Challenge to administrative compensation denial under restitution laws dismissed as 2014 compensation law implicitly abrogated prior witness testimony evidence rules

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce urmează să se pronunţe să se dispună următoarele:

- să fie anulată decizia de validare nr. 6822/31.10.2022 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Hotărârea nr. 2933/05.07.2021 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti;

- să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la compensaţiile băneşti prevăzute de legea 164/2014;

- să fie obligată prima pârâta să emită decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilele situate în comuna Davideni, judeţ Storojinet, actuala Republica Ucraina, şi anume: casă compusă din 3 camere, bucătărie, hol şi cerdac, acoperită cu tablă, edificată în anul 1940 construită din lemn în suprafaţă de 100 mp; un grajd şi o şură de lemn pentru cai, construite în anul 1935, acoperite cu draniţă, în suprafaţă de 400 mp; un grajd şi o şură de lemn pentru vaci, construite în anul 1935, acoperite cu draniţă, în suprafaţă de 400 mp; un teren de 2 hectare situat lângă casă şi un teren arabil de 5 hectare situat în câmp.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 499 din 25 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.

3. Hotărârile pronunţate de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1673 A din 18 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 499/25.04.2022, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

În susţinerea recursului, recurenta a invocat prevederile art. 488 pct. 6 teza I din C. proc. civ., susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi ale art. 488 pct. 8 teza a II-a din acelaşi cod, arătând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, recurenta a arătat în esenţă, că instanţa de apel constatase că dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, din cauza existenţei unor reguli noi cu conţinut diferit.

Recurenta a precizat că prin motivele de apel a solicitat ca instanţa să constate că în acest caz este o situaţie de modificare parţială a unei legi, nicidecum de o abrogare tacită, aplicabilă fiind prevederea art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Or, instanţa de apel nu a analizat această susţinere şi nu a indicat motivele pentru care a considerat că prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 nu erau aplicabile.

Recurenta a subliniat că acele două situaţii invocate-abrogarea tacită şi modificarea parţială-nu puteau coexista, motiv pentru care instanţa trebuia să analizeze distinct argumentele în sprijinul fiecărei variante. Simpla apariţie a unor reguli noi cu conţinut diferit nu putea conduce automat la concluzia unei abrogări tacite, aşa cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.

Prin urmare, recurenta a susţinut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât decizia atacată a fost pronunţată fără detalierea motivelor respingerii apărărilor sale, impunându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurenta a precizat că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice îndeplinirea condiţiilor unei modificări parţiale a normei de drept material, deoarece simpla apariţie a unei norme noi, fără un text expres de abrogare a legii vechi, ar fi putut conduce fie la abrogare tacită, fie la modificare parţială.

Or, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel a condus la rezolvarea eronată a fondului litigiului, deoarece dispoziţiile noi nu reglementau explicit imposibilitatea obiectivă şi neimputabilă de procurare a actelor doveditoare ale proprietăţii şi nici nu stabileau că asemenea situaţii ar urma să fie respinse automat.

În final, recurenta a afirmat că, în lipsa unui text legal expres care să prevadă respingerea automată a cererilor probate şi în lipsa unui text expres de abrogare a art. 5 alin. (1) teza secundă din Legea nr. 290/2003, instanţa era obligată să aplice legea existentă, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei la instanţa de apel pentru analizarea incidenţei prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

5. Apărările formulate în cauză

La 14 martie 2024, intimata-reclamantă ANRP a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a arătat cu privire la aplicarea legii în timp, că recurenta reclamantă interpretează greşit modul de aplicare a legii, în special prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 raportat la Legea nr. 164/2014.

Conform principiului aplicării imediate a legii noi, prevăzut în art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., dispoziţiile Legii nr. 164/2014 se aplică tuturor situaţiilor juridice aflate în curs la data intrării acesteia în vigoare, inclusiv situaţiei juridice invocate de recurenta reclamantă.

