentul Curţii de Apel Timişoara care a reţinut că petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a adeverinţei nr. x/1997 se impune a fi respins pentru lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii a Primăriei mun. Caransebeş, în calitate de emitent al actului.

În raport cu aceasta, observând şi solicitarea expresă din motivele de recurs formulate de reprezentantul convenţional al recurentului, în sensul rejudecării doar a petitului doi şi trei al acţiunii, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel în legătură cu capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a adeverinţei nr. x/1997 a dobândit autoritate de lucru judecat, sens în care legalitatea deciziei civile nr. 221/2023 a Curţii de Apel Timişoara urmează a fi analizată doar prin raportare la raţionamentul instanţei în legătură cu solicitările de acordare a despăgubirilor băneşti şi obligaţia de a face, formulate prin petitele 2 şi 3 ale acţiunii.

Prevalându-se de motivele de recurs reglementate prin art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că decizia curţii de apel, de trimitere a părţilor la promovarea unei noi cereri de chemare în judecată, în contextul în care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, este contradictorie şi nemotivată, cauza nefiind cercetată în fond, deşi a invocat în prezentul dosar calitatea de proprietar asupra imobilelor în litigiu. Totodată, deşi a evocat existenţa puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1651/1998 a Judecătoriei Caransebeş, pronunţată în dosarul nr. x/1996, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire consecinţele juridice ale efectului pozitiv al lucrului judecat aferent hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, trimiţând partea la formularea unei a doua acţiuni în revendicare.

Analizând legalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că este întemeiată critica potrivit căreia curtea de apel nu a cercetat fondul pricinii.

Se constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate al acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal, pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În cauza dedusă judecăţii, procedând la verificarea argumentelor în justificarea soluţiei de netemeinicie a apelului declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinţei tribunalului, prin care s-a respins acţiunea introductivă de instanţă, ca nefondată, se constată că instanţa de apel s-a mărginit la a arăta că în lipsa unei cereri având ca obiect revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părţi, cererea de acordare a despăgubirilor pentru folosinţa terenului nu poate fi reţinută ca fiind întemeiată.

Or, acest argument a fost preluat ca atare din considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă a fondului, fără a fi trecut prin filtrul judecătorilor care au soluţionat calea de atac a apelului, care nu au prezentat un raţionament propriu şi nu au realizat nicio analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat, nefiind arătat, în concret, de ce mijlocul juridic ales de reclamant pentru valorificarea pretenţiilor sale nu este apt să îi protejeze dreptul.

În analiza dreptului de a solicita lipsa de folosinţă asupra unui bun se pleacă de la premisa existenţei dreptului de proprietate asupra acestuia, revenind în sarcina părţii pârâte să demonstreze că reclamantul nu deţine un titlu asupra imobilului în litigiu şi, respectiv, că despăgubirile solicitate nu sunt datorate.

Tocmai de aceea, instanţele fondului aveau a realiza o efectivă cercetare a susţinerilor părţilor, în sensul verificării aspectelor de fapt şi de drept invocate de acestea, prin identificarea cu certitudine a celor două parcele de teren şi a ceea ce se află construit pe acestea, să stabilească întinderea dreptului de proprietate pentru fiecare dintre părţi, în raport cu titlurile pe care le exhibă fiecare dintre acestea, să verifice dacă, într-adevăr terenurile sunt ocupate şi de către cine, precum şi dacă cel care a construit are sau nu de achitat chirie proprietarului terenului.

Or, neprocedând în acest sens, Înalta Curte nu poate decât să constate că, prin decizia atacată, instanţa de apel nu a cercetat fondul cererii deduse judecăţii, cercetare care se impunea în condiţiile în care petitele doi şi trei ale acţiunii nu reprezintă cereri accesorii primului capăt de cerere, ce fusese respins pentru formularea acestuia într-un cadru procesual incomplet, ci sunt petite principale de cerere.

Mai mult decât atât, din analizarea hotărârii recurate rezultă că nici considerentele, nici dispozitivul nu lămuresc care este temeiul pentru care acţiunea a fost respinsă (netemeinicie sau inadmisibilitate).

Din considerentele instanţei de apel reiese că aceasta ar fi identificat un fine de neprimire, de plano, al acţiunii astfel cum a fost formulată, ceea ce echivalează cu constatarea inadmisibilităţii acesteia pe motiv că cererea de acordare a despăgubirilor nu ar fi fost precedată de o acţiune în comparare titluri de proprietate, în timp ce în dispozitiv se menţionează că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, soluţie care impunea cercetarea fondului cauzei, prin verificarea îndreptăţirii reclamantului la acordarea de daune echivalente lipsei de folosinţă a terenului pe care pârâta a edificat construcţii.

