Housing Agency's appeal dismissed; contractual obligation of result upheld for delivery and remediation of incomplete residential unit

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 11.04.2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 201.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru neasigurarea edificării locuinţei blocul A24, apartament 5, pe lotul x, cu număr cadastral x şi înscris în cartea funciară nr. x, situat în Voluntari, zona K1, amplasament Henri Coandă, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire şi în condiţiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză generală şi de construire, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.05.2020, reclamanţii au depus la dosar cerere modificatoare, prin care au solicitat:

1. obligarea pârâtei să asigure remedierea neconformităţilor, neconcordanţelor, defectelor ori deficienţelor care sunt de natură să afecteze utilizarea construcţiei conform destinaţiei sale, precum şi să asigure executarea lucrărilor realizate necorespunzător, nefinalizate sau neexecutate, în valoare provizorie de 201.000 RON,

2. obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale locuinţei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie,

3. obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de investiţii în cadrul cartierului de locuinţe Henri Coandă.

La data de 08.09.2022, reclamanţii au depus cerere precizatoare, arătând că, prin raportare la concluziile expertizei, înţeleg să îşi precizeze pretenţiile aferente primului capăt al cererii la valoarea de 59.928 euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 164/15.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la capătul III al cererii modificate, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A obligat pârâta să remedieze neconformităţile, defectele şi deficienţele de natură a afecta utilizarea imobilului situat în Voluntari, zona K1, amplasament Henri Coandă, apt. 5, lot x, jud. Ilfov.

A obligat pârâtul să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale imobilului arătat, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi.

A obligat pârâtul să finalizeze lucrările de investiţii cu privire la cartierul de locuinţe Henri Coandă, Voluntari, jud. Ilfov potrivit planurilor de urbanism aprobate şi etapizate în funcţie de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă, coroborat cu termenele de punere în funcţiune a locuinţei.

A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 7.972,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 403 A din 03 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă Agentia Nationala pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 164/15.02.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B..

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins capătul al treilea de cerere având ca obiect obligarea pârâtei ANL să finalizeze lucrările de investiţii cu privire la cartierul de locuinţe Henri Coandă, Voluntari, jud. Ilfov potrivit planurilor de urbanism aprobate şi etapizate în funcţie de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă, coroborat cu termenele de punere în funcţiune a locuinţei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 403 A din 03 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 403 A/03.04.2024 pronunţate în dosarul nr. x/2019, şi trimiterea cauzei spre o noua judecată Curţii de Apel Bucureşti, în vederea admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că decizia civilă nr. 403 A/03.04.2024 este nelegală întrucât instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză, invocând în acest sens motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor din Legea 10/1995 (art. 23), Legea nr. 152/1998, a dispoziţiilor din contractul de construire, contractul de antrepriză generală iar dispoziţiile din contractul de mandat nr. x/08.04.2008 au fost aplicate şi interpretate în mod eronat.

În primul rând, recurenta pârâtă a arătat că instanţa a calificat obligaţia sa drept o obligaţie de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea C. civ. din 1864 pentru care operează aceasta calificare. Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fără să explice de ce o obligaţie derivată dintr-un contract de mandat de natură să genereze obligaţii de mijloace nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului sau, utilizând priceperea sa şi diligenţe în vederea atingerii obiectivului propus.

De asemenea, recurenta pârâtă a arătat că instanţa nu a indicat nici temeiul de drept în baza căruia i-ar reveni obligaţia de a remedia neconformităţile, defectele şi deficientele de natură a afecta utilizarea imobilului.

Recurenta pârâtă a considerat că orice altă calificare a raporturilor juridice intervenite între părţi în afara celei de contract de mandat, de către instanţa de apel, este pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.

Mai mult, articolul 1 al contractului de mandat prevede în mod explicit faptul ca obligaţia ANL este "de a urmări, executarea şi finalizarea lucrărilor". Din analiza contractului de mandat, se poate constata cu uşurinţă faptul că recurenta pârâtă are o obligaţie de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor contractate de către intimat cu antreprenorul general.

Astfel, instanţa de apel a analizat şi a interpretat în mod greşit mandatul conferit A.N.L. stabilind în sarcina mandatarului obligaţia de remediere a neconformităţilor, defectelor, deficienţelor, precum şi de a asigura finalizarea lucrărilor de construire la imobilul reclamanţilor prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea la cheie către reclamanţi.

Recurenta pârâtă a arătat că obligaţia de rezultat, aceea de a finaliza/preda imobilul şi de a asigura remedierea deficienţelor construcţiei, nu se regăseşte în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii sale contractuale.

Pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta pârâtă a considerat că instanţa ar fi trebuit să aplice şi să analizeze inclusiv principiile prevăzute pentru contractul de mandat în conformitate cu C. civ. din 1864.

Or, este evident că A.N.L., prin contractul de mandat încheiat, acţionează în numele şi pe seama mandantului său, depunând toate diligenţele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea şi finalizarea imobilului.

Conform C. civ., fiecare contract special, respectiv contractul de mandat, contractul de antrepriză şi contractul de construire sunt reglementate fiecare în parte, unde subiecţii acestor convenţii sunt indicaţi în mod expres, fără a lăsa loc de interpretări.

Răspunderea pentru orice viciu al lucrărilor de construcţii sau pentru deficienţele acestora aparţine în exclusivitate constructorului care s-a obligat la efectuarea acestor lucrări şi care a încasat preţul locuinţei aşa cum a fost agreat în contractul de construire/antrepriză. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile stipulate în contractul de construire nu se pot contopi cu drepturile şi obligaţiile din contractul de mandat, fiecare parte fiind răspunzătoare de ceea ce s-a obligat în mod expres. În consecinţă, hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, şi de art. 973 din C. civ. conform căruia drepturile şi obligaţiile care rezultă dintr-un contract nu pot profita şi nici nu pot dăuna altor persoane - principiul relativităţii efectelor contractului.

Obligaţiile A.N.L., în baza contractului de mandat, erau de a urmări executarea lucrărilor, în timp ce obligaţia de a remedia neconformităţile, neconcordanţele, defectele ori de a executa practic aceste lucrări, într-un anumit termen şi de a preda efectiv locuinţa, revenea constructorului cu care aceasta are o relaţie contractuală directă în baza contractului de construire, respectiv prevederile art. 8 şi 9.

Astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 11 şi art. 13 din contractul de construire, potrivit cărora antreprenorul general este obligat să asigure remedierea deficienţelor sau a viciilor ascunse, semnalate de către beneficiar.

Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 din contractul de antrepriză generală cesionat ulterior prin contractul cesiune nr. x/22.12.2008, care prevede că antreprenorul general îşi va asuma responsabilitatea pentru toate operaţiunile executate şi pentru tehnologiile de execuţie utilizate, cu respectarea prevederilor şi a reglementărilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, precum şi standardelor tehnice în vigoare.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 10/1995 care stabilesc obligaţii în sarcina antreprenorului general şi a executantului.

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii şi a atribuit A.N.L. obligaţii inexistente, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse, părţile implicate în acest proiect, în final, obligând Agenţia la asigurarea remedierilor, neconformităţilor, neconcordanţelor, defectelor, deficienţelor, care nu i se pot imputa şi care nu au fost cauzate sau determinate de A.N.L. ci de constructor sau alte părţi implicate în acest proiect guvernamental.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut răspunderea sa pentru neîndeplinirea unor obligaţii care nu rezultă din contractul de mandat, antreprenorul general fiind răspunzător de calitatea lucrărilor executate, de refacerea acestora, de lucrările de remedieri constatate de proiectant, experţi.

Soluţia instanţei de apel este întemeiată pe dispoziţii străine de contractul de mandat - raport juridic existent între părţile din prezenta cauză, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii de drept material şi procesual.

În acest sens, Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi Normele de aplicare a legii menţionate privesc modul de înfiinţare şi funcţionare a Agenţiei în general, fără a putea fi raportate la fiecare contract încheiat de aceasta sau peste prevederile acelui contract.

În mod eronat, instanţa de apel a realizat o imixtiune a clauzelor prevăzute în contractul de mandat şi prevederile Legii nr. 152/1998, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L.

Pentru a crea aparenţa legală a existenţei unor obligaţii de rezultat în sarcina A.N.L., instanţa de apel a impus, implicit, şi alte obligaţii în sarcina acesteia, sarcini care exced contractului de mandat încheiat.

Or, faptul generator de obligaţii în sarcina sa poate fi doar contractul, aceasta fiind cauza juridică a acţiunii reclamantului, iar instanţa de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. transgresând limitele învestirii instanţei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţie a imobilelor în programul de credit ipotecar derulat de A.N.L. este distinctă de finanţarea şi executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuinţe (reţele de alimentare cu energie C., reţele de alimentare cu gaze, reţele de canalizare şi alimentare cu apă, reţele de comunicaţii, reţele de drumuri interioare, dotări urbane etc.). În orice caz, nici obligaţia de a asigura fonduri şi nici obligaţia de a realiza lucrări de viabilizare nu se regăsesc în sarcina sa.