În ceea ce priveşte probele admisibile pentru dovedirea dreptului de proprietate, a susţinut că potrivit Legii nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate pentru despăgubiri trebuie făcută cu acte certificate de autorităţi competente. Declaraţiile de martori sunt admisibile doar ca mijloace complementare şi nu pot constitui singure dovada proprietăţii, aşa cum pretinde recurenta.

Intimata a argumentat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, care permitea dovedirea dreptului de proprietate alternativ şi prin declaraţii autentice ale petentului şi martorilor, a fost abrogat tacit de prevederile Legii nr. 164/2014, acestea stabilind o nouă procedură obligatorie pentru toate cererile nesoluţionate anterior intrării în vigoare a legii noi.

De asemenea, intimata a subliniat că dispoziţiile Legii nr. 164/2014 au fost supuse controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a constatat explicit că acestea nu încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, dispunând exclusiv pentru viitor. Astfel, intimata consideră că aplicarea imediată a Legii nr. 164/2014 nu aduce atingere drepturilor constituţionale ale reclamantei.

În concluzie, intimata A.N.R.P. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta A., argumentând că instanţele anterioare au aplicat corect prevederile legale relevante şi că susţinerile reclamantei privind dovedirea dreptului său la despăgubiri exclusiv prin martori sunt neîntemeiate şi contrare noilor prevederi legale incidente în cauză.

La data de 5 aprilie 2024, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti a solicitat instanţei respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1673A din 18.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, apreciindu-l ca neîntemeiat şi a precizat că hotărârile pronunţate de instanţele de fond au fost legal şi temeinic motivate. A precizat că recurenta reclamantă nu a administrat probe suficiente pentru dovedirea dreptului său la despăgubiri, fiind notificată anterior să completeze dosarul administrativ cu documente doveditoare ale dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor din comuna Davideni, judeţul Storojineţ (actual în Ucraina).

De asemenea, a menţionat că actele furnizate de recurenta - reclamantă, respectiv răspunsurile Arhivelor de Stat ale Regiunii Cernăuţi, nu confirmă existenţa dreptului de proprietate al autorilor B. şi C., fiind insuficiente pentru stabilirea despăgubirilor solicitate.

A subliniat că declaraţiile martorilor au caracter complementar şi nu pot substitui probele documentare obligatorii prevăzute expres de Legea nr. 164/2014, astfel încât lipsa unor înscrisuri certificate de autorităţi determină respingerea cererii.

A susţinut că recurenta - reclamantă nu a efectuat demersurile necesare pentru a procura documente doveditoare suplimentare de la Primăria Comunei Davideni, Republica Ucraina, situaţie ce imprimă culpa exclusivă a acesteia şi nu a Comisiei.

În final, intimata a solicitat instanţei respingerea recursului ca nefondat şi a adus la cunoştinţă că, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 188/2023, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 fost desfiinţată, iar competenţa soluţionării cererilor de despăgubiri aparţine exclusiv Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), solicitând instanţei continuarea judecăţii numai în contradictoriu cu ANRP.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, analizând, cu prioritate, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei - pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 56 C. proc. civ., " (1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. (2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. (3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută".

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este aşadar, o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a participa la procesul judiciar, având dreptul de a-şi apăra prerogativele în faţa instanţei, de a face cereri şi de a îndeplini actele procesuale necesare.

Intimata Comisia Municipiului Bucureşti a fost învestită cu atribuţii administrative şi juridice în baza legislaţiei referitoare la acordarea despăgubirilor, respectiv Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 290/2003, fiind cea care a emis în cauză Hotărârea nr. 2933/05.07.2021 contestată de recurenta reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, Comisia respectivă beneficia de capacitate procesuală de folosinţă, având dreptul de a participa la procesele civile şi de a emite hotărâri administrative în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru persoanele îndreptăţite.

Legea nr. 9/1998 reglementa acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Comisia Municipiului Bucureşti avea competenţa de a soluţiona cererile de despăgubire şi de a emite hotărâri administrative.

Legea nr. 290/2003 reglementa acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Comisia Municipiului Bucureşti avea competenţa de a aplica prevederile acestei legi şi de a emite acte administrative corespunzătoare.