În consecinţă, susţinerile recurentului referitoare la deficienţele argumentării instanţei de apel sunt întemeiate, considerentele deciziei neputând permite identificarea raţionamentului Curţii în adoptarea soluţiei pronunţate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamantul avea obligaţia de a promova, prioritar, o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, pentru a putea solicita despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a imobilului, ce urmează a fi cercetat din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi această critică este fondată.

În acest sens, se constată că reclamantul, prin acţiunea introductivă de instanţă, s-a prevalat de calitatea sa de proprietar asupra imobilului teren înscris în CF nr. x Caransebeş având nr. top x, în suprafaţă de 4449 mp, în Racoviţa, cu construcţie casa de locuit nr. x şi al terenului înscris în CF nr. x Caransebeş având nr. top x, în suprafaţă de 3114 mp, dobândit prin succesiune de la antecesoarea sa C., justificat prin depunerea la dosar a unei hotărâri judecătoreşti prin care susţine că s-ar fi constatat caracterul abuziv al naţionalizării şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului nr. top x - casă cu nr. x şi curte în Racoviţă, având suprafaţa de 4449 mp, şi asupra imobilului nr. top x şi revenirea la situaţia anterioară de Carte Funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate pe numele antecesoarei sale.

A mai susţinut că pârâta a edificat construcţii industriale pe terenul în suprafaţă de 3114 mp, proprietatea sa, drept pentru care solicită a fi despăgubit pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a terenului pe care aceste construcţii au fost edificate de pârâtă.

Totodată, în ceea ce priveşte imobilul casă de locuit cu nr. x şi anexe, a solicitat obligarea pârâtei la readucerea sa în starea iniţială, arătându-se că acesta se află în stare de degradare tot din culpa pârâtei, care l-a folosit drept depozit.

Reiese, astfel, că reclamantul din prezenta cauză nu a solicitat instanţei restituirea terenului, netinzând, deci, spre o revendicare, ci a solicitat doar obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente edificării de către pârâtă, pe proprietatea sa, a unor construcţii industriale.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Având în vedere aceste limite ale învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, instanţa era îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi să stabilească, după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii, ce anume solicită reclamantul în proces.

În speţă, se constată că instanţa de apel a apreciat că apelantul-reclamant, în exprimarea principiului disponibilităţii ce guvernează întregul proces civil, a înţeles să învestească instanţele de judecată cu o acţiune în pretenţii care ar fi subsidiară unei acţiuni în revendicare, apreciind că nu este stabilit cu certitudine proprietarul terenului şi construcţiei, iar această cercetare se poate analiza doar în cadrul cererii în revendicare, cu a cărei soluţionare nu a fost sesizată în prezentul dosar.

Or, acţiunea în revendicare are drept obiect apărarea exclusiv a dreptului de proprietate (care în prezenta cauză nu a fost negat), iar nu a altor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi dreptul de superficie, uz, uzufruct etc.

În speţă, prin cererea introductivă de instanţă nu s-a pretins recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului, în opoziţie cu un pretins alt drept de proprietate invocat asupra aceluiaşi imobil de către pârâtă, şi nici nu s-a solicitat repunerea în posesie asupra terenului în discuţie, astfel încât să se poată aprecia că ceea ce s-ar fi urmărit prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată ar fi revendicarea imobilului din localitatea Racoviţă şi, cu titlu accesoriu, contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cât reclamantul ar fi fost lipsit atributul posesiei.

Dimpotrivă, reclamantul a pretins că pârâta a construit un imobil pe terenul său, astfel încât se impune a fi remunerat pentru această folosinţă exercitată de către pârâtă.

Prin urmare, în raport cu pretenţiile concrete deduse judecăţii, care nu tind spre o revendicare, instanţele fondului aveau obligaţia de a identifica şi alte mijloace juridice pentru realizarea pretenţiilor deduse judecăţii, invocarea calităţii de proprietar asupra unui bun şi pretinderea acordării lipsei de folosinţă ca urmare a edificării de către un terţ a unei construcţii pe terenul altuia nefiind în mod necesar legată de acţiunea în revendicare.

Altfel spus, dovada calităţii de proprietar era inerentă şi trebuia analizată implicit de către instanţele fondului în ipoteza oricărei situaţii în care se invocă calitatea de proprietar asupra unui bun, însă aceasta nu caracterizează în mod exclusiv o acţiune în revendicare, ci şi alte categorii de acţiuni, instanţa având obligaţia de a identifica o atare cerere şi de a-i da calificarea juridică corectă.

