Reinstatement of leased equipment: Applicability of bankruptcy automatic stay to contractual specific performance versus monetary claims

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă A. S.A. Găeşti), în contradictoriu cu pârâta S.C. B. - în insolvenţă, a solicitat instanţei:

- obligarea pârâtei să restituie reclamantei utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x, ce a format obiectul contractului de închiriere nr. x/15.05.2018;

- obligarea pârâtei să predea reclamantei C. pentru utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018;

- obligarea pârâtei să efectueze transportul bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018 la locaţia reclamantei din comuna Petreşti, sat Ioneşti, T10, P114/2/1, judeţul Dâmboviţa iar, în cazul în care pârâta refuză să efectueze transportul, să fie autorizată reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei;

- obligarea pârâtei să efectueze revizia generală a utilajului Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x la locaţia reclamantei şi să instruiască personalul angajat al acesteia cu privire la folosirea utilajului iar, în cazul în care pârâta refuză, să fie autorizată reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

Prin sentinţa civilă nr. 942 din 03 mai 2022 Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. - în insolvenţă, reprezentată prin Cabinetul Individual de Insolvenţă D..

A obligat pârâta să restituie reclamantei utilajul concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x, ce a format obiectul contractului de închiriere nr. x/15.05.2018.

A obligat pârâta să predea reclamantei C. pentru utilajul concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018.

A obligat pârâta să efectueze transportul bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018 respectiv, Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x şi C. pentru utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x, la locaţia reclamantei din comuna Petreşti, sat Ioneşti, T10, P114/2/1, judeţul Dâmboviţa, iar în cazul în care pârâta refuză să efectueze transportul, autorizează reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei.

A obligat pârâta să efectueze revizia generală a utilajului Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, număr de serie x la locaţia reclamantei şi să instruiască personalul angajat al reclamantei cu privire la folosirea utilajului, iar în cazul în care pârâta refuză, autorizează reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia civilă nr. 549 din 20 martie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Cabinet Individual de Insolvenţă-D., în calitate de lichidator judiciar al societăţii debitoare S.C. B., împotriva sentinţei civile nr. 942/03.05.2022 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă D., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de apel, atacată, a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens, susţine că, prin sentinţa civilă nr. 268/20.11.2020, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vrancea a dispus, în temeiul art. 145 alin. (1) pct. a), b) şi c) din Legea nr. 85/2014, intrarea acesteia în faliment, hotărârea rămânând definitivă prin neexercitarea căii de atac a apelului.

În raport cu intrarea societăţii în faliment, consideră recurenta că au devenit aplicabile dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Arată că, deşi instanţa de apel a fost informată asupra situaţiei sale juridice, a ignorat aceste norme de procedură instituite prin Legea nr. 85/2014, refuzând luarea măsurii de încetare de drept a procedurii judiciare.

Mai mult, operaţiunile stabilite în sarcina sa, de a preda un bun pe care nu l-a identificat în averea debitoarei în faliment, de a asigura transportul acestuia şi de a efectua instructajul personalului intimatei-reclamante se încadrează în categoria operaţiunilor care necesită autorizarea judecătorului sindic şi avizarea practicianului în insolvenţă, în caz contrar fiind nule absolut.

Tot din perspectiva aceluiaşi motiv de nelegalitate, se critică hotărârea instanţei de apel, prin care s-ar fi schimbat calitatea procesuală pasivă a părţilor în litigiu, fiind recunoscută calitatea de pârât practicianului în insolvenţă, iar nu societăţii în insolvenţă.

Totodată, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., care reglementează sarcina probei, şi care stabilesc, de principiu, că sarcina probei revine celui care face o afirmaţie, dar în acelaşi timp că dovada unui fapt negativ nu poate fi realizată. Astfel, consideră că dispoziţia instanţei de a face dovada inexistenţei în patrimoniul societăţii pârâte a bunului Concasor şi a componentei C. nu este legală, fiind imposibilă de realizat proba unui fapt negativ.