Intimata Comisia Municipiului Bucureşti beneficia de personalitate juridică, având astfel capacitatea de a încheia acte juridice şi de a exercita acţiuni procesuale în faţa instanţelor de judecată. În acest sens, Comisia putea să participe la procesele judiciare pentru a-şi susţine poziţiile în legătură cu cererile de despăgubire, inclusiv prin emiterea de hotărâri administrative care puteau fi contestate în instanţă.

Prin Legea nr. 188/2023 survenită în timpul procesului, s-a dispus în principiu transferul competenţelor administrative ale Comisiei Municipiului Bucureşti către intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

Însă, Înalta Curte observă că prin art. 1 alin. (3), (5) din această lege survenită în anul 2023, s-a stipulat totuşi, că "(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), cererile care fac obiectul unor dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată se transmit numai împreună cu hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată definitiv cauza. (...) (5) Activitatea comisiilor încetează în termen de 30 de zile de la data finalizării procedurii de transmitere a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare".

Or, atât timp cât cererea din prezenta cauză dedusă judecăţii se afla pe rolul instanţei de judecată la data intrării în vigoare a legii, dosarul judiciar fiind înregistrat din anul 2022, rezultă că în cazul pendinte, ne aflăm în ipoteza de excepţie prevăzută de alin. (3) al articolului citat, respectiv a transmiterii prezentei cereri numai după soluţionarea definitivă a cauzei. Drept urmare, procedura de transmitere a cererilor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu este încă finalizată, astfel încât activitatea comisiei intimate nu poate fi apreciată ca fiind încetată.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că această intimată pârâtă rămâne în continuare în drept să participe la procesul civil prezent, având capacitate procesuală de folosinţă, motiv pentru care urmează a respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei - pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003, ca nefondată.

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor invocate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat pentru faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la motivul de apel al reclamantei privind incidenţa art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, referitor la faptul că prin Legea nr. 164/2014 operează o modificare parţială a legii anterioare şi nu abrogarea tacită a art. 5 din Legea nr. 290/2003, în decizia de apel recurată nefiind redate motivele pentru care nu ar fi incident cazul prevăzut de art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a se putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina contra României).

Or, în cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 au fost abrogate implicit prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, faţă de momentul emiterii deciziei contestate, apreciind că aceasta din urmă este norma în vigoare care reglementează regimul probatoriu în materie.

Argumentele respectivei instanţe de judecată de apel conturează, potrivnici celor susţinute de recurenta reclamantă, inaplicabilitatea tezei conferite de către apelanta reclamantă, respectiv incidenţa în această privinţă a unui caz de modificare parţială a legii, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Astfel, instanţa de apel a arătat că atât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cât şi art. 4 din Legea nr. 164/2014 vizează modalitatea în care se realizează în respectivul domeniu special, proba dreptului de proprietate de către persoanele îndreptăţite ce au depus cereri. A arătat de asemenea, că aceste două dispoziţii legale indică modalităţi diferite prin care se poate face proba dreptului de proprietate, concluzionând că în materie a operat un caz de abrogare implicită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

Atât timp cât instanţa de apel a concluzionat faptul că ambele dispoziţii legale reglementează acelaşi aspect, respectiv modul de dovedire a dreptului de proprietate în domeniu şi întrucât dovada dreptului de proprietate reprezintă o chestiune juridică regăsită în orice cerere de despăgubiri realizată în domeniu, devine evidentă atunci, din punct de vedere logico - juridic, motivarea instanţei de apel în sensul identificării unui caz de abrogare tacită şi nu a unuia de modificare doar parţială, conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 invocat de apelanta reclamantă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea instanţei de apel fiind completă şi comprehensibilă.

Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, în sensul că a considerat că modificarea legii vechi prin norma nouă ar conduce automat la abrogarea tacită a legii anterioare. Recurenta susţine că, în lipsa unui text expres care să prevadă abrogarea legii vechi, trebuie aplicată legea în vigoare la momentul soluţionării litigiului, respectiv art. 5 din Legea nr. 290/2003.