Dacă susţinerile reclamantului, în ceea ce priveşte acţiunea formulată, ar fi fost neclare şi confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa avea îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, pentru a stabili cadrul procesual dedus judecăţii, privitor la obiectul acţiunii, aspecte care ar fi permis exercitarea controlului judiciar.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul este cel ce trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile în proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

Curtea de apel nu avea prerogativa de a trimite partea spre promovarea unei alte acţiuni mai înainte de a da o calificare juridică corectă a pretenţiilor reclamantului şi de a stabili împrejurările de fapt esenţiale cauzei, prin aprecierea materialului probator existent la dosar.

Astfel, instanţa nu a stabilit şi distins cu claritate între cele două parcele funciare, pe care dintre acestea se află casa de locuit, a cărei readucere în starea iniţială a pretins-o reclamantul, şi pe care dintre acestea se află construcţiile industriale edificate de pârâtă, în raport cu care a fost formulat petitul doi al acţiunii, având ca obiect lipsă folosinţă, nu a stabilit care dintre imobile sunt vizate de hotărârile judecătoreşti de care părţile se prevalează, şi care sunt efectele pe care aceste hotărâri le produc, cu privire la ce anume s-a statuat cu putere de lucru judecat în dosarele anterioare, nestabilindu-se nici ceea ce s-a atestat prin Certificatul seria x nr. x din 18.10.199, dacă acesta priveşte vreunul dintre terenurile în litigiu sau construcţiile.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a susţinut că este proprietarul imobilului teren înscris în CF nr. x Caransebeş având nr. top x, în suprafaţă de 4449 mp, în Racoviţa, cu construcţie casa de locuit nr. 594 şi al terenului înscris în CF nr. x Caransebeş având nr. top x, în suprafaţă de 3114 mp, dobândit prin succesiune de la antecesoarea sa C..

Pârâta B. S.A., la rândul său, a arătat că dreptul său de proprietate asupra terenurilor a fost dobândit prin efectul legii, în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 18.10.1998 şi că, astfel, este prezumată a fi proprietară şi asupra construcţiilor edificate pe acesta, care se regăsesc, de altfel, şi în activul preluat de la fosta unitate de stat.

În aceste circumstanţe, curtea de apel, constatând că reclamantul pretinde că are calitate de proprietar asupra a două parcele de teren, dobândit prin succesiune, şi că doar pe una dintre acestea pârâta a edificat construcţii, curtea de apel trebuia să procedeze la identificarea şi analiza titlului de proprietate de care se prevalează fiecare dintre părţi (Sentinţa civilă nr. 1561/27.05.1998 a Judecătoriei Caransebeş şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 18.10.1998), să verifice dacă titlul reclamantului vizează parcela de teren pentru care se solicită lipsa de folosinţă şi dacă pârâta invocă un drept de proprietate asupra aceluiaşi teren sau doar asupra construcţiei, şi pe care dintre cele două parcele se află edificată aceasta.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual dedus judecăţii, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu a analizat împrejurările de fapt esenţiale ale cauzei, neanalizând înscrisurile probatorii de la dosar şi nestabilind efectele pe care acestea le pot produce în raport cu pretenţiile deduse judecăţii, o asemenea omisiune constituind o încălcare esenţială a legii ce duce la casarea hotărârii.

Întrucât celelalte motive de recurs ale recurentului-reclamant, ce vizează fondul cauzei din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiei casă de locuit şi a dreptului de a obţine despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., vizează însăşi problema care se degajă din ansamblul criticilor omise din analiza curţii de apel, instanţa de recurs constată că în raport cu considerentele anterior expuse, devine inutilă rezolvarea acestora, ele urmând a fi dezlegate mai întâi de către curtea de apel, potrivit celor ilustrate anterior.

Drept consecinţă, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va rejudeca apelul ţinând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de apel şi reiterate în recurs şi a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reţinute de instanţa de recurs.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, corect calificat, să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. şi să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Se va verifica, în rejudecare, inclusiv regimul juridic şi situaţia de fapt în privinţa celor două parcele de teren, efectele hotărârilor judecătoreşti de care se prevalează ambele părţi, pentru ca mai apoi să se decidă caracterul fondat sau nefondat al pretenţiilor.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor legale, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de A., va casa, în parte, decizia recurată, cu privire la soluţia asupra cererilor având ca obiect despăgubiri băneşti şi obligaţia de a face şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 221 din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel, pentru rejudecarea apelului în limitele capetelor de cerere având ca obiect despăgubiri băneşti şi obligaţia de a face.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.