State’s damage claim against ANRP time-barred; limitation ran from 2009 overvaluation, not later audit report

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 07.07.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.525.752 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 27146,07 mp. situat în str. x, Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita şi valoarea de 568.998 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.09.2009 de către A. S.A. Bucureşti, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile de art. 35 alin. (1) din Leg. 135/2013, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 287/2009.

La data de 24.10.2016, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La data de 12.11.2021 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor A. S.A., B., C. şi D. prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie şi obligarea acestora la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

În motivarea cererii de chemare în garanţie, a arătat, în esenţă, că între pârâta ANRP şi S.C. A. S.A., evaluator autorizat ANEVAR, a intervenit Contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007 având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Serviciile de evaluare presupuneau executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract.

La data de 04.01.2022 şi la data de 06.01.2022 persoanele chemate în garanţie B. şi D. au formulat întâmpinări la cererea de chemare în garanţie prin care au solicitat admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond au solicitat respingerea cererii.

În motivarea în fapt, au arătat în esenţă, că faţă de conţinutul cererii de chemare în garanţie, raportat la conţinutul cererii principale, apreciază că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, pârâtul nefiind în drept să obţină despăgubiri de la chemaţii în garanţie în situaţia căderii sale în pretenţii.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 74 alin. (2), art. 64 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., au solicitat a se respinge ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP. De asemenea, au înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 535 din 14 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având ca obiect pretenţii, ca prescrisă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva persoanelor în garanţie A. S.A., B., D. şi C..

A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie D. suma de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie A. S.A. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1486A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile principale declarate de apelantul - reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi apelanta - pârâtă Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii chemaţi în garanţie B. şi D. şi cu intimata - chemată în garanţie S.C. A. S.A., ca nefondate.

A admis apelul principal declarat de apelantul - chemat în garanţie B. împotriva sentinţei civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis apelul incident declarat de apelanta - chemată în garanţie D. împotriva sentinţei civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie D. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

A menţinut în rest dispoziţiile primei instanţe.

A respins ca neîntemeiate solicitările de acordare a cheltuielilor de judecată în apel formulate de apelantele - chemate în garanţie B. şi D..

A obligat apelanta - pârâtă la plata către intimata - chemată în garanţie A. S.A. a sumei de 2380 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei 1486A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

4.1. Recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, recurentul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate, strict în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a apelului formulat de Ministerul Finanţelor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. Recurentul a apreciat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o aplicare eronată a normelor de drept material şi pe o interpretare greşită a momentului de început al prescripţiei extinctive, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

În susţinerea recursului, recurentul a invocat drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin această critică, recurentul a urmărit să evidenţieze faptul că instanţa de apel nu a aplicat corect regulile privind prescripţia extinctivă, stabilind în mod arbitrar momentul de la care aceasta începe să curgă.

Prin cererea introductivă, recurentul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.525.752 RON, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul de evaluare nr. x/10.02.2009, respectiv 3.594.750 RON, şi valoarea de 568.998 RON stabilită ulterior, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, pentru imobilul teren în suprafaţă de 27.146,07 mp, obiect al dosarului de despăgubire nr. x.

Recurentul a subliniat că reevaluarea efectuată a condus la o discrepanţă semnificativă între valoarea iniţial stabilită şi valoarea reală, ceea ce a generat un prejudiciu cert, care trebuie reparat prin acordarea diferenţei de despăgubire.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretenţiilor formulate. Recurentul a argumentat că suma solicitată reprezintă un prejudiciu suferit ca urmare a unei evaluări eronate şi că lipsa actualizării corespunzătoare a valorii imobilului afectează principiul echităţii şi dreptul la o despăgubire justă.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.. Acesta a arătat că, printr-o aplicare eronată a acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă la momentul emiterii deciziei de despăgubire, fără a analiza dacă recurentul a avut posibilitatea efectivă de a cunoaşte existenţa prejudiciului şi întinderea acestuia.

În mod eronat, instanţa a considerat că paguba s-a produs la momentul adoptării deciziei nr. 4537/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a ţine cont de faptul că reclamantul nu a avut cunoştinţă de cuantumul real al prejudiciului şi de elementele esenţiale care ar fi permis formularea acţiunii în justiţie. Recurentul a susţinut că o astfel de interpretare încalcă principiul securităţii juridice şi contravine jurisprudenţei constante în materie de prescripţie extinctivă.

