Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 217/2025 AI generated

Recusal of revocation petition for 1948 judgment deemed without res judicata authority regarding land partition upheld

Case Number Decizia nr. 217/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the appellate court’s decision to reject as inadmissible the petition for revocation of a 2022 final judgment. The dispute involved a challenge to a 2022 civil decision concerning the nullity of property titles and land rights, where petitioners argued that the 2022 judgment violated the positive authority of res judicata established by a 1948 judgment. The court held that the 1948 judgment was a "hotărâre de expedient" (judgment based on a judicial settlement/agreement) that merely recorded the parties' agreement on partition without conducting a substantive adjudication of merits; consequently, it did not possess the positive authority of res judicata necessary to invalidate the subsequent 2022 judgment. Key legal principles applied include the distinction between the negative and positive effects of res judicata (Civil Procedure Code Arts. 430–432), the specific requirement that the positive effect can be invoked as a defense but requires identity of parties and legal issues, and the procedural limitation that a revocation court cannot re-examine the substantive validity or legal classification of the prior judgment if it was already addressed in the challenged final decision (Civil Procedure Code Art. 509(1)(8)).

Legislator headnote

AI generated

art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 430 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ; Recusal of revocation petition for 1948 judgment deemed without res judicata authority regarding land partition upheld: The dispute involved a challenge to a 2022 civil decision concerning the nullity of property titles and land rights, where petitioners argued that the 2022 judgment violated the positive authority of res judicata established by a 1948 judgment. The court held that the 1948 judgment was a "hotărâre de expedient" (judgment based on a judicial settlement/agreement) that merely recorded the parties' agreement on partition without conducting a substantive adjudication of merits; consequently, it did not possess the positive authority of res judicata necessary to invalidate the subsequent 2022 judgment. Key legal principles applied include the distinction between the negative and positive effects of res judicata (Civil Procedure Code Arts. 430–432), the specific requirement that the positive effect can be invoked as a defense but requires identity of parties and legal issues, and the procedural limitation that a revocation court cannot re-examine the substantive validity or legal classification of the prior judgment if it was already addressed in the challenged final decision (Civil Procedure Code Art. 509(1)(8)).

Keywords

AI generated
res judicata land law civil dispute partition agreement nullity of agreements and decisions right to petition

Cited Legislation

AI generated
art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
şi D., au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de revizuire, fără să motiveze în fapt şi în drept, a stabilit faptul că sentinţa civilă nr.
art. 488 pct. 8 C. proc. civ
civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Un alt motiv de recurs invocat de recurenţii-revizuenţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 430 C. proc. civ
Subsumat acestui motiv, recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de revizuire a încălcat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 430 C. proc. civ., problema de drept în discuţie fiind aceea dacă imobilul din str.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa a încălcat art.
art. 430 alin. (2) C. proc. civ
civ., recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa a încălcat art. 430 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că nu ar putea să fie invocată excepţia autorităţii pozitive de lucru judecat.
art. 432 C. proc. civ
civ., dar şi încălcarea dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 1888/2022
civ., aceste părţi procesuale au arătat că instanţa de revizuire ar fi reţinut că nu este îndeplinită condiţia ca decizia civilă nr. 1888/2022 să încalce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără să ofere vreo motivaţie sub acest aspect.
Decizia nr. 62/2021
Inadmissibility of appeal against final court decision due to absence of statutory appeal route
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the operative part for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 august 2022, sub nr. x/2022, revizuenţii A. şi B. în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, Sector 4 Bucureşti - Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 4 Bucureşti prin Primar, C. şi D., au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 1888A din 5 iulie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, motivat de faptul că hotărârea este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile definitive nr. 1632/04.06.1948 pronunţate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948.

I.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 284A din 7 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 1888/05.07.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, Sector 4 Bucureşti - Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 4 Bucureşti prin Primar, C. şi D., ca inadmisibilă şi a obligat revizuenţii să plătească intimatului D. suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 284A din 7 martie 2024, au formulat recurs A. şi B., invocând drept motive de recurs, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de revizuire, fără să motiveze în fapt şi în drept, a stabilit faptul că sentinţa civilă nr. 1632/04.06.1948, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948, ar fi o hotărâre de expedient, care nu ar avea autoritate de lucru judecat.

