Property claim fails; demolition upheld as prior administrative rulings bind claimant with res judicata.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 08 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 4 Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-construcţie, situat în Bucureşti, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orăşelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, compus din sală de jocuri şi anexă (grup sanitar, birou, depozit) şi terasă acoperită, împreună având o suprafaţă totală de 422 mp, terasă prevăzută cu trotuar pe latura de nord în suprafaţă de 68,54 mp, terasă neacoperită cu o suprafaţă de 159,46 mp, şi terenul aferent întregului ansamblu în suprafaţă de 650 mp, aflat în folosinţă, din care suprafaţa de 422 mp ocupată de construcţie, astfel cum este acesta descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. şi a actului adiţional autentificat la acelaşi birou notarial sub nr. x/30.11.2004, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 04 iunie 2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat să fie obligaţi pârâţii:

- să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-construcţie, demolat parţial şi rămas ca şi construcţie supraterană în proporţie de 10%, compus din fundaţie, planşeu (pardoseală) parter în suprafaţă de 422 mp, terasă prevăzută cu trotuar pe latura de nord în suprafaţă de 68,54 mp, şi terasă neacoperită cu o suprafaţă de 159,46 mp, precum şi terenul aferent întregului ansamblu, în suprafaţă de 650 mp, aflat în folosinţă, din care suprafaţa de 422 mp amprenta parterului construcţiei, astfel cum este acesta descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/28.03.2013, situat în Bucureşti, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orăşelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, denumit "C.";

- să readucă parterul clădirii descrise în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/28.03.2013, situat în Bucureşti, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orăşelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, denumit "C." în starea iniţială, racordat la reţeaua de gaze naturale, curent electric trifazat, apă şi canalizare, iar în cazul în care pârâţii nu vor efectua lucrările menţionate, solicită instanţei să încuviinţeze/autorizeze efectuarea de către subsemnatul, a lucrărilor de construire a parterului clădirii "C.", a terasei, precum şi racordarea la utilităţile menţionate, pe cheltuiala pârâţilor;

- să restituie contravaloarea materialelor de construire pentru etajul 1, 2 şi mansarda clădirii.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.049.043 RON, echivalentul a 442.109 Euro, reprezentând valoarea de circulaţie a parterului clădirii, precum şi la plata sumei de 126.845 RON, echivalentul a 27.368 Euro, reprezentând valoarea terasei neacoperite, adiacentă parterului construcţiei, în suprafaţă de 159,46 mp, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a demolării imobilului denumit "C.", cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x; cu plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 956 din 22 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 2, 3 şi 4 din acţiunea modificată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Sectorul 4 al Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Sectorul 4 al Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

A obligat pe reclamant la plata către pârâtul Sectorul 4 al Municipiul Bucureşti, prin Primar, a sumei de 17.374 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 724A din 16 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 4, împotriva sentinţei civile nr. 956 din 22 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A obligat pe apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 4, a sumei de 4.284 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 724A din 16 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar.

4.1 Recursul principal declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs principal, reclamantul A. a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte petitul având ca obiect revendicare, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 555 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la considerentele celor patru hotărâri enunţate în cuprinsul considerentelor, nesocotind, pe de o parte, existenţa în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate asupra parterului clădirii "C.", ce a fost dobândit licit intrând sub protecţia art. 44 alin. (8) din Constituţie dar şi asupra materialelor de construire ce au fost folosite pentru ridicarea etajelor construcţiei şi pe care le putea demonta şi dezafecta în regie proprie, chiar în concordanţă cu prevederile art. 2 din Dispoziţia nr. 70/21.01.2015.

Totodată, instanţa s-a raportat greşit şi la cauza Saliba c. Malta şi Cherkezov c. Bulgariei, acestea nefiind aplicabile speţei, parterul clădirii în litigiu nefiind edificat nici cu încălcarea normelor de mediu şi nici cu încălcarea interesului public şi fără autorizaţie de construire.

Se mai arată că instanţa de apel a apreciat greşit faptul că parterul clădirii "C." a devenit o construcţie nouă. Acesta este, în realitate, o construcţie modulară, din cadre de beton armat, astfel că nu a devenit o clădire nouă. Dezafectarea etajelor ridicate fără autorizaţie de construire nu ar fi afectat parterul construcţiei, care putea fi adus la starea iniţială.

În privinţa dreptului de folosinţă asupra terenului aferent exploatării clădirii, instanţele au reţinut dispoziţiile intrate în puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 4882/15.06.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6357/22.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Însă, instanţele nu au făcut o distincţie foarte importantă, referitoare la aplicarea legii civile în timp, deoarece prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcţiei "C.", edificată în anul 1976. Dreptul de folosinţă, chiar dacă ar fi calificat ca un drept de creanţă, este constituit legal şi, deci, există pe întreaga durată a construcţiei şi are întinderea prevăzută în actul translativ de proprietate.

În privinţa soluţiei de respingere a capătului de cerere privind răspunderea civilă delictuală, apreciază că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ., întrucât face abstracţie de faptul că şi constructorul de rea-credinţă este considerat a fi proprietarul materialelor.