În susţinerea recursului, recurentul a invocat o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, în materia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă nu de la momentul producerii prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanei responsabile de producerea acesteia. Recurentul a subliniat că această interpretare a fost consacrată de jurisprudenţa constantă, având rolul de a proteja drepturile persoanelor prejudiciate. De asemenea, a arătat că aplicarea rigidă a termenului de prescripţie în absenţa unei analize efective a momentului în care reclamantul a putut lua cunoştinţă de prejudiciu determină o denegare de dreptate.

În ciuda acestor aspecte, instanţa de apel a omis să analizeze momentul efectiv la care Ministerul Finanţelor a luat cunoştinţă de paguba produsă şi a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă încă din 2009, fără a lua în considerare imposibilitatea obiectivă a reclamantului de a identifica exact prejudiciul anterior reevaluării efectuate cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare. Recurentul a arătat că această interpretare formalistă a condus la respingerea nejustificată a cererii sale şi a împiedicat soluţionarea cauzei pe fond.

De asemenea, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care priveşte exclusiv raporturile de muncă şi nu este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii. Instanţa a preluat concluziile acestei decizii fără a ţine cont de diferenţele fundamentale dintre situaţia analizată în acea speţă şi prezenta cauză, în care sunt incidente regulile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală. Recurentul a evidenţiat faptul că o astfel de aplicare mecanică a unei decizii pronunţate într-o altă materie contravine principiilor interpretării juridice şi afectează soluţionarea corectă a cauzei.

Având în vedere aceste aspecte, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea unei corecte aplicări a dispoziţiilor legale incidente. Recurentul a subliniat că o rejudecare a cauzei este necesară pentru a clarifica aspectele esenţiale legate de termenul de prescripţie şi pentru a asigura respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Ministerul Finanţelor, menţinerea deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca fiind temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului, intimata a arătat că reclamantul-recurent nu a motivat în mod temeinic cererea de recurs, invocând aspecte deja soluţionate definitiv într-o speţă similară. În acest sens, s-a făcut referire la decizia civilă nr. 501/15.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut soluţia instanţelor inferioare privind respingerea acţiunii ca prescrisă. De asemenea, ANRP a subliniat că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost soluţionate numeroase cauze similare, în care s-a confirmat prescripţia dreptului material la acţiune al Ministerului Finanţelor.

În susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, intimata a invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurentul tinde să redeschidă un litigiu deja soluţionat prin hotărâri definitive. S-a subliniat că această excepţie este aplicabilă atât în ceea ce priveşte dispozitivul hotărârilor anterioare, cât şi considerentele esenţiale care au stat la baza acestora, nefiind permisă repunerea în discuţie a unor aspecte deja analizate de instanţele competente.

Referitor la criticile formulate împotriva soluţiei privind cheltuielile de judecată, ANRP a arătat că instanţa de apel a obligat-o la plata unui cuantum disproporţionat al acestora. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa are prerogativa de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei şi la munca efectiv prestată de avocaţi. Intimata a susţinut că onorariile stabilite în favoarea chemaţilor în garanţie şi a altor părţi din proces nu sunt justificate prin prisma circumstanţelor cauzei, solicitând reducerea acestora.

De asemenea, intimata a invocat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., argumentând că reclamantul-recurent este cel care se află în culpă procesuală, întrucât a formulat o cerere de chemare în judecată tardivă, determinând astfel derularea unui litigiu inutil. ANRP a susţinut că instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar orice cheltuieli de judecată ocazionate de acest litigiu ar trebui să fie suportate de Ministerul Finanţelor.

Faţă de aceste aspecte, ANRP a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi neîntemeiat, menţinerea deciziei recurate şi stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor.

Intimata-chemata în garanţie A. S.A., prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă Ministerul Finanţelor, invocând în acest sens excepţia nulităţii cererii de recurs, precum şi caracterul nefondat şi vădit neîntemeiat al acesteia.

