Hotel operator ordered to pay treble copyright remuneration for unauthorized phonogram use; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 01 februarie 2023, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM) a solicitat instanţei să oblige pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 14.529 RON, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2023. A solicitat de asemenea, încheierea autorizaţiilor/licenţelor neexclusive necesare pentru utilizarea viitoare a acestor opere.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi Metodologiile emise de ORDA conform deciziilor nr. 266/2011 şi nr. 198/2012, argumentând că pârâta a folosit operele protejate fără a deţine licenţele corespunzătoare şi fără a efectua plăţile necesare.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 733 din 27.06.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.529 RON, reprezentând triplul remuneraţiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile deţinute de pârâtă în perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 şi respectiv, 01.06.2020 - 31.03.2023, pentru unităţile Camere de închiriat B. clasificat 3 stele - Huşi, str. x, jud. Vaslui şi Restaurantul de la aceeaşi adresă. A respins cererea reclamantei de acordare a TVA.

A obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1.170 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 733/27.06.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat apel pârâta A. S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1667 din data de 11 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 733 din 27.06.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, ca nefondat.

A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 1667 din 01 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 februarie 2024, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi a solicitat: admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei criticate şi pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Totodată, acesta a subliniat că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod eronat situaţia de fapt şi de drept, întrucât intimata-reclamantă nu a emis facturi fiscale conform dispoziţiilor art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, recurenta a evidenţiat faptul că nu s-a născut obligaţia de plată sau răspunderea delictuală în sarcina sa.

De asemenea, recurenta a invocat prevederile art. 112 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute de art. 168, coroborat cu art. 162 lit. t) din aceeaşi lege, care impune obligativitatea emiterii facturilor fiscale către utilizatori şi transmiterea acestora prin sistemul naţional RO e-Factura.

Astfel, recurenta a precizat că lipsa emiterii facturii fiscale exonerează de drept obligaţia de plată, conform art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Mai mult, recurenta a subliniat că instanţa de apel a reţinut că aceste dispoziţii legale au fost introduse prin Legea nr. 69/2022, în vigoare de la 04.04.2022. În acest context, recurenta a evidenţiat că, începând cu data menţionată şi până la 31.03.2023, intimata reclamantă avea obligaţia de a emite facturi fiscale lunare, conform dispoziţiilor legale aplicabile.

În susţinerea argumentaţiei sale, recurenta a menţionat şi prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, precum şi dispoziţiile art. 319 din Codul fiscal, care impun obligativitatea emiterii facturii fiscale.

Pe de altă parte, recurenta a evidenţiat faptul că instanţa de apel a reţinut că răspunderea sa este de natură contractuală. Cu toate acestea, a arătat că obligaţia de plată nu poate exista în lipsa unui contract valabil încheiat.

În acest sens, a subliniat că, în măsura în care nu a fost emisă o factură fiscală, obligaţia de plată nu s-a născut şi în consecinţă, nu pot curge penalităţi de întârziere.

În continuare, recurenta a expus că obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 17.289,51 RON (cu TVA inclus) sau 14.529 RON (la care se adaugă TVA) pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 şi 01.06.2020 - 31.03.2023, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, este neîntemeiată. A precizat că o astfel de obligaţie ar conduce inevitabil la suportarea unei plăţi incert stabilite şi percepute.

Totodată, recurenta a indicat că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi culpa, astfel încât nu poate fi atrasă răspunderea sa.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, aceasta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri. Partea inferioară a formularului

6. Apărările formulate în cauză

Intimata, Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 1667/11.12.2023 ca fiind legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea întâmpinării, intimata a arătat că motivele de casare invocate de recurentă, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, întrucât obligaţia de plată a remuneraţiei nu depinde de emiterea facturilor fiscale. Aceasta a precizat că acelaşi argument a fost invocat şi în fazele anterioare ale procesului, fiind considerat nefondat de către instanţele de fond şi de apel.

De asemenea, intimata a susţinut că răspunderea invocată este de natură delictuală şi nu contractuală, astfel că neemiterea facturilor fiscale nu exonerează recurenta de la plata remuneraţiei datorate. Mai mult, aceasta a subliniat că modificările legislative invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, deoarece ele vizează exclusiv răspunderea contractuală, în timp ce cererea de chemare în judecată a avut ca scop recuperarea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi prin comunicarea publică a fonogramelor fără autorizaţie sau licenţă neexclusivă.