Totodată, arată că instanţele de judecată au ignorat faptul că înainte de comunicarea oricărei înştiinţări de a "degaja terenul" sau de a desfiinţa lucrările nelegal executate, Sectorul 4 a limitat accesul acestuia la clădire.

În această situaţie, solicită a se observa că, în cauză, sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, chiar dacă intimatul s-a prevalat de două hotărâri judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat. Aceste hotărâri nu recomandă în ce mod autoritatea locală trebuie să procedeze în vederea demolării construcţiei "C.", astfel că intimatul a nesocotit însăşi propria dispoziţie care îi conferea acestuia dreptul de a-şi dezafecta singur etajele ridicate. Ca atare, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că acesta ar fi avut posibilitatea să îşi însuşească materialele folosite la construcţie (uşi, ferestre, obiecte sanitare noi), când, în realitate, a fost în mod intenţionat şi obiectiv împiedicat să îşi recupereze materialele noi şi refolosibile.

Conchizând, solicită casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei la curtea de apel, în vederea rejudecării.

4.2. Recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar

Prin recursul incident formulat, pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, a solicitat a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), art. 80 şi art. 81 din Legea nr. 215/2001.

Astfel, instanţa de apel a făcut o confuzie între Consiliul Local al Sectorului 4, care are în administrare terenul în litigiu, potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011, şi care nu a fost chemat în judecată, şi Sectorul 4, care nu are în administrare terenul, dar care a fost chemat în judecată. Cele două sunt entităţi diferite, cu atribuţii diferite.

În conformitate cu prevederile art. 80 din Legea nr. 215/2001, autorităţile administraţiei publice locale din Municipiul Bucureşti sunt Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliile locale ale sectoarelor, ca autorităţi deliberative, precum şi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi primarii sectoarelor, ca autorităţi executive. Dintre atribuţiile Consiliului Local al Sectorului 4, iar nu ale Sectorului 4, se poate desprinde, conform art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001 doar administrarea, în condiţiile legii, a bunurilor proprietate privată a municipiului, de pe raza sectorului în baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Consiliul Local al Sectorului 4 administrează doar terenul de sub imobilul revendicat, teren dat în administrarea sa potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011.

Totodată, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, curtea de apel s-a întemeiat pe considerente contradictorii şi, în egală măsură, nu a motivat soluţia pronunţată. Astfel, în prima parte a considerentelor, Curtea de Apel Bucureşti a analizat dispoziţiile legale şi actul administrativ în temeiul cărora Consiliul Local Sector 4 are dreptul de administrare asupra terenului, pentru ca ulterior să ajungă la concluzia contradictorie că Sectorul 4 are calitate procesuală pasivă. Mai mult, calitatea procesuală pasivă a acestuia nu este susţinută prin niciun argument, ci, pentru simplul fapt că unitatea administrativ teritorială are "capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu " instanţa a considerat de cuviinţă să îi atribuie calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât susţine că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, instanţa a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 C. civ., imobilul pe care recurentul-reclamant solicită să îi fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie, nemaiexistând.

De asemenea, cât priveşte soluţia dată pe excepţia inadmisibilităţii capetelor 2, 3 şi 4 din cererea modificatoare şi completatoare, susţine că instanţa a făcut aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral poate sesiza instanţa de contencios administrativ, pentru a solicita repararea pagubei cauzate. Or, reclamantul şi-a întemeiat punctele 2, 3 şi 4 din cererea modificatoare şi completatoare pe dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun, deşi pretinsa faptă ilicită a fost indicată ca fiind demolarea abuzivă a imobilului, care a avut la bază Dispoziţia de demolare nr. 70/21.01.2015, deci un act administrativ.

Conchizând, pentru motivele expuse, recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a hotărârii, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţiei lipsei de obiect şi excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere 2, 3 şi 4, cu consecinţa admiterii acestora.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 24 aprilie 2023, intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, a formulat întâmpinare şi recurs incident, care au fost comunicate către recurentul-reclamant şi intimatului-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în data de 19 mai 2023, nefiind formulat răspuns la întâmpinare şi nici întâmpinare la recursul incident în termenele prevăzute de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (6) C. proc. civ., respectiv de art. 491 raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, a invocat excepţia nulităţii recursului principal şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

După reluarea situaţiei de fapt din dosar, pârâtul a arătat că recursul promovat de către recurentul-reclamant este nul, întrucât motivele invocate prin calea de atac exercitată nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A susţinut că recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa s-a raportat greşit la considerentele celor patru hotărâri (jurisprudenţa CEDO) enunţate în cuprinsul motivelor, neexistând identitate între acestea şi prezenta speţă.