În motivarea excepţiei nulităţii recursului, intimata a arătat că Ministerul Finanţelor a invocat formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără însă a dezvolta concret care ar fi normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel, referitoare la prescripţia extinctivă. Potrivit intimatei, recurenta s-a rezumat la reiterarea unor aspecte de fapt deja invocate anterior, exprimând o simplă nemulţumire faţă de soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. În susţinerea acestei excepţii, intimata a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subliniind obligaţia recurentei de a indica explicit greşelile instanţei de apel şi de a argumenta în drept criticile formulate, condiţii ce nu ar fi fost îndeplinite în speţă.

În subsidiar, intimata a susţinut respingerea recursului ca nefondat şi vădit neîntemeiat, reiterând că Ministerul Finanţelor nu a demonstrat incidenţa vreunei erori în aplicarea sau interpretarea normelor de drept material de către instanţa de apel privind momentul începerii termenului de prescripţie.

De asemenea, a precizat că recurenta-reclamantă a fost direct implicată, alături de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), în procedurile de evaluare şi emitere a titlurilor de despăgubire, astfel încât aceasta nu poate invoca propria culpă pentru a justifica necunoaşterea pagubei.

În sprijinul acestor susţineri, intimata a invocat prevederile art. 16 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 247/2005, precum şi jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la momentul începerii termenului de prescripţie.

În concluzie, intimata A. S.A. a solicitat instanţei admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs sau, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile nr. 1486 A din 21.11.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-chemaţi în garanţie D. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Ministerul Finanţelor, menţinerea deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca fiind temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte nulitatea recursului, intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că acesta a fost semnat de o persoană care nu avea drept de reprezentare a instituţiei recurente. Potrivit art. 10 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, Ministrul Finanţelor Publice reprezintă Ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. În acest context, au susţinut că semnătura Directorului General E. nu este suficientă în lipsa unui ordin de delegare din partea Ministrului, ceea ce atrage nulitatea recursului potrivit art. 82 C. proc. civ.

Referitor la inadmisibilitatea recursului, intimaţii-chemaţi în garanţie au invocat dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că motivele invocate de recurent nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deşi recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ., acesta nu a motivat în concret în ce mod normele legale ar fi fost interpretate greşit. Intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că recursul se limitează la reiterarea susţinerilor formulate în faţa instanţei de fond şi de apel, fără a combate în mod real argumentele instanţei de control judiciar.

Pe fondul cauzei, intimaţii-chemaţi în garanţie au susţinut că instanţa de apel a analizat în mod corect şi complet situaţia de fapt şi de drept, concluzionând în mod legal că dreptul la acţiune al Ministerului Finanţelor este prescris. Au arătat că, potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă conform art. 6 din C. civ., termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în repararea unui prejudiciu este de 3 ani şi începe să curgă de la momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi persoana responsabilă.

În acest sens, intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că instanţa de apel a stabilit corect că Ministerul Finanţelor trebuia să cunoască încă din anul 2009 atât existenţa prejudiciului, cât şi persoana responsabilă, având în vedere atribuţiile şi competenţele sale de control asupra procesului de restituire a proprietăţilor. Au subliniat că decizia privind despăgubirile a fost emisă la data de 23.04.2009, iar titlul de conversie a fost emis la 05.08.2009, aspecte care dovedesc că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, avea posibilitatea să îşi exercite drepturile încă de la acea dată.

De asemenea, intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod just că textul aplicabil, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului, ci la cel al cunoaşterii existenţei pagubei, lăsând ca, în interiorul termenului de prescripţie, păgubitul să efectueze verificările necesare pentru stabilirea întinderii exacte a prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimaţii-chemaţi în garanţie au susţinut că acest motiv de recurs nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, au arătat că instanţa de apel a analizat în detaliu aplicabilitatea acestei decizii şi a concluzionat că aceasta este relevantă în cauză, explicând în mod logic raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată.

Faţă de aceste aspecte, intimaţii-chemaţi în garanţie au solicitat respingerea recursului ca nul, inadmisibil şi nefondat, menţinerea deciziei recurate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest recurs.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.10.2024, instanţa de recurs a soluţionat parte din excepţiile invocate de intimate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ.