Invocă faptul că aplicarea legii prin decizia recurată rezolvă greşit substanţa litigiului, deoarece prin articolul din legea nouă nu se reglementează şi situaţia imposibilităţii obiective şi neimputabile de procurare a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, dar nici nu se dispune expres că aceste situaţii vor fi soluţionate negativ în mod automat.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Având în vedere apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 499/25.04.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi analiza efectuată asupra deciziei civile nr. 1673A/18.12.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel este corectă.

Art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că "Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

Instanţa de apel a interpretat corect această dispoziţie, reţinând că Legea nr. 164/2014, care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor, a abrogat implicit dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 în ceea ce priveşte regimul probatoriu al cererilor de despăgubire.

Astfel, faţă de momentul emiterii Deciziei nr. 6822/31.10.2022 şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi", Înalta Curte constată că în mod corect în cauză, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 164/2014.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 atestau că "(1) Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate".

Instanţa de apel a concluzionat corect că nu se poate admite în domeniu proba cu declaraţii autentice, inclusiv testimonială, ca probă principală în absenţa documentelor oficiale. Legiuitorul a prevăzut prin noua reglementare, ca actele doveditoare certificate de autorităţile competente să aibă un caracter preeminent, iar declaraţiile, inclusiv cele cu martori, să poată doar completa aceste înscrisurile doveditoare.

Instanţa de apel a aplicat corect principiul tempus regit actum, potrivit căruia legea în vigoare la momentul soluţionării litigiului este cea care trebuie aplicată. În acest sens, Legea nr. 164/2014, care reglementează modalităţi diferite de probă decât cea veche, a intrat în vigoare după depunerea cererii de despăgubire a reclamantei, dar a fost aplicabilă în mod corespunzător pentru soluţionarea acestei cereri, având în vedere momentul emiterii deciziei administrative contestate, respectiv 05 iulie 2021 şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 anterior citate.

Contrar criticilor recurentei reclamante, instanţa de apel nu a apreciat că simpla apariţie a noii legi a determinat abrogarea tacită a dispoziţiei legale anterioare, ci a procedat la un examen efectiv al celor două dispoziţii legale adoptate în timp şi, întrucât a constatat că ambele reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate al petenţilor ce formulează cereri de despăgubire în domeniu, a tras concluzia că a intervenit un caz de abrogare tacită a vechii prevederi.

Concluzia este una corectă din punct de vedere juridic, atât timp cât reglementând acelaşi aspect (modul de dovedire a dreptului de proprietate) şi întrucât aspectul respectiv avea caracter de generalitate în domeniu - probarea dreptului de proprietate reprezentând o condiţie generală impusă tuturor petenţilor ce au formulat cereri de despăgubire - atunci în cauză nu deveneau aplicabile prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 de care se prevalează recurenta reclamantă, anterior citate. Concluzia se impune întrucât acest text de lege invocat nu este aplicabil deoarece art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă chiar noua reglementare-cadru în această materie specială, aplicabilă deci tuturor situaţiilor - în lipsa vreunei distincţii speciale operate de legiuitor - şi nu doar vreunei situaţii anume determinate, astfel cum impune art. 15 alin. (3) invocat de parte.

După cum rezultă din înseşi prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea implicită este una dintre formele de abrogare a normelor juridice, astfel încât ulterior adoptării art. 4 din Legea nr. 164/21014, judecătorul nu mai avea a se raporta la prevederile anterioare ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi cu atât mai puţin la norme anterioare inferioare din punct de vedere legislativ, precum art. 2 alin. (4) din Anexa la H.G. nr. 1120/2006 prin care au fost reglementate Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, articol emis chiar în aplicarea textului legal abrogat.

Reţinând informativ că şi jurisprudenţa instanţei supreme este în aceeaşi direcţie cu cea expusă (a se vedea de exemplu, decizia civilă nr. 2475/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), Înalta Curte, faţă de cele reţinute, constată că instanţa de apel a aplicat corect în cauză reglementările legale şi principiile generale ale dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Legii nr. 164/2014 şi în mod corect a ajuns la concluzia că apelul formulat de reclamantă nu este fondat.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei -pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1673 A din 18 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 şi a Legii nr. 290/2003.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.