În fine, se mai susţine că instanţa de apel a reţinut prin decizia pronunţată că intimata-reclamantă are interesul obţinerii unui titlu executoriu, având posibilitatea de a recurge la procedura prevăzută de art. 892 din C. proc. civ. pentru a se stabili echivalentul bunurilor mobile imposibil de predat în natură. Însă, curtea nu a avut în vedere că acest dispoziţii ar fi aplicabile doar în situaţia în care ar exista deschisă calea executării silite, ceea ce nu este cazul în speţă, cât timp aceasta se află în procedura de lichidare.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată şi din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material, şi anume a dispoziţiilor art. 1527 alin. (1) din C. civ.

Susţine că aceasta a invocat şi dovedit cu înscrisuri faptul că în patrimoniul societăţii debitoare nu a fost identificat bunul a cărei revendicare se solicită, aspect ce ar conduce, în opinia recurentei, la imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de a preda aceste bunuri.

De asemenea, pretenţiile reclamantei în legătură cu transportul bunurilor, revizia generală şi instruirea personalului angajat al acesteia nu puteau fi tranşate decât în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/2019, prin înscrierea la masa credală cu aceste bunuri.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care se referă la atribuţiile administratorului judiciar, iar nu ale lichidatorului judiciar, acestea din urmă fiind cele stabilite prin art. 64 din Legea nr. 85/2014.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului declarat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 942/2022 a Tribunalului Dâmboviţa.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 decembrie 2023 intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, intimata a pretins că în calea extraordinară de atac a recursului au fost invocate pentru prima dată chestiuni care nu ar fi fost aduse în atenţia instanţei de apel, precum şi că motivele de fapt invocate prin cererea de apel nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului arătând, în esenţă, că acţiunea în revendicare nu reprezintă o acţiune în realizarea unor creanţe, sens în care nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi că, pe de altă parte, toate alegaţiile recurentei în sensul că bunurile revendicate nu s-au afla în posesia acesteia presupun reinterpretarea probatoriului administrat în cauză, instanţele fondului reţinând că pârâta nu a făcut dovada imposibilităţii juridice sau materiale de a preda bunurile acesteia.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 23 septembrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Ulterior, fiind formulate cereri de repunere pe rol de către ambele părţi, instanţa a fixat un nou termen de judecată în data de 16 octombrie 2024, când şi rămas în pronunţare pe fondul recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a formulat critici în legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a dispoziţiilor referitoare la sarcina probei şi a normelor care reglementează executarea silită a obligaţiilor.

Analizând motivul de recurs care vizează verificarea eventualei aplicabilităţi în cauză a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 549 din 20 martie 2023, recurată, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva hotărârii Tribunalului Dâmboviţa, criticate inclusiv din perspectiva situaţiei juridice a pârâtei, de societate împotriva căreia a fost deschisă procedura falimentului.

A susţinut recurenta, prin motivele de recurs, că în situaţia debitorului împotriva căruia a fost deschisă procedura insolvenţei devin incidente dispoziţiile Legii nr. 85/2014, care dispun ca în situaţia în care societatea pârâtă este în stare de faliment acţiunile judiciare şi extrajudiciare împotriva averii acestora sunt suspendate, creanţele putând fi valorificate numai în cadrul respectivei proceduri, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.

Analizând prima critică din recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor ... La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează".

Se reţine din norma citată că acţiunile care au ca obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, sunt suspendate de drept, de la data începerii procedurii, în speţă de la data de 21.11.2019 (conform încheierii nr. 65/2019 pronunţate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2019).

Înalta Curte constată că prin aceste dispoziţii speciale legiuitorul a avut în vedere ca toate acţiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanţelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, aceştia să-şi realizeze creanţa în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolventei. Astfel, măsura stabilită prin art. 75 alin. (1) se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

În jurisprudenţa în materie s-a statuat, însă, că această soluţie legislativă nu vizează toate acţiunile în care este parte debitorul în insolvenţă, ci doar pe cele personale vizând realizarea creanţelor împotriva debitorului sau bunurilor sale, ca o necesitate a asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre debitor şi alte persone neimplicate în procedura insolvenţei, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În spetă, acţiunea care face obiectul prezentei cauze nu este o actiune în realizarea creantei împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, fiind o actiune prin care se urmăreşte executarea unui contract şi nu valorificarea unui drept de creanţă asupra pârâtei S.C. B., în privinţa căreia s-a deschis procedura falimentului.