Prin cererea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.525.752 RON (actualizată cu indicele de inflaţie) reprezentând diferenţa dintre valoarea de 3.594.750 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.09.2009, întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x/12 ianuarie 2008 şi a fost însuşită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin decizia nr. 4537/23.04.2009 reprezentând titlul de despăgubire, şi (ii) valoarea de 568.998 RON, stabilită de F. S.R.L. prin raportul de evaluare efectuat la data de 10.12.2019, pentru imobilul teren în suprafaţă de 27.146,07 m.p. situat în Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 şi ale art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi pentru fapta prepusului.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2007-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/10.02.2009, în dosarul de despăgubirii nr. x/12 ianuarie 2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 4537/23.04.2009, reprezentând titlul de despăgubire în valoare de 3.594.7550, în executarea căruia s-au emis următoarele titluri de conversie: Decizia nr. 824/05.08.2009, în cuantum de 1.031.583,33 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acţiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea domnului C., Decizia nr. 825/05.08.2009, în cuantum de 1.031.583,33 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acţiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea domnului B., Decizia nr. 860/06.08.2009, în cuantum de 1.031.583,34 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acţiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea doamnei D., precum şi titlurile de plată: Titlul de plată nr. x/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 RON emis în favoarea domnului C., Titlul de plată nr. x/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 RON emis în favoarea domnului B., Titlul de plată nr. x/06.08.2009 în cuantum de 166.666,66 RON emis în favoarea doamnei D..

Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. A. S.A. şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. F. S.R.L..

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este cel obiectiv la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv, de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoştinţă doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. F. S.R.L..

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element, care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinute iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2009 şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite.

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului, potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

În acest context, este nefondată critica recurentului privind interpretarea de către instanţa de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi aplicarea acestora, în prezenta cauză.

Art. 514 din C. proc. civ. enunţă scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunţarea instanţei supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii -în speţă, natura juridică a actului de control al Curţii de Conturi şi efectele asupra începutului termenului de prescripţie - instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Pe cale de consecinţă, statuările cu valoare de principiu ale instanţei supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză şi demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Cu privire la critica recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel a calculat termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art. 211 lit. C) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte reţine că instanţa de apel in motivarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a raportat doar la dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul Lege nr. 167/1958. De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant instanţa de apel nu a aplicat în spetă dispoziţiile art. 2528 noului C. civ., motiv pentru care nu se poate reţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2528 noului C. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul Lege nr. 167/1958, în raport de data săvârşirii faptei ilicite, respectiv întocmirea raportului de evaluare nr. x din 10 septembrie 2009.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că şi aceasta este eronată.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al legalităţii, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, statuarea curţii de apel în sensul că Statul Român putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de ANRP şi trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este contrară normelor juridice incidente.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată din punct de vedere al legalităţii că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că aceştia beneficiau de pârghii legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurilor executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă ANRP, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca şi cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată de intimaţii chemaţi în garanţie, Înalta Curte constată că argumentele sunt cele care fundamentează în realitate, excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., excepţie de nulitate pe care instanţa de recurs a soluţionat-o deja, la termenul de judecată din data de 15.10.2024, în sensul respingerii ca nefondată, pentru argumentele arătate în practicaua deciziei civile prezente.

Excepţia nulităţii recursului pentru semnarea sa de către o persoană ce nu avea drept de reprezentare, nu poate fi primită, cererea fiind semnată prin directorul general al direcţiei juridice a recurentului, Ministerul Finanţelor Publice având drept de reprezentare în instanţă conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2000 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor.

Pentru ansamblul acestor considerente, Înalta Curte va respinge în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul promovat ca nefondat, decizia recurată fiind legală.

În temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., constatând culpa procesuală în recurs a intimatei -pârâte ANRP în ceea ce priveşte raporturile cu persoanele chemate în garanţie S.C. A. S.A., B., D., faţă de care cererea de chemare în garanţie s-a respins definitiv ca tardivă, Înalta Curte va obliga pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) la plata sumelor de 2380 RON către intimata A. S.A. (dovedit cu factura) şi a câte 2500 de RON către intimaţii-chemaţi în garanţie B., D., cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial, în recurs (dovedit cu factura nr. x), redus însă, în privinţa intimaţilor persoane fizice, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea redusă a litigiului şi de faptul că pricina s-a judecat la primul termen de judecată, fără participarea avocatului ales al acestor părţi procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1486A din 21 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) şi intimaţii-chemaţi în garanţie B., D. şi A. S.A..

Obligă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) la plata sumelor de 2380 RON către intimata A. S.A. şi a câte 2500 de RON către intimaţii-chemaţi în garanţie B., D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.