Challenge to judicial expert reports as intellectual forgery; preclusion of material jurisdiction exception and non-justiciability of factual evidence assessment on appeal

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 29.11.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., cercetarea falsului de către instanţa civilă; să se constate că expertizele efectuate de pârâţi sunt falsuri intelectuale, care, prin abuz în serviciu, uz de fals şi mărturie mincinoasă, au denaturat realitatea cu prejudicierea gravă a intereselor reclamantului; sesizarea organului de urmărire penală competent cu infracţiunea de mărturie mincinoasă; desfiinţarea expertizelor.

Prin sentinţa nr. 7103 din 10 mai 2023, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa nr. 1085 din 3 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii; a respins acţiunea, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca inadmisibilă; a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 2.850 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător ales, a obligat reclamantul la plata către pârâtul C. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător ales.

3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1085 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a anulat sentinţa apelată şi cauza a fost reţinută spre judecare.

Prin decizia nr. 375 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.; a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5000 RON către pârâtul C. şi în cuantum de 4760 RON către pârâta B..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel nu era competentă material să judece cauza pe fond, ci doar recursul împotriva hotărârii tribunalului întrucât competenţa materială de soluţionare a cererilor neevaluabile în bani aparţine judecătoriei, conform art. 94 C. proc. civ.. Apreciază că, în speţă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti era competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă.

Învederează că acţiunea este bazată pe norma de drept material prevăzută de art. 308 C. proc. civ., care nu face referire la nesoluţionarea laturii civile în procesul penal, prevăzută de art. 25 C. proc. pen., ci la falsurile prevăzute de legea penală, respectiv falsul intelectual realizat prin abuz în serviciu, uzul de fals, care are corespondent o infracţiune agravată pentru experţii judiciari, materializată în mărturia mincinoasă prevăzută de art. 273 lit. c) C. pen.

Arată că procedura falsului impune instanţei să cerceteze falsul prin orice mijloace de probă, aceasta fiind obligată să dispună administrarea de probe în aflarea adevărului, însă, curtea de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., a respins nelegal cererea prin care reclamantul a solicitat ataşarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a dosarului nr. x/1996 al Tribunalului Timiş şi a dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, care cuprindeau probe ce demonstrau că documentele invocate de experţi sunt falsuri.

Mai susţine că instanţa de apel este obligată să cerceteze falsul intelectual al experţilor, materializat în expertizele depuse, ale căror concluzii au denaturat realitatea, cu consecinţe grave pentru reclamant, care a fost păgubit cu peste 40 milioane USD.

Învederează că, prin constatarea falsului intelectual săvârşit de experţi, expertizele efectuate de aceştia ar fi anulate, ceea ce ar deschide calea revizuirii deciziei nr. 129 din 24 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a avut în vedere concluziile respectivelor expertize.

Recurentul apreciază că motivele pe care şi-a întemeiat instanţa soluţia pronunţată sunt străine cauzei şi sunt rezultatul interpretării eronate a normelor de drept. În acest sens, arată că instanţa de apel a respins motivat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, însă această statuare este în contradicţie cu ce a reţinut ulterior, respectiv că acţiunea nu poate fi formulată decât în cazul în care sunt situaţii juridice noi, diferite de cea în care s-a judecat cauza în civil, constatare nelegală ce contravine dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ.

Afirmă că au fost interpretate arbitrar normele de drept material prevăzute de art. 22 şi art. 308 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin respingerea probelor din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin care reclamantul demonstra falsul intelectual săvârşit de pârâţi în cadrul expertizelor depuse în dosarele nr. x/1996 al Tribunalului Timiş şi nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti.

Arată că statuarea instanţei de apel, potrivit căreia prezenta acţiune vizează soluţionarea laturii civile a procesului penal pe care instanţa penală a lăsat-o nesoluţionată, este nelegală, întrucât schimbă arbitrar temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 308 C. proc. civ.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, prin cererea de chemare în judecată nu au fost formulate obiecţiuni la rapoartele de expertiză întocmite de pârâţi, ci s-a solicitat să se constate că respectivele rapoarte de expertiză sunt falsuri intelectuale realizate prin abuz în serviciu, uz de fals şi mărturie mincinoasă cu consecinţe deosebit de grave.

În continuarea susţinerilor sale, recurentul aduce critici deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2006, cauză în care au fost întocmite rapoartele de expertiză apreciate, în prezentul litigiu, ca fiind falsuri intelectuale.