Observă instanţa de recurs că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au apreciat că prezenta acţiune are ca obiect executarea unui contract, fiind deci calificată drept o acţiune în răspundere contractuală, calificare juridică care nu a fost contestată în recurs.

Au reţinut instanţele fondului că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtei în faliment la predarea unor bunuri mobile, obligaţia de restituire incumbând acesteia din urmă în temeiul art. 1796 alin. (1) lit. d) din C. civ., ca urmare a încetării contractului de locuţiune încheiat între părţi.

Aşa fiind, solicitarea de restituire a unor bunuri care s-au aflat în posesia şi folosinţa pârâtei, în considerarea unui contract de închiriere care a expirat, precum şi solicitarea de asigurare a transportului şi efectuare a instructajului cu privire la acestea nu au urmărit micşorarea averii debitorului.

În concluzie, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul de a fi considerate ca fiind incluse în sintagma "acţiuni judiciare în realizarea unei creanţe" doar acele acţiuni personale care reprezintă mijloace apte care să asigure valorificarea efectivă a unei sume de bani pe calea unei proceduri de executare silită în mod separat.

În consecinţă, se reţine că simpla deţinere de către pârâtă a statutului de debitoare aflată în procedura falimentului nu conduce în mod necesar la încetarea oricăror acţiuni formulate în contradictoriu cu aceasta, ci doar a acelora având ca obiect valorificarea unor creanţe, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Pentru identitate de raţiune, observând că nu sunt incidenţe speţei dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nici critica referitoare la posibilitatea sau nu a executării silite a unui debitor în insolvenţă, în temeiul art. 892 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Procedând, în continuare, la analiza criticii prin care se susţine nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

Astfel, se susţine de către recurenta-pârâtă că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile procedurale referitoare la sarcina probei, impunându-i acesteia să facă dovada unui fapt negativ, anume al inexistenţei în patrimoniul său a bunurilor mobile revendicate de reclamantă.

Examinând considerentele deciziei civile recurate, se constată că ceea ce a reţinut curtea de apel este că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada imposibilităţii juridice (cum ar fi, spre exemplu faptul înstrăinării bunurilor) sau materiale (de exemplu distrugerea acestora) de predare a bunurilor mobile aparţinând reclamantei.

Întrucât reclamanta, fiind cea care a făcut prima o susţinere în cadrul procesului, a probat că este proprietara bunurilor a căror predare o solicita, precum şi că acestea au rămas în posesia pârâtei, conform contractului de închiriere nr. x/15.05.2018, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel a observat corect că sarcina probei a fost inversată, revenind părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, avea a face proba faptului pozitiv contrar, anume că bunurile mobile ar fi fost restituite, înstrăinate sau distruse.

Drept urmare, se afirmă în mod neîntemeiat că instanţa de apel ar fi stabilit în sarcina sa probarea unui fapt negativ, imposibil de realizat.

Câtă vreme reclamanta a demonstrat pe parcursul procesului că bunurile achiziţionate de la pârâtă au rămas în posesia acesteia din urmă, în mod corelativ recurenta-pârâtă avea obligaţia de a face dovada predării/transportului bunurilor la punctul de lucru al reclamantei, pentru a putea fi absolvită de executarea în natură a obligaţiei ce îi revenea.

Cât priveşte ultima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceasta se referă la schimbarea cadrului procesual pasiv în apel. Astfel, se susţine de către recurentă că pârâta chemată în judecată a fost S.C. B. S.R.L, societate în insolvenţă şi că, potrivit menţiunilor din dispozitivul hotărârii recurate, în apel, această calitate ar fi fost recunoscută, în mod greşit, practicianului în insolvenţă.

Examinând decizia recurată, sub acest aspect, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu se verifică, în condiţiile în care în dispozitivul deciziei nr. 549/2023, Curtea de Apel Ploieşti a menţionat în mod expres că ceea ce se respinge este apelul formulat de apelantul-pârât Cabinetul Individual de Insolvenţă - D., în calitate de lichidator al societăţii debitoare B..

Or, atâta vreme cât curtea de apel a reţinut că apelul a fost exercitat de lichidatorul judiciar, în calitate de reprezentant al societăţii pârâte în faliment, iar nu că acesta ar fi formulat calea de atac în nume propriu, simpla inversare a topicii frazei este irelevantă şi nu poate fi interpretată în sensul pretins de recurentă.

