State liability for moral damages from illegal preventive detention: acquittal as sole proof of injustice without bad faith requirement

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând supra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei, în temeiul dispoyiíilor art. 539 raportat la art. 540 alin. (2) C. proc. pen., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 539, art. 540 alin. (2) şi art. 541 C. proc. pen.

2. Sentinţa Tribunalului Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 2193 din 08 octombrie 2020, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2210 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 526 din 04 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2210/13.10.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 2033 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2193/2020 a Tribunalului Prahova.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea apelantului-reclamant.

A obligat intimatul-pârât la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, către apelantul-reclamant.

A menţinut sentinţa sub aspectul respingerii în rest a acţiunii, ca fiind neîntemeiată.

A obligat intimatul-pârât la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul-reclamant.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2033 din 14 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, arătând că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că cererea reclamantului prin care se solicita repararea prejudiciului moral ar fi întemeiată.

Susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu s-ar fi arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, neavând în vedere apărările făcute de acesta prin întâmpinare.

Mai susţine recurentul că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen. şi a criteriilor instituite prin acest text legal în legătură cu întinderea prejudiciului şi natura acestuia. Susţine că, în cauză, nu a fost efectuat nici un raport de expertiză pentru a fi justificată acordarea sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, instanţa rezumându-se doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării şi inculpării pe nedrept, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparaţie morală şi fără a face o analiză a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Totodată, consideră recurentul că în cauză nu s-a demonstrat reaua voinţă a organului care a adoptat măsura arestării preventive pentru a putea fi atrasă răspunderea acestuia.

Cât priveşte motivarea pe aspectul cuantumului daunelor morale, arată că instanţa de apel a reţinut că au avut loc încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi art. 8 din CEDO, fără însă a preciza care sunt normele din dreptul intern care ar fi contrare dispoziţiilor Convenţiei.

Susţine că instanţa nu a motivat caracterul de nelegalitate al măsurii preventive dispuse în dosarul penal, astfel că se află în imposibilitatea de a formula critici concrete sub acest aspect. Totuşi, arată că, în opinia acestuia, privarea de libertate a fost una legală, circumstanţele de la momentul dispunerii acesteia impunând adoptarea unei astfel de măsuri.

Se mai critică de către recurent şi cuantumul daunelor morale acordate, susţinându-se că acestea au caracter exagerat în raport cu prejudiciul efectiv suferit, şi care nu a fost probat.

Conchizând, solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 20.04.2024, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 26 şi 29.04.2024, care nu a formulat răspuns la aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, şi motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Totodată, constatând că în cuprinsul motivelor de recurs se regăseşte o repetare a argumentelor prezentate, pentru raţiuni ce ţin de rigoarea raţionamentului logico-juridic, urmează a examina aceste critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare anterior arătate, în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

Astfel, sub un prim aspect, se susţine de către recurent că hotărârea instanţei de apel ar fi nemotivată, necuprinzând raţionamentul pentru care aceasta a apreciat că se impune atragerea răspunderii Statului, în condiţiile în care nu s-a demonstrat nelegalitatea măsurii preventive aplicate intimatului-reclamant şi reaua credinţă a acestuia în raport cu adoptarea unei atare măsuri.

În ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte observă că obligaţia de răspundere a Statului şi caracterul injust al măsurii preventive au fost deja stabilite, cu titlu definitiv, prin decizia nr. 526, pronunţate în data de 04 aprilie 2023, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza nemaiputând fi reanalizată sub acest aspect.

Prin decizia de casare amintită, Înalta Curte a procedat la identificarea domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin care s-a constatat caracterul neconstituţional al soluţiei legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

A reţinut instanţa că, prin Decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat în sensul că soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, din moment ce aceasta dovedeşte, prin ea însăşi, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate.

Astfel, caracterul injust al măsurii privative de libertate este demonstrat prin însăşi soluţia de achitare pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (în legătură cu anumite infracţiuni), respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (în legătură cu o anumită infracţiune), iar nu se impune dovedirea relei-credinţe pentru a se putea atrage răspunderea Statului, aşa cum greşit se susţine prin motivele de recurs.

Deci, prin decizia de casare s-a constatat că soluţia de achitare dovedeşte prin ea însăşi caracterul injust al reţinerii, depunerea hotărârii de achitare la dosar fiind suficientă pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte ca urmare a privării injuste de libertate.

Aşadar, instanţa de rejudecare nu a făcut altceva decât să dea eficienţă dispoziţiilor obligatorii din decizia instanţei de recurs, pronunţate în primul ciclu procesual, prin care chestiunea obligativităţii răspunderii Statului Român fost definitiv tranşată, urmând ca aceasta să procedeze doar la determinarea întinderii prejudiciului şi cuantificarea acestuia, astfel cum reiese din ultimul paragraf din decizia de casare.

În atare condiţii, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate criticile recurentului prin care contestă existenţa vreunei răspunderi în sarcina sa şi lipsa motivării de către instanţa de apel a hotărârii atacate din această perspectivă.

Totodată, critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 540 C. proc. pen., aplicând greşit criteriile pentru stabilirea întinderii şi naturii prejudiciului, fără a arăta temeiurile care conferă reclamantului dreptul la daune morale şi fără a efectua un raport de expertiză care să stabilească cuantumul acestora, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în ipoteza suferinţelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existenţa acestuia fiind prezumată.

Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de durata privării de libertate, ci şi de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-au avut asupra psihicului acesteia şi consecinţele pe plan social şi familial resimţite pe timpul şi ulterior perioadei de încarcerare.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că operaţiunea de cuantificare a daunelor este în competenţa instanţelor care devoluează fondul, sens în care instanţa de apel a avut în vedere inclusiv dispoziţiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., reţinând în mod corect că la stabilirea cuantumului daunelor morale se are în vedere atât durata privării injuste de libertate, precum şi consecinţele produse asupra reclamantului şi familiei sale, aşa cum se prevede în textul legal enunţat.

A reţinut instanţa că lipsirea de libertate a reclamantului pentru o perioadă de 112 zile a fost de natură să-i afecteze viaţa pe toate planurile, intensitatea suferinţelor psihice fiind una crescută în raport nu doar cu durata încarcerării, cât şi în raport cu consecinţele produse vieţii personale şi sociale. Astfel, acesta a fost privat de interacţiunea cu membrii familiei, fiind pus în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, a fost supus unei reacţii dezaprobatoare sau chiar de respingere socială mai intense faţă de alte persoane, dată fiind poziţia sa socială şi funcţia deţinută în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie şi mediatizarea excesivă a anchetei penale.

În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă şi europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 150.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 23 martie 2016-12 iulie 2016, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

În fine, în ceea ce priveşte critica vizând cuantumul exagerat al daunelor morale acordate reclamantului şi solicitarea de diminuare a acestora, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile indicate în susţinerea cererii de recurs, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-pârât nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 5000 RON, dovedite cu factura nr. x/08.10.2024 şi a extrasului de cont din 14.10.2024, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, împotriva deciziei civile nr. 2033 din 14 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.