Recurentul apreciază că statuarea instanţei de apel, potrivit căreia concluziile expertului C. au fost motivate în baza cunoştinţelor de specialitate ale acestuia prin raportare la înscrisurile avute la dispoziţie, neexistând niciun element care să sugereze lipsa de imparţialitate sau reaua credinţă a acestuia, este arbitrară şi nelegală întrucât prin cererea de chemare în judecată acest pârât a fost acuzat de abuz în serviciu, fals intelectual şi mărturie mincinoasă pentru fapte concrete reţinute în expertiza în care a concluzionat fals că soluţia tehnică a reclamantului a fost modificată de soluţia pârâtei.

Consideră că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că încălcarea autorităţii de lucru judecat nu poate fi imputată expertului tehnic întrucât principiul nu poate fi aplicat decât de instanţa de judecată şi arată că i-a adus la cunoştinţă expertului că apărarea pârâtei, potrivit căreia soluţia reclamantului a fost schimbată, a fost respinsă irevocabil în primul ciclu procesual. În acest context, arată că probele din dosar nu puteau fi interpretate arbitrar cu păreri proprii de către expert.

Învederează că, în mod eronat, a constatat instanţa de apel că prezenta cauză nu poate fi judecată decât în cazul existenţei unor situaţii de fapt şi de drept noi şi apreciază că dreptul material nu îl împiedică să acţioneze în instanţă un expert pentru infracţiunile de abuz în serciviu, fals intelectual, uz de fals, şi mărturie mincinoasă săvârşite într-un proces civil prin depunerea unui raport de expertiză.

Contrar considerentelor instanţei de apel, potrivit cărora depunerea de părţi a înscrisurilor în baza cărora expertul îşi întemeiază răspunsul la obiectivele expertizei reprezintă procedeul legal de administrare a probelor, reclamantul nedovedind o faptă ilicită a expertului contabil, recurentul susţine, cu referire la Norma nr. 35 a CECCAR şi hotărârea nr. 6 din 18 ianuarie 2017 a CECCAR, prin care s-a constatat că expertul B. a încălcat norma menţionată anterior, că expertiza contabilă efectuată de acest expert este nelegală şi nu corespunde adevărului, iar expertul a încălcat legea prin folosirea unor documente despre care cunoştea că nu sunt legale.

Afirmă că expertul contabil a încălcat legea folosind adresa emisă de S.C. D. S.A., defăimată ca falsă, iar în cazul în care se va constata că această adresă este falsă expertul contabil se face vinovat de uz de fals.

În cauză, instanţa de apel a reţinut greşit că pârâţii nu au săvârşit nicio faptă ilicită la momentul întocmirii expertizelor, deşi elementele de ordin faptic care să permită reţinerea săvârşirii unor falsuri sau a unor abuzuri de către pârâţi se regăsesc în dosarul aflat pe rolul parchetului.

Arată că prin decizia nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2006, expertizele efectuate de pârâţi au fost anulate, însă consecinţele lor continuă să se producă întrucât prin decizia anterior menţionată a fost menţinută soluţia curţii de apel, care s-a întemeiat pe respectivele expertize.

Conform considerentelor acestei decizii se poate reţine că expertizele efectuate de pârâţi au denaturat realitatea intrând în sfera falsului intelectual cu forma agravată de mărturie mincinoasă întrucât apărările pârâtei din dosarul x/2006 cu privire la modificarea soluţiei tehnice ce aparţine reclamantului au fost respinse în primul ciclu procesual.

5. Apărările formulate în cauză

La 3 iulie 2024, intimatul C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii (parţiale) a recursului cu privire la critica vizând necompetenţa materială, prin raportare la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează că, deşi nu a formulat recurs incident cu privire la soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, apreciază că această excepţie procedurală, de ordine publică şi peremptorie, poate fi reiterată în calea de atac a recursului.

Arată că natura juridică a unei acţiuni prin care se solicită cercetarea falsului, pe cale principală, este o acţiune în constatare supusă exigenţelor art. 35 teza a II-a C. proc. civ., iar recurentul-reclamant a avut la îndemână posibilitatea de a solicita constatarea falsului pe cale incidentală, atât în faţa instanţei de apel în care au fost administrate cele două expertize efectuate de pârâţii din prezenta cauză, cât şi în cazul revizuirilor promovate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele în care au fost administrate expertizele respective.

Susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi din perspectiva dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ., învederând că o cerere de înscriere în fals împotriva unui raport de expertiză nu este admisibilă decât pentru a combate menţiunile din raport care fac dovada până la înscrierea în fals.