În hotărârea atacată se repetă de mai multe ori faptul că instanţa ar fi luat act de exercitarea de către părţi a unui act de dispoziţie, instanţa folosind formulări precum "se constată că sentinţa din 1948 este o hotărâre de expedient".

Deşi recurenţii-revizuenţi au contestat acest fapt, în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei că sentinţa menţionată este într-adevăr de expedient.

Instanţa este obligată să analizeze şi să prezinte în motivarea sa modalitatea în care a fost soluţionat litigiul din 1948, probele în temeiul cărora s-a pronunţat instanţa, în ce constă dispozitivul sentinţei, dacă este sau nu alcătuit din convenţia intervenită între părţi.

Lipsind aceste elemente, instanţa superioară nu poate verifica legalitatea hotărârii instanţei de fond, fapt care este de natură să atragă casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-revizuenţi au precizat că au depus, ataşat notelor de probe din 06.12.2023, înscrisurile din dosarul din anul 1948.

Au mai susţinut că instanţa de revizuire nu a analizat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva hotărârii primei instanţe, respectiv sentinţa nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, deşi calea extraordinară de atac a fost îndreptată şi împotriva acestei hotărâri care evocă fondul şi a rămas definitivă prin decizia instanţei de apel.

Or, analiza considerentelor hotărârii primei instanţe, care încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii din anul 1948 sub aspectul său pozitiv, era necesară atât din perspectiva obligaţiei instanţei de a prezenta argumente logico-juridice cu privire la toate aspectele deduse judecăţii, cât şi raportat la specificul acestei cauze şi al motivului de revizuire invocat, având în vedere faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul invocat de recurenţii-revizuenţi privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/1948, astfel că existenţa contrarietăţii trebuie verificată în raport de hotărârea pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii, recurenţii-revizuenţi au susţinut că la ultima filă a hotărârii recurate, primul paragraf, instanţa de fond apreciază că instanţa de apel (decizia civilă nr. 1888A/2022) "a analizat această apărare [referitoare la autoritatea de lucru judecat], dedusă din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (...)" dar că nu ar fi putut fi invocată excepţia autorităţii de lucru judecat nefiind îndeplinită identitatea de obiect, cauză şi părţi. Rezultă că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat şi că instanţa de apel, în hotărârea atacată cu revizuire, nu ar fi soluţionat astfel această excepţie, deşi s-a pronunţat cu privire la ea. Este de neînţeles cum instanţa ar putea să se pronunţe pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat fără să analizeze dacă există sau nu autoritate de lucru judecat, instanţa de fond pronunţând astfel nu numai o hotărâre nemotivată dar si contradictorie, care nu oferă argumente juridice care să susţină concluzia la care a ajuns.

În situaţia în care s-ar fi pronunţat instanţa de apel în decizia nr. 1888A/2002 pe autoritatea pozitivă de lucru judecat, era obligatorie punerea în discuţia părţilor a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a tuturor elementelor acesteia, precum şi menţionarea admiterii sau respingerii excepţiei în dispozitivul hotărârii, conform dispoziţiilor procedurale legale. Or, aceste lucruri lipsesc din decizia nr. 1888A/2022.

Astfel, în hotărârea recurată, instanţa nu a motivat şi nu a clarificat aceste aspecte, neexplicând în fapt şi în drept cum este posibil să fie soluţionată o excepţie neinvocată şi nemenţionată în dispozitiv.

În paragraful următor, instanţa de fond apreciază, fără să motiveze cum a ajuns la această concluzie, că nu ar fi îndeplinită nici condiţia ca a doua hotărâre (decizia nr. 1888A/2022) să încalce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără să analizeze elementele prevăzute de lege ale acestei excepţii (încălcând astfel şi normele de drept material care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat, art. 430, 431, 432 C. proc. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, recurenţii-revizuenţi au solicitat casarea hotărârii atacate ca fiind nemotivată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de fond să cerceteze modalitatea în care a fost soluţionată în concret cauza din 1948 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1948, precum şi conţinutul dispozitivului acestei sentinţe, indicând în concret cum a ajuns la concluzia şi de unde rezultă că în 1948 instanţa "a luat act" de înţelegerea părţilor.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenţii-revizuenţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de revizuire a încălcat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 430 C. proc. civ., problema de drept în discuţie fiind aceea dacă imobilul din str. x are teren în indiviziune şi dacă există părţi comune.