Mai mult, se constată că, prin încheierea din 09 martie 2023, instanţa de apel a reglementat calitatea procesuală a activă a apelantului Cabinet Individual de Insolvenţă - D., precizând că apelul nu a fost formulat în nume propriu, ci în calitate de lichidator al B.. Cum această încheiere nu a fost atacată de către niciuna dintre părţi, acest aspect a devenit definitiv tranşat.

În raport cu acest considerent, văzând că instanţele fondului au reţinut, ambele, în mod corect, ca aparţinând persoanei juridice în faliment calitatea de pârâtă în prezenta cauză, se va respinge şi acest motiv de recurs ca nefondat.

Cât priveşte incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deşi recurenta susţine că instanţa de apel ar fi făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1516 şi art. 1527 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte constată că aceste norme de drept material au fost invocate formal, în realitate, argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de recurs cuprinzând susţineri referitoare la situaţia de fapt a litigiului şi la modalitatea în care instanţele fondului au înţeles să interpreteze probatoriul în cauză, aspecte care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, în susţinerea acestuia motiv de recurs se arată că societatea pârâtă ar fi dovedit cu înscrisuri (situaţia stocurilor la 30.04.2021 şi registrul imobilizărilor la 31.12.2020) faptul că în patrimoniul acesteia nu a fost identificat bunul-utilaj Concasor mobil cu C., an de fabricaţie 2000, serie x şi nici bunul C. pentru acest utilaj, aspect care ar conduce la imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de a preda aceste bunuri.

Curtea de apel a răspuns acestor critici, reţinând că pârâta, prin lichidator judiciar, nu a contestat existenţa obligaţiei de predare a bunului vândut, deţinut în baza contractului de locaţiune, ci a susţinut numai că se află în imposibilitatea executării lor, având în vedere că nu a reuşit să identifice bunurile mobile în patrimoniul societăţii.

Or, în legătură cu acest aspect, a constatat instanţa că imposibilitatea juridică sau materială a predării bunurilor nu a fost probată de către apelanta-pârâtă, precum şi că depunerea la dosar a registrului imobilizărilor şi a situaţiei stocurilor nu este relevantă, întrucât aceste înscrisuri nu aveau cum să cuprindă bunurile mobile înstrăinate, căci acestea nu mai aparţineau societăţii debitoare la momentul intrării în faliment.

În cauză, recurenta, fără a arăta motivele pentru care consideră nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie raţionamentul curţii de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel s-ar fi raportat greşit la dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 85/2014, iar nu la cele ale art. 64 din aceeaşi lege, acestea din urmă fiind cele care se referă la atribuţiile lichidatorului judiciar, în condiţiile în care nu este dezvoltată aceasta critică, nefiind urmată de indicarea în concret a argumentelor pentru care se apreciază ca fiind vătămătoare aplicarea acestor norme de către instanţa de apel, aceasta nu poate conduce, eo ipso, la casarea deciziei recurate.

Mai mult, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, reţinând, în conformitate cu textul de lege menţionat că, după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri şi, în virtutea acestei calităţi, are obligaţia de a efectua demersuri pentru identificarea bunurilor mobile la predarea cărora a fost obligată societatea prin hotărârea primei instanţe.

Aşadar, obligaţia de conducere a activităţii debitorului, fiind prevăzută atât în cuprinsul dispoziţiilor art. 56 alin. (2), cât şi în cele ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, revenea deopotrivă atât administratorului, cât şi lichidatorului judiciar (în funcţie de starea în care se află debitoarea persoană juridică la un anumit moment), motiv pentru care criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.

Drept urmare, văzând că nu se relevă încălcarea unor norme de drept material precum şi că prin argumentele recurentei în susţinerea acestui motiv de recurs se tinde la reinterpretarea probelor din dosar şi la verificarea modalităţii de punere în executare a obligaţiei de restituire a bunurilor, care este o etapă ulterioară procedurii judiciare, iar nu se contestă legalitatea raţionamentului instanţei care a constatat că sunt îndeplinire condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni în revendicare (dovedirea calităţii de proprietar al reclamantei şi a deţinerii fără drept a bunurilor de către pârâtă), urmează să fie respins şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.