Mai susţine că împotriva unui înscris autentic recurentul invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat prin raţionamentele cuprinse în raportul de expertiză, ceea ce este inadmisibil şi lipseşte de substanţă invocarea falsului şi a temeiului de drept reprezentat de art. 308 C. proc. civ.

Apreciază intimatul că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes procedural, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d), raportat la art. 33 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile cu privire la care s-a solicitat constatarea falsului reprezintă probe ce au fost administrate în dosarul nr. x/2006. Astfel, chiar dacă s-ar constata drept false expertizele judiciare efectuate de pârâţi, acest fapt ar fi putut reprezenta un temei pentru o cerere de revizuire.

Arată că termenul de o lună prevăzut de dispoziţiile legale pentru formularea unei astfel de cereri a început să curgă la data comunicării către reclamant a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară la 27.10.2022 în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, fiind împlinit la acest moment.

La 9 iulie 2024, intimata B. a depus întâmpinare, prin care invocat aceleaşi excepţii şi a susţinut aceleaşi apărări ca cele ale intimatului C..

La 17 iulie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii (parţiale) a recursului cu privire la critica vizând necompetenţa materială şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, invocate de intimaţi prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că intimaţii au invocat prin întâmpinări excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., precum şi din perspectiva dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ., învederând că o cerere de înscriere în fals împotriva unui raport de expertiză nu este admisibilă decât pentru a combate menţiunile din raport care fac dovada până la înscrierea în fals.

Intimaţii au mai susţinut că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes procedural, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d), raportat la art. 33 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile cu privire la care s-a solicitat constatarea falsului reprezintă probe ce au fost administrate în dosarul nr. x/2006. Astfel, chiar dacă s-ar constata că expertizele judiciare efectuate de pârâţi sunt false, acest fapt ar putea reprezenta temei pentru formularea unei cereri de revizuire.

Înalta Curte reţine, cu referire la aceste apărări, că, prin sentinţa nr. 1085 din 3 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1085 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost anulată sentinţa apelată, cauza fiind reţinută spre judecare.

Totodată, argumentele aduse în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, invocate prin notele de şedinţă depuse de intimatul C. ulterior pronunţării deciziei intermediare menţionate mai sus, au primit un răspuns din partea instanţei de apel, conform menţiunilor din practicaua deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Astfel, s-a constatat că mare parte din susţinerile pârâţilor ţin de fondul litigiului, de existenţa situaţiei de fapt care să justifice nulitatea rapoartelor de expertiză, şi nu sunt chestiuni care să vizeze inadmisibilitatea sau lipsa interesului în formularea acţiunii.

Instanţa de apel a reţinut că aspectele stabilite prin hotărârea intermediară pot face obiectul căilor de atac, dacă va fi cazul, la momentul la care se va soluţiona şi fondul litigiului. A mai reţinut că, atunci când instanţa penală nu a pronunţat o soluţie de trimitere în judecată, respectiv de formulare a unui rechizitoriu care să permită soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, soluţionarea laturii civile de către instanţa civilă poate fi efectuată în temeiul art. 27 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la celelalte chestiuni invocate, relative la conţinutul faptelor imputate, curtea de apel a apreciat că ţin de fondul raporturilor juridice deduse judecăţii şi nu de admisibilitatea soluţionării laturii civile de către instanţa civilă.

În privinţa interesului formulării unei acţiuni prin care se solicită soluţionarea laturii civile a unui proces penal de către instanţa civilă, acţiune care, în măsura în care ar fi admisă, ar conduce la deschiderea unei căi extraordinare de atac, a constatat că acesta nu este condiţionat de formularea prealabilă a revizuirii. Astfel, orice cale extraordinară de atac se formulează doar de la momentul la care se constată incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute de lege în acest sens.

Conform dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuală ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată." Alineatul 2 al aceluiaşi articol statuează că "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Înalta Curte reţine că legea procesual civilă stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar şi atunci când prin hotărâre se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor.

În speţă, deciziile nr. 253 din 29 februarie 2024 şi nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu au fost atacate de intimaţii pârâţi B. şi C., pe calea recursului principal sau incident (recurs care să urmărească schimbarea hotărârii instanţei de apel, corespunzător interesului lor, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) şi, ca atare, soluţia instanţei de apel privind chestiunea excepţiei inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a dobândit, prin nerecurare, autoritate de lucru judecat.