Totodată, intimata a precizat că simpla dovadă a întrunirii condiţiilor generale ale răspunderii delictuale este suficientă pentru acordarea despăgubirilor, astfel cum a fost corect stabilit de către instanţele anterioare.

În concluzie, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, invocând dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi alte norme legale aplicabile.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 6 martie 2024, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 15 octombrie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

La termenul de dezbatere a recursului, recurenta reclamantă a precizat că din eroare nu a menţionat în cadrul cererii de recurs, că solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a susţinut că neemiterea facturilor fiscale de către CREDIDAM exonerează pârâta de la plata remuneraţiei, invocând art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 69/2022.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii se aplică doar contractelor, în timp ce în speţă, răspunderea pârâtei este delictuală. În cadrul răspunderii civile delictuale, faptul că nu a fost emisă factura fiscală nu anulează obligaţia de plată. Aceasta deoarece în materia răspunderii civile delictuale, prejudiciul este determinat de o faptă ilicită şi nu prin existenţa unui raport contractual preexistent. Faptul că pârâta a utilizat fonograme în cadrul activităţii sale comerciale, fără autorizarea corespunzătoare, reprezintă temeiul răspunderii sale delictuale, independent deci, de emiterea/neemiterea unei facturi fiscale.

În cazul răspunderii civile delictuale, obligaţia de plată a remuneraţiei nu este condiţionată de emiterea unei facturi, ci de constatarea utilizării operelor protejate fără drept, iar metoda de calcul a despăgubirilor este prevăzută în mod expres de metodologia aplicabilă, adoptată în temeiul Legii nr. 8/1996. Argumentaţia recurentei este lipsită de fundament juridic, nefiind incidente dispoziţiile referitoare la facturare specifice unui raport contractual, ci cele privind protecţia drepturilor de autor şi obligaţia utilizatorilor de a obţine licenţe pentru comunicarea publică a fonogramelor.

Astfel, Înalta Curte constată că potrivit că art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alţi plătitori se face de organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, exclusiv în baza facturii fiscale emise aferente perioadei curente şi transmise inclusiv prin sistemul naţional privind factura electronică RO e-Factura. Neemiterea facturii presupune exonerarea obligaţiei de plată".

Or, interpretarea şi aplicarea acestui text legal trebuie să se realizeze prin aplicarea metodelor de interpretare sistematică, raţională şi teleologică a normelor juridice.

Astfel, verificând din această perspectivă atât prevederile situate topografic anterior în cadrul aceluiaşi act normativ, de exemplu art. 167 care vizează remuneraţiile stabilite, cât şi dispoziţiile art. 188 din aceeaşi lege, rezultă cu evidenţă că textul legal invocat de recurenta pârâtă, art. 168 alin. (1), vizează situaţia utilizatorilor legitimi şi determinaţi, adică a celor care au raporturi juridice contractuale încheiate cu organismul de gestiune.

Art. 188 din lege, temei juridic care fundamentează în cauză pretenţiile intimatei reclamante, vizează însă, aşa cum reiese expres din conţinutul său, premisa încălcării drepturilor recunoscute de lege, încălcare care se raportează din punct de vedere logic, la nerespectarea tocmai a prevederilor din lege în această direcţie, precum ar fi exempli gratia, neformularea de cereri pentru obţinerea de autorizaţii neexclusive.

Dacă textul de lege ar fi interpretat în sensul indicat de recurenta - pârâtă, atunci ar însemna din punct de vedere logic, că acei ce utilizează în mod ilegal repertoriul protejat, necunoscuţi şi neidentificaţi, nu ar putea fi sancţionaţi întrucât nu li s-a emis factură fiscală. Or, factura fiscală presupune existenţa unei creanţe certe, creanţă care în cazul unor astfel de situaţii indezirabile precum în prezentul litigiu, în care utilizatorul identificat se opune, capătă acest caracter juridic de-abia în urma soluţionării definitive a litigiului civil având ca obiect obligarea la plata prejudiciului cauzat.

În acelaşi sens, al grefării pe preexistenţa unei relaţii juridice contractuale, trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 112 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 şi cele ale art. 162 lit. t) din Legea nr. 8/1996, ambele stabilind aceeaşi obligaţie de emitere de facturi fiscale anterior dezbătută.