Recurenţii-revizuenţi din prezenta cauză au solicitat anularea titlului de proprietate emis pentru intimaţii E., având ca obiect o suprafaţă teren în indiviziune cu reclamanţii revizuienţi, având în vedere că imobilul a fost partajat între autorii părţilor în 1948, dată la care nu au mai rămas niciun fel de părţi comune şi nici cote indivize asupra terenului.

Atât soţii Udroiu cât şi recurenţii-revizuenţi au calitatea de avânzi cauză ai părţilor din sentinţa nr. 1632/1948, pronunţată în dosarul nr. x/1948. Prin urmare, în mod evident este vorba de soluţionarea aceleiaşi probleme de drept şi de autoritatea pozitivă de lucru judecat, sentinţa din 1948 reprezentând o hotărâre definitivă.

Au mai susţinut că sentinţa pronunţată în anul 1948 trebuie să fie interpretată în conformitate cu dispoziţiile art. 271 şi 272 C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunţării acestei hotărâri.

Or, în speţă, instanţa de fond a încălcat aceste prevederi legale, întrucât sentinţa dată în dosarul nr. x/1948 nu întruneşte condiţiile prevăzute de normele de drept anterior indicate. Dispozitivul hotărârii nu este alcătuit din înţelegerea părţilor, ci este un act de dispoziţie al instanţei care arată următoarele:

"admite acţiunea formulată de F. (...) împotriva pârâtei G.; dispune partajarea imobilului din str. x, rămas în indiviziune de pe urma defunctului H., astfel cum s-a convenit între părţi prin convenţia scrisă".

Prin urmare, dispozitivul hotărârii este reprezentat de decizia instanţei de admitere a cererii de chemare în judecată şi nu de convenţia părţilor, lipsind chiar şi sintagma că instanţa "ar lua act" de vreo convenţie.

Mai mult, convenţia la care face referire sentinţa nu se referă la tranzacţie judiciară, ci la o convenţie dată de Consiliul de Familie în temeiul art. 602 şi următoarele din C. proc. civ. în vigoare la data respectivă.

Prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/1948, instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii acţiunii şi a dispus partajul, având în vedere lotizarea din convenţie şi raportul de expertiză întocmit în cauză.

Prin încheierea din data de 12.04.1948, pronunţată în dosarul nr. x/1948, depusă la dosar, s-a reţinut considerentul că instanţa investită în dosarul nr. x/1948 urmează a tranşa acţiunea de partaj, neexistând astfel o autorizare specială a instanţei tutelare în sensul menţionat prin încheierea nr. 276/15.03.1948, respectiv în vederea soluţionării partajului printr-o tranzacţie judiciară. Din sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/1948 reiese că viza consiliului de familie privea vinderea la licitaţie publică a imobilului şi consemnarea banilor pe numele minorului I. şi nicidecum partajul acestui imobil. Astfel, întrucât fiul defunctului era minor, reprezentat de mama sa, G., instanţa nu a putut să ia act de convenţie şi să pronunţe o hotărâre de expedient pentru că tutorele minorului nu putea să renunţe la o parte din imobil şi să îl treacă în proprietatea soţiei supravieţuitoare a defunctului în dauna fiului său, fără viza consiliului de familie. În aceste condiţii instanţa a ţinut cont numai de propunerea de lotizare a părţilor din convenţia de partaj, întrucât asupra partajului nu a existat viza consiliului de familie. Instanţa a dispus partajul bunului cu forţă executorie, ţinând cont, aşa cum reiese şi din sentinţa din 1948 şi de un raport de expertiză întocmit în cauză, care este depus la dosarul de revizuire.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa a încălcat art. 430 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că nu ar putea să fie invocată excepţia autorităţii pozitive de lucru judecat. Astfel, instanţa modifică în mod nepermis conţinutul art. 430 alin. (2) care priveşte în mod expres faptul că puterea de lucru judecat priveşte şi "dispozitivul precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Apreciind că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu ar face obiectul excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa a încălcat şi art. 432 C. proc. civ., care dispune că "excepţia autorităţii de lucru judecat poate să fie invocată (...)" fără să distingă între tipurile de putere de lucru judecat definite la art. 430 C. proc. civ. care pot să facă obiectul excepţiei şi ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