Aşadar, întrucât excepţiile au fost deja soluţionate de instanţa de apel, hotărâre ce nu a fost atacată de intimaţii pârâţi, în scopul de a obţine schimbarea soluţiei, în raport cu poziţia lor procesuală în cadrul litigiului, rezultă că statuarea asupra acestora a dobândit caracter definitiv, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În lipsa declarării unui recurs principal sau incident de către intimaţii pârâţi, chestiunile inadmisibilităţii şi lipsei de interes a acţiunii nu mai pot fi aduse în discuţie prin reiterarea aceloraşi excepţii pe calea întâmpinării depuse în recurs.

Analizând în continuare cererea de recurs, se constată că recurentul susţine, printr-o primă critică, faptul că instanţa de apel nu era competentă material să judece cauza pe fond, ci doar recursul împotriva hotărârii pronunţate de tribunal în apel întrucât competenţa materială de soluţionare a cererilor neevaluabile în bani aparţine judecătoriei, conform art. 94 C. proc. civ., şi apreciază că, în speţă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti era competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă.

Critica astfel formulată, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii"), este lipsită de fundament legal întrucât nesocoteşte regimul juridic al excepţiei necompetenţei materiale, care trebuie invocată in limine litis de către participantul la procedura judiciară, care are motive să conteste competenţa instanţei, sub sancţiunea de a nu se mai putea prevala ulterior de asemenea aspecte formale, tocmai pentru a nu se ajunge la tergiversarea soluţionării cauzei, în contra sensului şi scopului normei menite să disciplineze comportamentul procesual.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică (...) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat".

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Prin urmare, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi (în speţă, de reclamant) sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar reclamantul este nemulţumit de soluţia dată excepţiei de procedură.

Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanţă şi nici direct în apel sau recurs.

Înalta Curte constată că, în speţa dedusă judecăţii, la judecata în fond în faţa tribunalului (instanţă învestită prin declinare de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa nr. 7103 din 10 mai 2023), la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi, de altfel, singurul termen acordat de tribunal - 3 octombrie 2023, reclamantul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată formulate.

Totodată, câtă vreme instanţa a trecut mai departe la judecata cauzei, înseamnă că, în mod necesar şi implicit, s-a considerat competentă să soluţioneze cauza pendinte.

Reclamantul, dacă avea motive să aprecieze că se află în faţa unei instanţe necompetente absolut, avea obligaţia invocării excepţiei, sub sancţiunea de a nu mai putea să aducă ulterior în dezbaterea judiciară un asemenea aspect.

Aşadar, doar în măsura în care reclamantul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă de ordine publică, iar instanţa de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului.

Cum această situaţie nu se regăseşte în cauza pendinte, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat arbitrar normele de drept material prevăzute de art. 22 şi art. 308 C. proc. civ., prin respingerea probelor din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin care demonstra falsul intelectual săvârşit de pârâţi în cadrul expertizelor depuse în dosarele nr. x/1996 al Tribunalului Timiş şi nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, precum şi că a schimbat arbitrar temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 308 C. proc. civ., în condiţiile în care a reţinut prin decizia atacată că prezenta acţiune vizează soluţionarea laturii civile a procesului penal pe care instanţa penală a lăsat-o nesoluţionată.

Deşi nelegalitatea deciziei a fost susţinută atât pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi pe cel al dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., toate criticile se circumscriu şi vor fi analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), având în vedere, pe de o parte, că se contestă măsuri procesuale ale instanţei de judecată - neîncuviinţarea administrării de probe suplimentare în apel - iar, pe de altă parte, că argumentele de nelegalitate se raportează la principii şi la norme care guvernează procesul civil, cum ar fi nesocotirea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a judecat în prima instanţă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că la termenul la care a fost soluţionat apelul, având cuvântul asupra probatoriului, apelantul reclamant a apreciat ca fiind utilă ataşarea dosarului aflat pe rolul rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, pentru ca ulterior să revină asupra poziţiei sale, învederând că a depus la dosar acţiunea formulată în faţa Judecătoriei Piteşti şi adresa emisă de D. S.A. împreună cu Anexa 73, context în care instanţa de apel a constatat că înscrisurile solicitate de recurent sunt deja la dosar, astfel încât nu sunt probe noi.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a respins probatoriul solicitat de apelantul reclamant, ci a reţinut că probele solicitate de acesta se află deja la dosar, fiind administrate.

În virtutea rolului activ conferit prin art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ., instanţa de apel poate să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Însă, încuviinţarea unor probe noi în completarea probelor administrate de către prima instanţă reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanţei de judecată prin raportare la specificul speţei şi la actele şi lucrările dosarului, astfel încât instanţa de apel este îndrituită să aprecieze dacă dovezile respective sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, iar neîncuviinţarea unor probe din oficiu nu poate constitui un motiv de nelegalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Referitor la critica vizând schimbarea arbitrară a obiectului şi temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, se reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Aceste texte legale consacră principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.