Or, acest motiv nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum susţine recurentul-reclamant, de vreme ce nu se vorbeşte despre aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Mai mult, susţine pârâtul că acest motiv de recurs este nefondat, de vreme ce instanţa nu a avut în vedere o identitate perfectă a situaţiei de fapt, ci a reţinut că, prin raportare la susţinerea reclamantului conform căreia, pentru construcţia iniţială, edificată în anul 1976, dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi legislaţia secundară nu sunt aplicabile, în cauza Saliha c. Malta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ordinul de demolare, deşi dispus în aplicarea unei legi cu caracter retroactiv, nu reprezintă o sancţiune penală, astfel că legiuitorul poate să dispună în materie civilă şi în mod retroactiv.

Totodată, a arătat şi că susţinerea recurentului-reclamant prin care se contestă acţiunea de demolare a imobilului este nefondată şi în contradicţie cu hotărârile definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat, statuările pe acest aspect nemaiputând fi reanalizate sau criticate. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4588/08.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1501/30.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-au tranşat, în mod definitiv, litigiile iniţiate de A., în sensul constatării legalităţii emiterii Dispoziţiei nr. 70/21.01.2015, prin care s-a dispus desfiinţarea imobilului denumit "C.".

Nici cea de-a treia critică din recurs, prin care se susţine, de către recurentul-reclamant, că i-a fost îngrădit dreptul de acces în clădire în vederea ridicării materialelor de construcţie, nu se încadrează în ipoteze prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., ci reprezintă o încercare de reanalizare a unor situaţii de fapt tranşate definitiv de către instanţele de judecată.

Nu se încadrează în motivele de recurs şi, în egală măsură este şi neîntemeiată, critica recurentului prin care se susţine că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acesta omiţând să observe considerentele Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut, în mod legal, că nu se poate susţine că acesta ar avea un bun, în sensul Convenţiei, de vreme ce construcţia a fost edificată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.

Un alt motiv de recurs invocat priveşte presupusa încălcare şi aplicare greşită a prevederilor art. 1349 şi 1357 C. civ..A arătat că nici acesta nu poate fi primit, în mod legal reţinând curtea de apel, la pagina 15 din decizia atacată, că au fost comunicate mai multe înştiinţări către recurentul-reclamant pentru a lua măsurile care se impun, cu scopul ridicării tuturor bunurilor sale din imobil şi eliberării spaţiului, şi anume înştiinţările din data de 21.12.2017, 05.01.2018 şi 29.01.2018.

Concluzionând, a solicitat instanţei să constate nulitatea recursului principal iar, în subsidiar, să dispună respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 martie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată de intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi a admis în principiu recursurile declarate în cauză, fixând un prim termen de judecată la data de 29 mai 2024.

La cel de-al doilea termen de judecată, 16 octombrie 2024, dezbaterile au fost închise şi Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, sunt nefondate, pentru considerentele enunţate în continuare.

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Prin recursul principal formulat, recurentul-reclamant afirmă nelegalitatea deciziei instanţei de apel, în esenţă, pentru următoarele motive: decizia a fost pronunţată cu reţinerea greşită a puterii de lucru judecat în legătură cu constatările instanţelor care s-au pronunţat în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reţinut că dreptul de folosinţă de care acesta se prevalează este unul de creanţă, care nu-i conferă dreptul de a construi pe domeniul public al UAT; curtea de apel a nesocotit dispoziţiile art. 555 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcţiei C., care a fost edificată în anul 1976 şi dobândită licit de acesta; prin ridicarea etajelor construcţiei, aceasta nu a devenit o clădire nouă; instanţa a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., reţinând în mod eronat că acesta nu are dreptul la contravaloarea materialelor de construcţie folosite la edificarea etajelor 1, 2 şi mansardă, deşi legea recunoaşte calitatea de proprietar inclusiv în ipoteza constructorului de rea-credinţă.

Aceste motive de recurs pot fi circumscrise cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi apreciată legalitatea hotărârii recurate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fondului a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun în revendicare imobiliară, alăturată unei acţiuni în răspundere civilă delictuală (susţine capetele de cerere referitoare la repararea prejudiciului), prin care reclamantul, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie demolat parţial, compus din fundaţie, planşeu parter, terase şi terenul aferent aflat în folosinţă, precum şi obligarea pârâţilor la readucerea parterului clădirii în starea iniţială şi, respectiv, obligarea pârâţilor la restituirea contravalorii materialelor de construire a etajelor 1, 2 şi mansarda clădirii C..

Ipoteza specifică prezentei acţiuni în revendicare imobiliară, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., este aceea că reclamantul contestă lipsirea sa de atributul posesiei şi folosinţei, generat de măsura demolării construcţiei edificate pe terenul aflat în domeniul public al UAT Municipiul Bucureşti, solicitând lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a construcţiei supraterane nedemolate şi readucerea sa la starea iniţială, precum şi a terenului aferent aflat în folosinţă.

Astfel, reclamantul se prevalează de calitatea de proprietar asupra imobilului construcţie situat în Bucureşti, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orăşelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, format din construcţia sală de jocuri şi anexe (grup sanitar, birou, depozit) şi terasa acoperită, împreună având o suprafaţă totală de 422 mp, precum şi de aceea de titular al unui drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă totală de 650 mp, din care 422 mp ocupaţi de construcţie, astfel cum reiese din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 şi actul adiţional nr. x/30.11.2004, ambele autentificate de către BNP B..