Astfel, pentru realizarea locuinţelor, antreprenorii construiesc imobilele care vor intra în proprietatea persoanelor fizice, execuţia lucrărilor de construcţie fiind realizată din fondurile asigurate de către acestea (avans şi credit ipotecar acordat de bănci).

Finanţarea şi realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităţilor locale) pe care se construiesc aceste locuinţe se realizează în baza Convenţiei MM nr. 1909/06.05.2004 şi a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autorităţile locale şi operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia tuturor componentelor sistemului de utilităţi în Cartierul Henri Coandă.

ANL nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, implicit nici pentru Cartierul Henri Coandă, aspect ce reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001.

În ceea ce priveşte calitatea de dezvoltator imobiliar pe care instanţa de apel i-o atribuie recurenta pârâtă a considerat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L., cu ignorarea completă a contractului de mandat încheiat.

A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar, nu construieşte pe terenul proprietatea sa, nu finanţează construcţiile sau utilităţile, neavând obligaţiile specifice unui astfel de dezvoltator. În acest sens, construcţia imobilului se află în sarcina constructorului, iar realizarea utilităţilor se află în sarcina Municipiului Bucureşti. Dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către instanţa de apel, recurenta ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea, la cheie, a imobilului în cauză.

Or, nu doar că această împrejurare nu este reală, dar conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, (4) în structura cheltuielilor de investiţii prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare, contractarea şi urmărirea lucrărilor de execuţie, cu respectarea legislaţiei în vigoare.

ANL nu a primit suma ce formează obiectul contractului de credit, deci nu poate fi considerat că este un dezvoltator imobiliar.

Instanţa de apel a extins cadrul procesual al prezentului litigiu la analiza acestor texte legale, cu ignorarea contractului de mandat. Soluţia instanţei de apel este întemeiată pe dispoziţii străine de contractul încheiat între părţi, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii de drept material şi procesual, sens în care este incident şi motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Validarea unui asemenea raţionament, precum cel expus de către instanţa de apel în rejudecare, ar presupune că obligaţiile asumate de către ANL prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanţă, întrucât oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de către legea şi regulamentul de înfiinţare şi funcţionare al Agenţiei.

Coroborând argumentele expuse, rezultă că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea este nelegală şi prin faptul ca instanţa de apel a reţinut pârâta ANL avea obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construcţii la imobil şi că aceasta obligaţie este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios.

În primul rând, în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a tranşat faptul că A.N.L. trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligaţiilor, remedierea deficienţelor, ci s-a analizat o situaţie particulară, respectiv refuzul ANL de a întreprinde măsurile administrative şi de a comunica către un anumit beneficiat documentele solicitate. În plus, în cadrul respectivului dosar nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, astfel încât hotărârea pronunţată în respectivul dosar să aibă o valoarea probatorie în cauza pendinte.

Pe de altă parte, soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011 având reclamant pe D., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar şi nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta nu de toţi beneficiarii din cartierul Henri Coandă, fiindu-i doar acestuia opozabilă.

Astfel, instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, nu face decât să confere putere şi calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar în parte.

Aşadar, în ceea ce priveşte reţinerea răspunderii A.N.L. în raport cu decizia nr. 5197/2013, instanţa de apel ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a aspectelor deduse judecăţii în vederea formării convingerii sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând în mod expres asupra acestei împrejurări, prin decizia civilă nr. 1227/20.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011:

De altfel, în mod greşit, întreaga motivaţie a instanţei de apel vizând obligaţia A.N.L. ca fiind una de rezultat s-a fundamentat numai pe decizii de speţă ale Înaltei Curţi, pronunţate în acest sens, deşi este ştiut că, potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., exemplele în materie din jurisprudenţa naţională reţinute în sprijinul soluţiei adoptate nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţă, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale speţei.

În acest sens, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanţelor de judecată pentru a se putea invoca puterea de lucru judecat, pentru că, în această situaţia s-ar ajunge în practică la obţinerea unei soluţii unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranşate deja. În această ipoteză, ar fi nesocotit pe deplin rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 din C. proc. civ. devenind unele cu aplicabilitate extrem de restrânsă.