Aşadar, instanţa de fond, apreciind că nu ar fi putut fi invocată excepţia autorităţii pozitive de lucru judecat în cauza soluţionată prin decizia nr. 1888A/2022, a încălcat şi efectele lucrului judecat reglementate de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată şi atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, aceasta fiind calea procedurală prin care se pun în discuţia părţilor aceste aspecte.

În concluzie, recurenţii-revizuenţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În probaţiune, au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile de la dosar.

I.6. Apărările formulate în cauză

I.6.1. Întâmpinarea formulată de intimaţii D. şi C.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii D. şi C. au invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că cererea nu este semnată de recurenţi. În acest sens, au solicitat să se facă aplicarea Deciziei ICCJ nr. 520/2019 şi să se dispună anularea recursului ca nesemnat, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

Totodată, au invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât dosarul nr. x/2021 a avut ca obiect fond funciar, titlul de proprietate atacat fiind emis în baza Legii nr. 18/1991, iar prin cererea de revizuire se tinde la modificarea hotărârilor pronunţate în respectivul dosar.

Faţă de obiectul dosarului nr. x/2021 a cărui reformare este urmărită de recurenţi, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j)3) C. proc. civ., recursul declarat împotriva hotărârilor din acel dosar fiind inadmisibil.

Pe fondul recursului, intimaţii au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând că nu se aduc argumente concrete şi efective care să combată corectitudinea considerentelor şi a soluţiei hotărârii atacate şi care să înfrângă temeiurile de drept avute în vedere la pronunţarea acesteia.

I.6.2. Întâmpinarea formulată de intimata Subcomisia Locală de Fond Funciar sector 4 Bucureşti prin Primar

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte presupusa lipsă integrală a motivării soluţiei, intimaţii au susţinut că recurenţii-revizuenţi contestă în realitate modalitatea în care instanţa a înţeles să argumenteze soluţia dispusă în cauză. De asemenea, a învederat că soluţia instanţei este argumentată atât în fapt, cât şi în drept.

Nefondat este şi motivul de recurs privind lipsa analizării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva primei instanţe, respectiv sentinţa civilă nr. 15182/02.11.2021, întrucât în considerentele hotărârii atacate, acest motiv de revizuire este analizat.

Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de apel stabilind în mod corect că în prezenta cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi cerută de lege.

Instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. şi a stabilit faptul că în cauză nu există două hotărâri potrivnice şi implicit nici autoritate de lucru judecat a hotărârii de expedient din anul 1948, cât timp instanţa de judecată nu a dat nicio dezlegare obligatorie niciunei chestiuni litigioase, luând act de tranzacţia părţilor.

Referitor la legea aplicabilă sentinţei pronunţate în anul 1948, se arată că nu pot fi primite susţinerile recurenţilor, întrucât instanţa nu a fost învestită cu analizarea legalităţii sentinţei civile pronunţate în 1948, ci cu analizarea efectelor pe care această hotărâre le produce în prezent, analiză pe care a efectuat-o în mod corect.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, întrucât dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

I.6.3. Întâmpinarea formulată de intimata Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect

Prin întâmpinarea formulată, intimata a susţinut că recurenţii-revizuenţi au reiterat prin cererea de recurs aceleaşi motive pe care le-au suspus atenţiei instanţei de revizuire.

Totodată, a învederat că în cauză nu se pune problema autorităţii de lucru judecat în manifestarea sa de excepţie procesuală ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată.

În concluzie, a solicitat să se constate că recursul este nul.

I.6.4. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii-revizuenţi au învederat că cererea de recurs a fost în mod legal semnată, motiv pentru care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de intimaţii D. şi C..

De asemenea, au solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate, susţinând că au fost respectate exigenţele prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul cererii de recurs.