Imobilul, astfel cum a fost descris anterior, a fost dobândit de reclamantul A. în data de 30 noiembrie 2004, prin încheierea unui contract de vânzare cu societatea în care avea calitate de asociat unic, D. S.R.L., care îl dobândise anterior prin actul de adjudecare nr. 190/12.02.2004 emis de BEJ E., debitoarea proprietară fiind S.C. F. S.A., societate de stat.

Reclamantul şi-a întabulat, la data de 15.12.2004, în cartea funciară nr. x dreptul de proprietate asupra imobilului sală de jocuri şi anexă în suprafaţă utilă de 206,97 mp şi terasă în suprafaţă de 19,20 mp; teren aferent indiviz în folosinţă în suprafaţă de 390 mp.

În anul 2011,reclamantul A. a procedat la extinderea construcţiei dobândite conform titlului de proprietate anterior menţionat, adăugând două etaje suplimentare, fără ca pentru acestea să fie eliberată autorizaţie de construire.

Prin procesul-verbal din data de 25.03.2013 s-a dispus îndreptarea şi completarea actului de adjudecare nr. x cu privire la imobilul, Sală de jocuri" astfel: construcţie principală compusă din sala de jocuri cu anexe (grup sanitar, birou, depozit) şi terasa acoperită, având o suprafaţă totală de 422 mp, prevăzută cu trotuar pe latura de nord iar pe cea de vest doar pe o lungime de 14,98 m, cu o suprafaţă de 68,54 mp, terasă neacoperită cu o suprafaţă de 159,46 mp şi terenul aflat în folosinţă în suprafaţă de 650 mp din care 422 mp ocupaţi de construcţie.

Ulterior, la data de 28.03.2013, a fost încheiat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, prin care s-a stabilit că imobilul ce a format obiectul vânzării este format din: construcţia principală compusă din: sală de jocuri cu anexe (grup sanitar, birou, depozit) şi terasa acoperită, împreună având o suprafaţă totală de 422 mp. Terasa este prevăzută cu trotuar pe latura de nord iar pe latura de vest, pe o lungime de 14,98 mp, trotuarul având o suprafaţă de 68,54 mp; terasă neacoperită cu o suprafaţă de 159,46 mp şi terenul aferent întregului ansamblu în suprafaţă de 650 mp, aflat în folosinţă din care suprafaţa de 422 mp ocupată de construcţie.

În acest context, în data de 21.01.2015, prin Dispoziţia nr. 70/2015, Primăria Sectorului 4 Bucureşti a aprobat desfiinţarea imobilului denumit C., aparţinând reclamantului A., reţinându-se că lucrările au fost executate fără autorizaţie de construire, pe terenul ocupat fără titlu, proprietate publică a Municipiului Bucureşti.

Dispoziţia de demolare a construcţiei a fost contestată în instanţă, formând obiectul dosarului nr. x/2015, în care Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4558/08.07.2016, a dispus respingerea acţiunii în anularea actului administrativ, reţinând, în esenţă, că reclamantul a executat construcţia în lipsa unei autorizaţii de construire, pe domeniul public al statului, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, a dispoziţiilor art. 866 şi art. 874 alin. (1) C. civ., precum şi a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, neputând justifica existenţa unui titlu în baza căruia construcţia ocupa un teren proprietate publică a Municipiului Bucureşti.

Totodată, în legătură cu acelaşi imobil, între părţi a mai fost purtat şi un al doilea litigiu, având ca obiect obligarea pârâtului Sectorul 4 al Municipiului la emiterea autorizaţiei de construire, cerere care, de asemenea, a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 4882/15.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6357/22.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţele au reţinut textual:

"dreptul de folosinţă de care se prevalează reclamantul este un drept de creanţă, ce nu-i conferă dreptul de a construi şi de a solicita autorizaţie de construire. De altfel, terenul respectiv aparţine domeniului public al UAT, iar acest fapt este incompatibil cu deţinerea de către reclamant a unui drept real asupra acestui teren."

În aceste circumstanţe de fapt, validând raţionamentul celei dintâi instanţe a fondului, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă constatărilor definitive ale instanţelor anterioare, care s-au pronunţat în legătură cu valabilitatea deciziei de demolare a construcţiei şi inexistenţa obligaţiei pârâtului de a emite autorizaţia de construire pentru acelaşi imobil. Astfel, curtea de apel, prin decizia atacată, a recunoscut puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare purtate între aceleaşi părţi, apreciind că nu mai pot fi repuse în discuţie aspectele care tind la demonstrarea nelegalităţii actului de demolare, în condiţiile în care s-a statuat cu titlu definitiv că în speţă nu se poate vorbi despre o demolare abuzivă, de natură a reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului. Totodată, aceeaşi putere de lucru judecat a fost reţinută în legătură cu modalitatea de edificare a construcţiei, statuându-se deja în sensul încălcării de către reclamant a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