Aşadar, toate aceste prevederi legale nu sunt aplicabile cauzei de faţă, cum corect a reţinut instanţa de apel, concluzia impunându-se chiar dacă o parte din perioada pentru care se solicită pretenţiile pecuniare din prezentul dosar, este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 69/2022.

Având în vedere că raporturile juridice (licite sau ilicite) dintre organismele de gestiune colectivă în materie şi utilizatorii de repertoriu protejat, sunt reglementate prin Legea nr. 8/1996, act normativ cu caracter special faţă de Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi de Codul fiscal (art. 319) care reprezintă dispoziţii cu caracter general, rezultă că nici invocarea acestora din urmă nu este una fondată în cauză, dat fiind principiul juridic specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală.

Aşadar, Înalta Curte reţine că întreg ansamblul acestor critici sunt nefondate, ele neputând conduce la admiterea recursului, soluţia instanţelor inferioare fiind corectă şi conformă dispoziţiilor legale aplicabile.

Interpretarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul, presupune verificarea existenţei unei încălcări evidente a normelor de drept material. Or, în speţă, instanţele inferioare au reţinut corect aplicabilitatea normelor din Legea nr. 8/1996 privind răspunderea civilă delictuală, fără a încălca dispoziţiile legale incidente.

Recurenta contestă de asemenea, obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 17.289,51 RON (cu TVA inclus)/14.529 RON (la care se adaugă TVA), pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 şi 01.06.2020 - 31.03.2023, susţinând că aplicarea triplului remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ar conduce la suportarea unei plăţi incert stabilite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia de plată a triplului remuneraţiei în cazul utilizării fără licenţă a fonogramelor nu este stabilită arbitrar, ci derivă tot din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, coroborată cu Deciziile ORDA privind metodologia de colectare a remuneraţiilor datorate.

Potrivit art. 188 din Legea nr. 8/1996, "1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acţiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat.

(2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)".

Aşadar, aplicarea coeficientului de multiplicare de către curtea de apel nu a fost una discreţionară, ci are un temei legal, reprezentând o sancţiune prevăzută expres de lege, având atât rol compensatoriu, cât şi preventiv, pentru a descuraja utilizarea neautorizată a operelor protejate.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi prin art. 3.12 din Decizia nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, cu modificăriile ulterioare, se stipulează acelaşi coeficient de multiplicare în cazul comunicării publice fără autorizaţie, utilizatorul datorând triplul remuneraţiei standard, ceea ce reflectă atât scopul compensatoriu, cât şi pe cel punitiv al acestei măsuri.

Contrar deci, susţinerilor recurentei pârâte, cuantumul despăgubirilor nu a fost stabilit aleatoriu, ci în conformitate cu prevederile legale şi metodologia ORDA.

În jurisprudenţa sa, instanţa europeană de contencios a drepturilor de autor a stabilit că aplicarea unor coeficienţi de multiplicare în cazul utilizării neautorizate este justificată de necesitatea descurajării comportamentelor ilicite şi asigurării unei protecţii eficiente pentru titularii drepturilor conexe.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca nici o pretinsă incertitudine privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, întrucât acestea au fost determinate conform unor norme legale şi metodologice în vigoare.

În privinţa criticii finale a recurentei pârâte referitoare la faptul că în cauză nu ar fi întrunite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii (existenţa unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi culpa), se observă că recurenta pârâtă nu a indicat concret, în ce mod nu ar fi îndeplinite cumulativ şi nici care anume element nu ar fi întrunit cumulativ, pentru ca instanţa de recurs să poată proceda, evident în limitele controlului său exclusiv de legalitate, la verificare.

De altfel, instanţa de recurs constată că elementele expuse de recurentă (prejudiciu, faptă, raport de cauzalitate, vinovăţie) reprezintă toate elemente arondate situaţiei de fapt a cauzei, temeiniciei acesteia, astfel încât existenţa sau inexistenţa lor nu poate realiza obiect al cercetării în recurs, date fiind limitele jurisdicţionale exclusiv de legalitate ale acestei căi de atac, astfel cum au fost ele configurate prin art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va menţine decizia nr. 1667A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti, ca legală.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta - pârâtă către intimata - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocat ales, dovada plăţii aflându-se la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1667 A din 11 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata sumei de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.