Au mai susţinut că recursul este admisibil, cererea de revizuire fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., astfel că au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

Pe fondul recursului, au solicitat admiterea acestuia.

I.7. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 iunie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2024 s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. La termenul din 14 ianuarie 2025, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului şi a rămas în pronunţare cu privire la cererea de recurs, amânând pronunţarea pentru data de 28 ianuarie 2025 pentru a da posibilitate intimaţilor D. şi C., a căror cerere de amânare a fost respinsă, să depună la dosar concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, A. şi B. au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1888A din 5 iulie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, motivat de faptul că aceasta este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1632 din 4 iunie 1948 pronunţate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 287A din 7 martie 2024, recurată în prezentul dosar, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, reţinând, în esenţă, că hotărârea din 1948 este o hotărâre de expedient ce nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat şi că în litigiul soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1888/2022 s-a analizat eventuala incidenţă a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1632 din 1948 a Tribunalului Ilfov.

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi au criticat decizia curţii de apel pe motiv că instanţa nu a motivat faptul că sentinţa civilă nr. 1632 din 4 iunie 1948 ar fi o hotărâre de expedient, care nu ar avea autoritate de lucru judecat, precum şi pe motiv că hotărârea ar cuprinde argumente contradictorii.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele relevante fiind următoarele:

"Se observă că sentinţa din anul 1948 este o hotărâre de expedient prin care instanţa a luat act de învoiala părţilor referitoare la partajarea imobilului situat în str. x. Hotărârea de expedient este o tranzacţie judiciară, adică un contract intervenit între părţi sub auspiciile justiţiei.

Tranzacţia judiciară este o formă de conciliere cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia sfârşit. Instanţa ia act de exercitarea de către părţi a unui act de dispoziţie procesual în vederea stingerii litigiului prin înfăţişarea tranzacţiei, fără a se mai solicita concursul instanţei în vederea soluţionării pretenţiilor deduse judecăţii. Ca atare, în acest caz, analiza instanţei este redusă la verificarea condiţiilor de fond si de forma ale tranzacţiei iar hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit între părţi sub auspiciile justiţiei si anume un contract judiciar.

O astfel de hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii, nu stabileşte o situate de fapt în funcţie de probele administrate si nu aplică dispoziţiile legale incidente situaţiei de fapt. Prin urmare, hotărârea de expedient are valoarea unui act autentic şi constituie titlu executoriu însă nu are putere de lucru judecat câtă vreme pretenţiile părţilor nu au format în concret obiectul unei judecăţi.

Ca atare, în privinţa hotărârilor de expedient nu se poate susţine autoritatea de lucru judecat, nici sub formă de excepţie procesuală şi nici sub formă de prezumţie".

Aşadar, din conţinutul considerentelor deciziei atacate, anterior redate, rezultă că instanţa de revizuire, expunând un raţionament logico-juridic clar, a explicat de ce a apreciat că sentinţa Tribunalului Ilfov este o hotărâre de expedient care nu are autoritate de lucru judecat. În acest sens, a statuat că prin hotărârea din anul 1948 doar s-a luat act de înţelegerea părţilor, aceasta nefiind rezultatul unei judecăţi complete în cadrul căreia să fi avut loc dezbateri contradictorii, probatorii administrate sau decelată situaţie de fapt bazată pe probele administrate. Cum obiectul judecăţii finalizate prin pronunţarea hotărârii din anul 1948 nu a fost reprezentat de dezbaterea pretenţiilor părţilor prin intermediul probelor administrate, instanţa de revizuire a apreciat că această hotărâre nu are putere de lucru judecat.

Aşa fiind, nu se poate reţine că instanţa de revizuire nu a expus argumentele pentru care a apreciat că hotărârea pronunţată în anul 1948 este o hotărâre de expedient, iar pentru a ajunge la această concluzie se constată că instanţa de revizuire nu era obligată să prezinte în detaliu modalitatea în care a fost soluţionat litigiul din anul 1948 şi nici probele în baza cărora a fost pronunţată respectiva hotărâre, cum în mod eronat susţin recurenţii-revizuenţi. Concluzia se impune întrucât în procedura revizuirii instanţa de revizuire nu este îndreptăţită să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârilor pretins a fi potrivnice, ci este limitată doar la a verifica respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de eventuala nesocotire a acestuia.