În raport cu aceste circumstanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 724A din 16 mai 2022, atacată cu recurs, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 956 din 22 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Se reţin ca fiind decisive în susţinerea acestei soluţii următoarele considerente: nelegalitatea măsurii demolării construcţiei iniţiale din perspectiva modalităţii de aplicare a Legii nr. 50/1991 a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin raportare la considerentele sentinţei civile nr. 4558/08.07.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015; doar dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, constituit în favoarea unei instituţii de utilitate publică (SC F.) este un drept real, în timp ce dreptul de folosinţă de care se prevalează reclamantul, care este unul de creanţă, nu-i conferea acestuia din urmă prerogativa de a construi pe respectivul teren, sens în care nu a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului; s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 4882/25.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, faptul că în urma modificărilor aduse imobilului iniţial, atât pe plan orizontal, cât şi pe plan vertical, a rezultat o construcţie nouă, aspect care justifică soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a parterului construcţiei, ca parte din clădire ce nu a fost demolată; contravaloarea materialelor de construcţie nu a fost solicitată de reclamant în temeiul normelor de drept material care reglementează accesiunea, ci în temeiul răspunderii civile delictuale, ale cărei condiţii nu sunt îndeplinite, neexistând o faptă ilicită a pârâtului, săvârşită cu vinovăţie, în ipoteza în care s-a constatat că demolarea imobilului s-a realizat în condiţii de legalitate.

Înalta Curte constată că întreaga construcţie argumentativă care a fundamentat soluţia curţii de apel, aceea de respingere a apelului reclamantului şi de păstrare a sentinţei primei instanţe a fondului prin care a fost recunoscută puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, şi s-a constatat că din imobilul ce a fost extins a rezultat o construcţie nouă, care a fost edificată cu încălcarea Legii nr. 50/1991, este rezultatul aplicării corecte a principiilor şi a regulilor de drept incidente cauzei deduse judecăţii.

Se observă că sunt nefondate susţinerile recurentului în combaterea considerentelor deciziei pronunţate în apel, prin care s-a dat eficienţă puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, în litigiile având ca obiect anulare dispoziţie demolare şi obligare la emitere autorizaţie de construire pentru imobilul aflat în litigiu.

Susţine recurentul că, în privinţa dreptului de folosinţă asupra terenului aferent exploatării clădirii, instanţele au reţinut dispoziţiile intrate în puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 4882/2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, fără, însă, a face o distincţie importantă, referitoare la aplicarea legii civile în timp, deci fără a avea în vedere că prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcţiei C., întrucât acesta a fost edificat în anul 1976.

Examinând sentinţa civilă evocată de recurent, la care s-au raportat şi instanţele fondului, Înalta Curte observă că Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, analizând refuzul Primăriei Sector 4 de emitere a autorizaţiei de construire pentru imobilul C., a constatat că acesta este justificat. A reţinut instanţa că reclamantul A. are calitatea de proprietar al imobilului clădire, situat în Şoseaua x, în parcul Orăşelul Copiilor, astfel cum acest imobil este descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004, terenul aferent clădirii fiind dat în folosinţă. S-a mai subliniat că, astfel cum reiese din memoriul tehnic de arhitectură depus la dosar, în această calitate, de proprietar al construcţiei edificate în 1960, reclamantul a procedat la extinderea şi etajarea acesteia, "construind fără autorizaţie o clădire nouă". Totodată, a mai reţinut Tribunalul Bucureşti, în respectivul dosar, că Legea nr. 50/1991 prevede că autorizaţia de construire se emite numai la solicitarea titularului unui drept real şi că, deşi dreptul de folosinţă gratuită este un drept real, acesta putea fi constituit doar în favoarea unei instituţii de utilitate publică sau unei persoane juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau utilitate publică, fiind un drept intuitu personae. Astfel, s-a apreciat în sensul incompatibilităţii reclamantului de a deţine un drept real asupra respectivului teren aparţinând UAT Municipiul Bucureşti, sens în care nu i se poate recunoaşte acestuia dreptul de a construi şi de a solicita autorizaţia de construire.

Drept urmare, instanţa de contencios administrativ, în dosarul nr. x/2015 a statuat în mod expres şi neechivoc în legătură cu exercitarea nelegală de către reclamant a dreptului de folosinţă asupra terenului proprietate publică aparţinând pârâtului Municipiul Bucureşti, cu consecinţa negării şi a dreptului de construire pe respectivul teren, precum şi în legătură cu regimul juridic al imobilului denumit C., care a fost considerat o construcţie nouă.

Prin urmare, în precedentul litigiu, s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin considerente decisive, în sensul că, prin modificările aduse construcţiei iniţiale şi extinderea parterului imobilului dobândit de reclamant prin contractul de vânzare nr. x/30.11.2004, s-a ajuns la edificarea unei construcţii noi, în raport cu care acesta nu justifică un titlu de proprietate valabil (autorizaţie de construire, proces-verbal de recepţie a lucrărilor).