În concluzie, hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficienţă puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimaţii reclamanţi au arătat că este nefondat motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte pretinsa calificare greşită a naturii juridice a contractului numit de mandat. Instanţa de apel a realizat o apreciere corectă cu privire la obligaţiile născute în sarcina A.N.L. din acest contract, a calităţii şi rolului A.N.L. în Programul de Locuinţe A.N.L. Henri Coandă, parte a Programului Naţional de Locuinţe A.N.L.

A.N.L. este dezvoltator, coordonator al Programului de Locuinţe Henri Coanda, parte a Programului Naţional de Locuinţe, garant al statului si mandatar oneros, cu obligaţii de rezultat, de a asigura finalizarea locuinţei prin asigurarea remedierii defectelor şi neconformităţilor lucrărilor de construcţie executate şi prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei, la termen în conformitate cu autorizaţia de construire şi cu proiectul tehnic.

A.N.L. are obligaţia de a asigura finalizarea prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei, la termen în conformitate cu autorizaţia de construire şi cu proiectul tehnic, prin asigurarea implicită a remedierii defectelor şi neconformităţilor lucrărilor de construcţie executate.

A.N.L. are obligaţia de asigura urbanizarea Cartierului Henri Coandă, fără realizarea reţelelor de utilităţi neputând fi făcută recepţia la terminarea lucrărilor, care înseamnă finalizarea locuinţelor.

Din preambulul contractului, care constituie în esenţa lui veritabilă clauză contractuală, rezultă contextul legal şi contractual pe care se grefează contractul de mandat, din care acesta din urmă face parte şi cu care se completează, şi anume, contractarea de către reclamanţi a unei locuinţe in cadrul Programului Guvernamental de Locuinţe A.N.L. Cartierul Henri Coanda iniţiat, promovat, coordonat şi derulat de pârâta A.N.L. în baza atribuţiilor legale prevăzute de legea specială.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situaţiei de fapt şi care se apreciază potrivit probelor administrate nu pot fi cenzurate în recurs, dat fiind cadrul procesual instituit de art. 488 din C. proc. civ.. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel s-a bazat pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.

Reaprecierea probelor nu este posibilă în recurs, cale de atac care nu generează un control de legalitate asupra deciziei pronunţate şi nu poate implica reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Examinând cererea de recurs din perspectiva chestiunilor ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că, subsumând criticile sale cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză, invocând în acest sens încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 10/1995 (art. 23), Legea nr. 152/1998, a dispoziţiilor din contractul de construire şi din contractul de antrepriză generală precum şi aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor din contractul de mandat nr. x/08.04.2008.

În primul rând, recurenta pârâtă a arătat că instanţa a calificat obligaţia sa drept o obligaţie de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea C. civ. din 1864 pentru care operează această calificare, fără să explice de ce o obligaţie derivată dintr-un contract de mandat de natură să genereze obligaţii de mijloace nu s-ar regăsi în prezenta cauză şi fără să arate temeiul de drept în baza căruia i-ar reveni obligaţiile reţinute în sarcina sa.

Aceste critici nu sunt întemeiate, din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultând că instanţa de apel a calificat obligaţia asumată de A.N.L. ca fiind de rezultat raportându-se la clauzele contractului de mandat încheiat între părţi precum şi la dispoziţiile conţinute de Legea nr. 152/1998.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din încheierea contractului de mandat nr. HCA 48 la data de 08.04.2008 între reclamanta B. (căsătorită cu A.), în calitate de mandant, şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar. Contractul a fost încheiat încheiat în baza Legii nr. 152/1998, nr. 190/1999 şi a contractului de antrepriză generală încheiat între pârâta A.N.L. şi Instalaţii S.A. Slatina.

Prin acest contract, mandantul l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului deschise la E. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei (art. 1 şi 2 din contract).

Potrivit prevederilor art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13 din acelaşi contract, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei (art. 15).

Reclamanta B., în calitate de beneficiar, a încheiat cu antreprenorul general Instalaţii S.A., contractul de construire autentificat sub nr. x/20.05.2008 de BNP F. şi G. având ca obiect construirea de către antreprenorul general a unei locuinţe situate în ansamblul Henri Coandă, oraşul Voluntari, jud. Ilfov, în blocul A24, pe lotul x cu nr. cadastral x înscris în CF individuală nr. 13607 conform încheierii nr. 10360/30.01.2008.

Recurenta a criticat concluzia instanţei de apel conform căreia "actul juridic încheiat între părţi nu poate fi limitat la operaţiunea juridică de mandat, pentru că nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci obligaţia principală a acesteia era de a urmări şi finaliza lucrările de construcţie a imobilului indicat în contract, până la termenul stabilit", şi că "această obligaţie este una de rezultat, iar nu de diligenţă".