Tot subsumat ipotezei cazului de casare privind nemotivarea, recurenţii-revizuenţi reclamă şi faptul că instanţa de revizuire nu a analizat motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva hotărârii primei instanţe (sentinţa civilă nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti), deşi calea de atac a fost îndreptată şi împotriva acestei hotărâri.

Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1888A/05.07.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă prin care s-a respins apelul ca nefondat, decizie împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire soluţionată prin hotărârea atacată cu recurs.

Aşadar, raportarea la decizia Tribunalului Bucureşti (decizia civilă nr. 1888A/05.07.2022) echivalează cu raportarea la sentinţa primei instanţe (sentinţa civilă nr. 15182/02.11.2021), însă în forma finală (incluzând considerentele) în care aceasta din urmă a fost reformată prin decizia instanţei de apel.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că a fost respectată garanţia procesuală a motivării hotărârii judecătoreşti şi din această perspectivă distinctă invocată de recurenţi, situaţia evidenţiată de recurenţii-revizuenţi neîncadrându-se aşadar, în ipoteza afirmată a motivului de casare invocat (nemotivarea hotărârii).

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie, recurenţii-revizuenţi susţin că din primul paragraf al ultimei file a deciziei recurate rezultă că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat şi că instanţa de apel în hotărârea atacată cu revizuire nu ar fi soluţionat astfel această excepţie, deşi s-a pronunţat cu privire la ea, ceea ce - afirmă recurenţii - ar fi contradictoriu întrucât este de neînţeles cum instanţa ar putea să se pronunţe pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat fără să analizeze dacă există sau nu autoritate de lucru judecat.

Şi acest aspect semnalat de recurenţii-revizuenţi este nefondat.

Astfel, examinând hotărârea recurată, Înalta Curte observă că instanţa de revizuire a reţinut:

"În plus, în motivul V din apelul declarat revizuenţii din prezenta cauză, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită, aceştia au expus aceeaşi apărare, în sensul că "prin argumentele ce ţin de pretinsul caracter indiviz al terenurilor de la nr. 17, instanţa de fond a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinţei civile definitive nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov ..." (penultimul paragraf, fila x, decizia recurată).

În considerentele deciziei civile nr. 1888/05.07.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a arătat că "Referitor la motivul V de apel, privind depăşirea limitelor învestirii, anume apelul formulat împotriva considerentelor sentinţei, tribunalul constată că prin cele reţinute la par. 3, pag 12 din sentinţă, instanţa nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov, întrucât, pe de-o parte, prin aceasta, luându-se act de o convenţie de partaj a părţilor, nu are ataşat efectul autorităţii de lucru judecat, iar pe de altă parte, considerentele fac trimitere la disp. art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ., care, ţinând seama de situaţia de fapt reţinută corect, construcţiile părţilor fiind într-una şi aceeaşi clădire, sunt just aplicate şi reţinute.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat această apărare, dedusă din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, căci excepţia autorităţii de lucru judecat nu avea cum să fie invocată câtă vreme aşa cum s-a arătat deja, în cauză nu suntem în ipoteza ca hotărârea să fie pronunţată în aceeaşi pricină, adică să existe tripla identitate"(ultimele paragrafe, fila x din decizia recurată - primul paragraf, fila x din decizia recurată).

Din cuprinsul considerentelor expuse, se observă aşadar, că instanţa de revizuire a constatat în prealabil că instanţa de apel a analizat apărarea (care reprezenta motivul V de apel) apelanţilor-reclamanţi (recurenţii-revizuenţi din prezentul dosar) referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii din anul 1948 - sentinţa civilă nr. 1632/04.06.1948 - de către instanţa de fond, reţinând că aceasta nu a adus atingere hotărârii din 1948.

Concluzia instanţei de apel expusă în primul paragraf al ultimei file a deciziei recurate nu are înţelesul dat de recurenţi.