Aşadar, bunul imobil adjudecat în anul 2004 şi transmis ulterior în patrimoniul reclamantului, prin efectul contractului de vânzare, şi care fusese înscris în cartea funciară, nu mai există în materialitatea lui, neexistând identitate între imobilul a cărui revendicare se solicită în prezent şi construcţia nouă, pentru care reclamantul nu justifică un titlu de proprietate valabil, fiind edificată cu nerespectarea normelor tehnice în vigoare.

Drept urmare, având în vedere că acţiunea în revendicare priveşte fundaţia fostei construcţii C., încorporată în terenul care nu face obiectul dreptului de proprietate al reclamantului şi care, prin modificările aduse de către reclamant, a devenit o construcţie nouă, neautorizată, aceasta nu putea fi admisă, în absenţa unui titlu de proprietate valabil constituit. Cum reclamantul nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra construcţiei noi, cea care a fost edificată ulterior adjudecării şi vinderii subsecvente, prin depunerea la dosar a unui titlu de proprietate valabil, iar nu a actului de adjudecare, care priveşte construcţia veche, şi care nu mai există, situaţia premisă pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare nu există.

Argumentele recurentului în legătură cu edificarea construcţiei fără autorizaţie de construire, deci cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar, câtă vreme această chestiune de drept a fost tranşată în mod definitiv în dosarul nr. x/2015. Prin sentinţa civilă nr. 4558 din 08 iulie 2016, pronunţată în acest dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că pretinsul drept de folosinţă al reclamantului asupra terenului nu a fost obţinut conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, precum şi că atât "construcţia iniţială, cât şi cea executată ulterior de către reclamant, nu deţin autorizaţie de construire", lucrările de construire fiind edificate pe terenul proprietatea publică a Municipiului Bucureşti, ocupat fără titlu.

Drept urmare, constatând încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, a dispoziţiilor art. 866 şi art. 874 alin. (1) C. civ., precum şi a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, instanţa de contencios administrativ a reţinut legalitatea Dispoziţiei nr. 70/21.01.2015 emise de Primarul Sectorului 4 Bucureşti, prin care s-a dispus desfiinţarea imobilului C., în întregime, în cuprinsul acestei dispoziţii specificându-se expres că imobilul a cărui demolare s-a dispus este compus din parter cu sală de jocuri şi anexă, în suprafaţă de 206,97 mp, terasă în suprafaţă de 19,20 mp, cu nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, situat în Bucureşti, str. x, Parcul Tineretului - Orăşelul Copiilor, precum şi a lucrărilor de extindere a acestuia, pe plan orizontal şi vertical, devenit un imobil cu regim de înălţime P+2E+M, cu o suprafaţă construită la sol de aproximativ 424 mp.

În raport cu aceste statuări, instanţele fondului, în prezentul dosar, nu aveau posibilitatea de a reanaliza argumentele referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 în privinţa unei părţi din construcţie, edificate anterior intrării în vigoare a acestei legi, acest lucru fiind deja stabilit cu titlu definitiv în dosarele anterioare.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentul-reclamant prin motivele de recurs, nici aceasta nu poate fi recunoscută, câtă vreme construcţia descrisă în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 nu mai există, respectivul imobil fiind, în fapt, o construcţie nouă, realizată cu nerespectarea Legii nr. 50/1991, ceea ce înseamnă că recurentul-reclamant nu se poate prevala de un "bun" în sensul Convenţiei.

Aceasta întrucât conceptul de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, se referă la deţinerea unui bun actual, în privinţa căruia reclamantul poate susţine că are cel puţin o "aşteptare legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate cu privire la acesta.

Cum în legătură cu imobilul pentru care recurentul-reclamant pretinde că are un drept de proprietate s-a demonstrat, cu titlu definitiv, că edificarea sa a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor în materia autorizării lucrărilor de construcţii, concluzia care se poate trage este, în mod evident, că partea nu a dovedit că are un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel că nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.

Demolarea clădirilor care au fost construite în mod ilegal este, de obicei, considerată drept reglementare a folosinţei bunurilor (în acest sens, a se vedea cauza Ivanova şi Cherkezov împotriva Bulgariei, pct. 69). Tot astfel, în cauza Saliba împotriva Maltei, Curtea a hotărât că efectul ordonanţei de demolare a unei construcţii complet ilegale a fost acela de a readuce lucrurile în poziţia în care ar fi fost în cazul în care cerinţele legii nu ar fi fost încălcate.

Orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să îndeplinească cerinţa de legalitate (cauza Vistinš şi Perepjolkins împotriva Letoniei), iar în cazul de faţă, această condiţie este îndeplinită, având în vedere că s-a constatat, cu ocazia purtării celor două litigii anterioare între părţi, că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, manifestată prin demolarea construcţiei C., nu poate fi considerată una ilegală, în condiţiile în care aceasta a fost edificată fără deţinerea unei autorizaţii de construire, pe un teren aparţinând domeniului public al unităţii administrativ -teritoriale.

Pentru toate aceste motive, se constatată caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care s-a tins la schimbarea soluţiei pronunţate de instanţele fondului asupra petitului 1 al acţiunii, având ca obiect revendicare imobiliară .