Critica este nefondată. Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar "Henri Coandă", precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv, Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Din situaţia de fapt expusă rezultă că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat atât de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi Codului comercial de la 1887, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional, s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Or, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de recurenta pârâtă în cadrul ansamblului raporturilor contractuale la care aceasta a participat.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei pârâte în sensul că în mod eronat instanţa de apel ar fi realizat o interpretare coroborată între clauzele prevăzute în contractul de mandat şi prevederile Legii nr. 152/1998, acest mod de interpretare este impus de însăşi convenţia părţilor care face trimitere expresă la normele legale indicate.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1 - 6 din Legea nr. 152/1998.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Prin art. 31 din Normele metodologice este lămurită noţiunea de "operaţiuni imobiliare", fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

În acest sens, prin art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se mai prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Din acest context legal şi convenţional rezultă concluzia că, prin contractul de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lui.

Aşadar, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat recurenţilor-reclamanţi nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de dreptul comun pentru un asemenea contract numit, întrucât o interpretare în acest sens ar nega însăşi finalitatea adoptării Legii nr. 152/2008, act normativ special în temeiul căruia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alţi participanţi implicaţi în realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc.

Rezultă că, în temeiul contractului de mandat dedus judecăţii, recurenta pârâtă trebuia să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, în exercitarea atribuţiilor de coordonare a proiectului (programului) imobiliar conferite prin actele normative sus-menţionate, întrucât reclamanţii au împuternicit-o pe pârâtă prin acelaşi contract de mandat să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Înalta Curte reţine astfel că obligaţiile stabilite în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de Legea nr. 152/2008, care a constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de un mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Astfel, caracteristic obligaţiei de rezultat este precizarea obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi, prin efectuarea unei anumite activităţi, atingerea rezultatului stabilit.

Or, instanţa de apel a argumentat că, în contextul raporturilor contractuale reţinute, obligaţia asumată de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări adecvate scopului pentru care a fost edificată, gata de a fi folosită şi locuită, iar nu o simplă obligaţie de diligenţă.

Astfel, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864, potrivit căruia: "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui".

În speţă, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile reclamantului de avans şi de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Faptul nefinalizării la scadenţă a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea infrastructurii şi a reţelei de utilităţi, deşi avea toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut ca sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în acord cu cadrul legal incident şi cu intenţia părţilor, astfel cum rezultă din ansamblul actelor juridice încheiate.

Prin urmare, în raport cu aspectele arătate mai sus, interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii este corectă, o atare interpretare a convenţiei ţinând cont de caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar, în contextul normativ mai sus evocat (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În această situaţie, nu poate fi reţinută critica recurentei pârâte în sensul că decizia instanţei de apel ar fi întemeiată pe dispoziţii străine de contractul de mandat, cu depăşirea limitelor învestirii, analiza instanţei de apel fiind în mod corect circumscrisă dispoziţiilor legale aplicabile şi cadrului juridic rezultat din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale şi a normelor legale aplicabile speţei.

Nu poate fi reţinută nici critica prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut răspunderea A.N.L. în temeiul unor contracte la care aceasta nu este parte ci, dimpotrivă, în baza contractului de mandat, în cuprinsul căruia părţile au stabilit, în concret, obligaţia A.N.L. de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Criticile prin care recurenta a arătat că temeiul obligaţiilor care pot fi reţinute în sarcina sa este contractul de mandat şi stabilirea altor obligaţii ar încălca limitele învestirii instanţei, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu pot fi reţinute. Se constată că acest caz de casare este invocat formal câtă vreme dezvoltarea motivului de recurs nu este circumscrisă ipotezelor reglementate de acest text legal, ci relevă nemulţumirea recurentei faţă de împrejurarea că instanţa de apel ar fi reţinut, neîntemeiat în opinia sa, anumite obligaţii în sarcina sa, care depăşesc limitele contractului, argumente analizate în cele ce preced prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceeaşi este situaţia îşi în ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condiţiile în care susţinerea privind extinderea cadrului procesual cu depăşirea limitelor învestirii se încadrează formal în acest caz de casare, însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se circumscriu acestei situaţii, ci privesc modul în care instanţa a stabilit obligaţiile asumate de recurenta pârâtă prin contractul de mandat, în raport cu reclamanţii.