Totodată, art. 22 alin. (4) C. proc. civ. stipulează că "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat aceste prevederi legale, ci a judecat apelul (prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024) în limitele stabilite de către apelantul reclamant, astfel cum impun dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi fondul (prin decizia nr. 375 din 29 februarie 2024, în urma admiterii apelului, anulării sentinţei apelate şi reţinerii cauzei spre rejudecare) în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, instanţa de apel nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, ci a analizat cauza prin raportare la pretenţia dedusă judecăţii, calificată de către instanţa de apel, care a reţinut că, dacă plângerea penală a fost soluţionată de instanţa penală fără ca această să se pronunţe asupra laturii civile, instanţa civilă poate fi sesizată, în condiţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

În acest sens, a avut în vedere că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, se arată că sesizarea instanţei civile cu cercetarea falsului are loc în condiţiile în care instanţa penală a pronunţat soluţii de clasare în cazul infracţiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată şi mărturie mincinoasă pentru că a intervenit prescripţia.

Aşadar, cu toate că art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu a fost indicat, în mod expres, de către reclamant, faţă de cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel era în măsură, în exercitarea prerogativei conferite de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., anterior citat, să reţină că reclamantul dorea ca instanţa civilă să cerceteze falsul cu care fusese sesizată instanţa penală.

Sub aspectul temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, se constată, similar instanţei de apel, că, în fundamentarea în drept a pretenţiei sale, reclamantul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 105 alin. (2) şi ale art. 108 din C. proc. civ. de la 1865, cu privire la nulitatea actelor de procedură, dispoziţii reluate şi în cuprinsul cererii de apel.

Reţinând, aşadar, că instanţa de apel nu a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată şi a soluţionat litigiul, cu respectarea principiul disponibilităţii şi conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la susţinerile evidenţiate în ultima parte a memoriului de recurs, potrivit cărora instanţa de apel a reţinut greşit că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită, instanţa de recurs constată că alegaţiile recurentului exprimă nemulţumiri vizând modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat mijloacele de probă (înscrisurile administrate), care nu pot fi valorificate, însă, în această etapă procesuală, întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel asupra situaţiei de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor şi care constituie premisa pentru judecata recursului.

Astfel, recurentul învederează că elemente de ordin faptic care permit reţinerea săvârşirii unor falsuri sau a unor abuzuri de către pârâţi se regăsesc în dosarul aflat pe rolul parchetului, iar expertul contabil a încălcat legea folosind adresa emisă de S.C. D. S.A., defăimată ca falsă, apreciind că, în cazul în care se va constata că această adresă este falsă, expertul contabil se face vinovat de uz de fals.

Pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, nereprezentând critici ale hotărârii recurate, aspectele invocate de către recurent privind situaţia de fapt şi probele administrate.

Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanţa de apel, sunt câştigate cauzei, iar instanţei de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte, ţinând cont că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de legiuitor, nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.

Nici aspectele referitoare la reţinerea greşită a instanţei de apel că "încălcarea autorităţii de lucru judecat nu poate fi imputată expertului tehnic întrucât principiul nu poate fi aplicat decât de instanţa de judecată" nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, în condiţiile în care, nici în privinţa acestora, nu se pune în discuţie o eventuală neconformitate cu dispoziţiile legale a deciziei atacate.

În acest sens, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează doar la invocarea unor aspecte de temeinicie, formulând susţineri precum că "i-a adus la cunoştinţă expertului că apărarea pârâtei, potrivit căreia soluţia reclamantului a fost schimbată, a fost respinsă irevocabil în primul ciclu procesual" şi "probele din dosar nu puteau fi interpretate arbitrar cu păreri proprii de către expert".

În mod similar, nici criticile referitoare la existenţa unor motive străine de cauză nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, care să evidenţieze eventuale raţionamente sau concluzii care nu au legătura cu speţa dedusă judecăţii.

Astfel, deşi invocă existenţa unor considerente străine cauzei, susţinerile sunt fără suport, din moment ce recurentul omite a arăta care sunt acestea.

Or, formularea unor susţineri cu titlu general şi care nu respectă cerinţa esenţială de a se raporta la dezlegările şi raţionamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului A., Înalta Curte îl va obliga pe aceasta la plata sumei de 5950 RON către intimata E. şi a sumei de 5000 RON către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5950 RON către intimata E. şi a sumei de 5000 RON către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.