Cât priveşte criticile recurentului prin care se susţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., şi refuzul instanţei de apel de a-i acorda contravaloarea materialelor de construcţie prin raportare la regulile accesiunii imobiliare (susţinând că şi în ipoteza constructorului de rea-credinţă, acesta este considerat proprietarul materialelor de construcţie), Înalta Curte constată că aceasta nu a fost invocată în mod eficient prin acţiunea introductivă de instanţă.

Formulând o astfel de critică, recurentul nesocoteşte regulile şi principiile desfăşurării judecăţii, ale cărei coordonate sunt fixate de ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, respectiv ceea ce a constituit obiect al criticilor în apel, cu excluderea, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a celor prin care s-a tins la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, şi a celor reprezentând pretenţii noi.

Ca atare, verificarea stării de fapt şi a felului în care s-a realizat aplicarea legii de către prima instanţă nu se puteau face în apel altfel decât prin raportare la cererea de chemare în judecată, la sentinţa pronunţată şi la criticile îndreptate împotriva acesteia.

Cu ignorarea acestor elemente, recurentul consideră, fără fundament legal, că respectiva calitate de constructor de bună sau rea-credinţă trebuia verificată de către instanţă, deşi acesta nu a formulat vreo cerere expresă în sensul constatării intervenirii accesiunii imobiliare.

Or, rolul activ al instanţei nu se poate exercita cu încălcarea principiilor desfăşurării judecăţii, cu depăşirea limitelor învestirii, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., doar pentru a da satisfacţie părţii care pretinde că i s-a adus atingere unui drept subiectiv, în măsura în care aceasta nu a supus pretenţia sa verificării jurisdicţionale cu respectarea rigorilor procedurale.

Faţă de acestea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu putea pretinde instanţei de apel şi, pe cale de consecinţă, nici prezentei instanţe învestite cu soluţionarea recursului, analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. _567 şi urm. C. civ., în condiţiile în care cererea în restituirea contravalorii materialelor de construcţie folosite pentru supraetajarea imobilului în litigiu a fost formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, grefate pe calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, iar nicidecum nu s-a invocat existenţa unui titlu dobândit în baza accesiunii imobiliare.

Drept urmare, cum cauza juridică a acţiunii nu poate fi schimbată în căile de atac, şi văzând că instanţa de apel a soluţionat pricina cu respectarea limitelor devoluţiunii, apreciind în mod corect că buna sau reaua-credinţă a reclamantului nu poate fi verificată în condiţiile în care prejudiciul pretins a fi reparat în temeiul răspunderii civile delictuale presupunea verificarea altor elemente, respectiv a faptei ilicite a pârâţilor, a vinovăţiei acestora şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

S-a constatat în mod corect de către instanţele fondului că cererea de acoperire a prejudiciului rezultat prin demolarea etajului 1, 2 şi a mansardei imobilului C. nu poate fi primită, în contextul în care atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti nu se putea dispune în lipsa existenţei unei fapte ilicite a acestuia din urmă. Or, aşa cum s-a statuat anterior, în analiza primului motiv de recurs, nu se poate reţine caracterul nelegal al faptei pârâtului de a proceda la demolarea imobilului în litigiu, în contextul în care acesta a fost edificat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 50/1991, această încălcare a legii fiind constatată cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de contencios administrativ, prin hotărârile judecătoreşti anterior evocate.

Înalta Curte relevă că speţei îi sunt aplicabile, de altfel, mutatis mutandis şi statuările obligatorii din decizia nr. 13/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţiei realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

În raport cu toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 724 A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II.1. Recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar

Înalta Curte reţine că, prin motivele de recurs formulate, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând, pe de o parte, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză şi, pe de altă parte, că acţiunea este lipsită de obiect, iar capetele 2, 3 şi 4 de cerere sunt inadmisibile.

Prioritar, în privinţa primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susţinerile vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti şi contradictorialitatea motivării hotărârii sub acest aspect, se subsumează motivelor de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu pct. 6 şi 8 al aceluiaşi text legal, aşa cum s-a indicat prin cererea de recurs.

Aşadar, prin această primă critică, recurentul-pârât tinde la casarea deciziei atacate, susţinând că pretenţiile reclamantului au fost formulate, în mod greşit, în contradictoriu cu acesta.

Se reţine, astfel, că nemulţumirea recurentului se îndreaptă asupra soluţiei curţii de apel date asupra apelului declarat de acesta împotriva sentinţei tribunalului, care a reţinut calitatea sa procesuală pasivă pe petitul având ca obiect revendicare.

Critica nu poate fi primită.

Din cuprinsul art. 563 alin. (1) C. civ. rezultă că, în acţiunea în revendicare, calitatea procesuală pasivă revine posesorului sau oricărei persoane care deţine bunul fără drept, deci inclusiv detentorului ori chiar toleratului.

Reiese, deci, că prezintă relevanţă sub acest aspect, al verificării legitimării procesuale pasive, cine este persoana care împiedică proprietarul să exercite posesia asupra bunului.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la momentul introducerii acţiunii pe rolul instanţelor judecătoreşti, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele care fac parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege iar, conform art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Cât priveşte calitatea de proprietar al Municipiului Bucureşti asupra imobilului teren pe care a fost edificată construcţia în litigiu, aceasta nu a fost contestată de către niciuna dintre părţi.