Recurenta pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală şi prin faptul că instanţa de apel a reţinut avea obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construcţii la imobil şi că aceasta obligaţie este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios. Sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficienţă puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate şi că exemplele în materie din jurisprudenţa naţională nu au calitatea unui izvor de drept.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel nu a conferit calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti şi nu a reţinut efectul pozitiv sau negativ al autorităţii de lucru judecat în raport cu hotărârile menţionate. Astfel, instanţa de apel a precizat expres că nu reţine incidenţa instituţiei autorităţii de lucru judecat, în acest sens fiind considerentul acestei instanţe, conform căruia "chiar dacă nu operează cu putere de lucru judecat, tribunalul nu putea să nu noteze jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în cauze similare, menţionată în sentinţă, în condiţiile dezlegărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României, care au condamnat Statul Român întrucât sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse şi în contextul în care nu a fost identificată vreo justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a nu se lua în considerare această jurisprudenţă".

Pe de o parte, se constată că prima instanţă a notat faptul că există o jurisprudenţă consistentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauze similare, care a tranşat în mod irevocabil/definitiv faptul că obligaţia asumată de A.N.L. în calitate de mandatar al beneficiarului este una de rezultat, iar nu de diligenţă, atât timp cât această parte trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen, enumerând în acest sens decizii pronunţate de diferite instanţe, precum şi decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prima instanţă a reţinut astfel practica constantă a instanţei supreme prin care a statuat că obligaţiile A.N.L. din contractele de mandat identice cu cel din prezenta cauză au natura unor obligaţii de rezultat, şi a apreciat că nu există vreo justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a nu se lua în considerare această jurisprudenţă.

Or, în contextul raporturilor contractuale reţinute în speţă, amplasarea fizică a imobilului în litigiu pe un alt lot din acelaşi ansamblu de locuinţe nu generează obligaţii diferite din punct de vedere juridic.

Pe de altă parte, prima instanţă a expus şi considerente privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru de judecat al deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, în dosarul nr. x/2011.

Recurenta a arătat că în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a tranşat faptul că A.N.L. trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligaţiilor, remedierea deficienţelor, ci s-a analizat o situaţie particulară, respectiv refuzul A.N.L. de a întreprinde măsurile administrative şi de a comunica către un anumit beneficiar documentele solicitate. Recurenta a mai arătat că, în cadrul respectivului dosar, nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, cauza vizând exclusiv lotul reclamantului beneficiar din acel dosar şi nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, astfel încât hotărârea pronunţată în respectivul dosar să aibă o valoare probatorie în cauza pendinte.

În acest sens, pe de o parte, în ceea ce priveşte pretinsa realitate faptică diferită, se constată că hotărârea indicată vizează acelaşi ansamblu de locuinţe, "Henri Coandă", promovat de A.N.L., instanţa supremă statuând în acel dosar că "prevederile legale (art. 5 din Legea nr. 152/1998, precitat şi anexa nr. 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006), cât şi convenţia anterior indicată (încheiată între toate instituţiile implicate: Ministerului Transporturilor şi Construcţiilor, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. C. S.A. şi S.C. H.) au conferit A.N.L. prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă; intimata-pârâtă a rămas în pasivitate, acţionând abia atunci când a devenit evident «riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu»".

Pe de altă parte, contrar susţinerii recurentei, instanţa nu a reţinut răspunderea recurentei pârâte numai în raport cu decizia nr. 5197/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, ci a realizat o analiză proprie a aspectelor deduse judecăţii în vederea formării convingerii sale, arătând argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, argumente care au avut în vedere raporturile contractuale reţinute în speţă, precum şi dispoziţiile legale incidente.

Astfel, instanţa a menţinut obligarea pârâtei să remedieze neconformităţile, defectele şi deficienţele de natură a afecta utilizarea imobilului şi să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale imobilului arătat, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi, aceste obligaţii avându-şi izvorul în raporturile contractuale reţinute în cauză, după cum s-a detaliat mai sus.

Analizând aspectul executării obligaţiilor, instanţa a reţinut neîndeplinirea lor obiectivă, revenind pârâtei sarcina probării faptului pozitiv al executării obligaţiilor asumate. Drept urmare, instanţa de apel nu a omis a realiza un raţionament juridic propriu, referirea la considerentele deciziei anterior amintite fiind făcută în mod corect, în condiţiile în care recurenta pârâtă a fost parte în respectiva cauză, hotărârea judecătorească pronunţată neputând fi ignorată de aceasta.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă Agentia Naţională pentru Locuinţe nu sunt întemeiate, văzând dispoziţiile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 403 A din 03 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Agentia Naţională pentru Locuinte împotriva deciziei nr. 403 A din 03 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.