Totodată, niciuna dintre părţi nu a contestat faptul că, prin HCGMB 139/30.06.2011, imobilul teren situat în Bucureşti, Şos Olteniţei nr. 15, identificat cu nr. cadastral x, înscris în CF x, denumit Orăşelul Copiilor, a fost dat în administrarea Consiliului Local al Sectorului 4 Bucureşti.

Drept urmare, în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, calitate procesuală pasivă o are persoana care este titulara dreptului de administrare a imobilului teren pe care a fost edificată construcţia cu privire la care reclamantul pretinde că a fost nelegal demolată, aceasta fiind persoana care avea prerogativa de a îngrădi dreptul de folosinţă asupra construcţiei.

Este adevărat că, astfel cum reiese din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti anterior amintită, Consiliului Local al Sectorului 4 Bucureşti i-a fost acordat dreptul de administrare, iar nu Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti, însă acesta este organul care are capacitate procesuală de folosinţă şi, drept urmare doar acesta poate sta în judecată, prin primar.

Hotărârea instanţei de apel, prin care se reţin aceleaşi aspecte, nu are caracter contradictoriu şi reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 28 C. civ.

Astfel, capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, doar unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală, având personalitate juridică, şi nu Consiliul Local sau Primaria, care nu sunt entităţi cu personalitate juridică, ci organ deliberativ, respectiv structură executivă a unităţii administrativ-teritoriale, neavând capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată. Astfel, chiar dacă titularul dreptului de administrare este Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti, în realitate acesta acţionează în numele unităţii administrativ teritoriale, care este Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 4, conform art. 21 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Mai mult, Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti este emitentul Dispoziţiei nr. 70/din 21.01.2015, astfel că, şi din această perspectivă, fiind cel care a dispus demolarea construcţiei aparţinând reclamantului şi, practic, intervenind şi punându-l pe acesta din urmă, afirmativ, în imposibilitatea exercitării posesiei şi folosinţei asupra imobilului în litigiu, justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, corect a fost stabilit că pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 4 este cel care justifică calitatea procesuală pasivă în pricina dedusă judecăţii.

Pentru aceste considerente, primul motiv de recurs urmează să fie respins, ca nefondat.

Aceeaşi soluţie se impune şi în legătură cu toate criticile subsumate motivului de nelegalitate referitor la rezolvarea ce a fost dată excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, care urmează a fi verificată tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, obiectul acţiunii în revendicare este reprezentat de cererea de lăsare în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului-construcţie, demolat parţial şi rămas ca şi construcţie supraterană în proporţie de 10%, precum şi readucerea parterului construcţiei la starea iniţială.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, instanţa a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 C. civ., imobilul pe care recurentul-reclamant solicită să îi fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie, nemaiexistând.

Or, deşi prin dispoziţia nr. x/2015 s-a dispus demolarea construcţiei denumite C., în realitate, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, planşeul acestei construcţii încă există, iar cum reclamantul tocmai raportat la această parte din imobil a formulat cererea în revendicare, solicitând şi aducerea acestuia la starea iniţială, în mod corect s-a statuat în sensul existenţei bunului şi caracterului nefondat al excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

În fine, în ceea ce priveşte motivele referitoare la inadmisibilitatea petitelor 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, aceasta a fost justificată de recurent din perspectiva greşitei sesizări a instanţelor de drept comun, aspect care se cuvine a fi analizat tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că repararea pagubei cauzate prin emiterea unui act administrativ poate poate fi pretinsă doar în condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Analizând prevederile legii speciale, Înalta Curte constată că, prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, reperarea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

Reiese, astfel, din textul legal citat, că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral are dreptul ca, prin aceeaşi acţiune sau separat cu solicitarea de anulare a actului administrativ, să solicite şi repararea pagubei cauzate prin emiterea respectivului act.

Totodată, persoanele vătămate îşi pot recupera prejudiciul creat prin emiterea unui act administrativ şi în temeiul dreptului comun, art. 1349 şi urm. C. civ. reglementând răspunderea civilă delictuală, pentru situaţiile în care actul administrativ nu a fost anulat.

Astfel, cum cererea în repararea pagubei cauzate prin demolarea imobilului C. nu a fost formulată ca petit accesoriu cererii în anularea actului administrativ (prin aceeaşi acţiune sau, separat, în condiţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ), ci subsecvent unei cereri în revendicare, reclamantul invocând o ingerinţă în dreptul său de proprietate asupra bunului, precum şi săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâţi, în mod corect s-a statuat că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă.

Faţă de aceste considerente, constatând că soluţia instanţei de apel este corectă şi sub acest aspect, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, în ansamblul său, recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 724 A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, având în vedere că ambele recursuri urmează a fi respinse, recurentul-pârât nu este îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care urmează să fie respinsă şi această solicitare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 724 A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2024.