Astfel, împrejurarea că instanţa a făcut referire la excepţia autorităţii de lucru judecat, fără a menţiona expres funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat, nu are nicio consecinţă asupra legalităţii deciziei, cu atât mai mult cu cât a avut în vedere chiar această funcţie, reţinând în mod expres în finalul paragrafului, că "în cauză nu suntem în ipoteza ca hotărârea să fie pronunţată în aceeaşi pricină, adică să existe tripla identitate".

Astfel cum se va ilustra în continuarea prezentei decizii de recurs, autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv poate fi invocată inclusiv ca apărare de fond şi nu obligatoriu prin intermediul excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat.

Rezultă, aşadar, în temeiul acestor argumente, că, potrivnic susţinerii recurenţilor, nu subzistă nicio contradicţie în cadrul considerentelor aptă să atragă nelegalitatea deciziei atacate pe baza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Realizând distincţia în cuprinsul deciziei recurate între mijloacele procesuale de invocare a autorităţii de lucru judecat, respectiv excepţie procesuală şi apărare de fond şi arătând că doar în situaţia aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat se poate invoca excepţia procesuală, instanţa de revizuire a lămurit pe deplin aceste aspecte, neputându-i-se aşadar, reproşa nici din această perspectivă, vreo lipsă de motivare care să atragă incidenţa aceluiaşi motiv de revizuire invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În fine, sub un ultim aspect invocat de recurenţi din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceste părţi procesuale au arătat că instanţa de revizuire ar fi reţinut că nu este îndeplinită condiţia ca decizia civilă nr. 1888/2022 să încalce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără să ofere vreo motivaţie sub acest aspect.

Contrar criticii recurenţilor, instanţa de recurs observă că atât timp cât prin decizia recurată, instanţa de revizuire a constatat în prealabil că în cuprinsul deciziei civile de apel s-a analizat aspectul autorităţii de lucru judecat a sentinţei din 1948 şi tot acolo s-a concluzionat în sensul că autoritatea nu este înfrântă, rezultă atunci că aprecierea finală a instanţei de revizuire, considerată de către recurenţi ca nefiind motivată, îşi găseşte în realitate fundamentul său, fundament determinat chiar de respectarea autorităţii de lucru judecat a celor statuate în această direcţie prin decizia civilă nr. 1888/2022 a Tribunalului Bucureşti. Această concluzie se impune întrucât o apreciere contrară a instanţei de revizuire ar fi determinat încălcarea chiar a aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1888/2022 care a statuat că autoritatea nu a fost încălcată.

Aşadar, nici din acest unghi de vedere nu este incident cauzei motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenţi, relativ omisiunii de motivare din partea instanţei de revizuire a constatării formulate.

Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-revizuenţi critică decizia atacată pe motiv că instanţa de revizuire ar fi încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 430 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenţii-revizuenţi susţin că sentinţa pronunţată în anul 1948 este o hotărâre definitivă, nu este o hotărâre de expedient, întrucât nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 271-272 C. proc. civ. forma în vigoare la data pronunţării acestei hotărâri, este pronunţată pe baza probelor administrate, soluţia fiind de partajare a bunului şi trebuie interpretată în conformitate cu legea în vigoare la data respectivă.

De asemenea, susţin că în cauza rezolvată definitiv prin decizia civilă nr. 1888/2022 s-a soluţionat aceeaşi problemă de drept ca în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa anterior menţionată, respectiv problema "dacă imobilul din str. x are teren în indiviziune şi dacă există părţi comune", astfel că ar fi în opinia recurenţilor, incidentă autoritatea pozitivă de lucru judecat.

Sub un prim aspect în această direcţie, Înalta Curte observă că dezvoltarea acestui motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă incidenţa acestui caz de casare, nefiind susţinută o încălcare a normelor de drept material, ci este vizată o încălcare a unor norme de drept procesual (art. 430 C. proc. civ. 2013, art. 271 - art. 272 C. proc. civ. 1865 sau art. 602 - art. 606 C. proc. civ. 1865). Prin urmare, criticile formulate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care vor fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare împreună cu cele ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. (instanţa de revizuire a apreciat că nu ar putea să fie invocată excepţia autorităţii de lucru judecat), art. 431 C. proc. civ., dar şi încălcarea dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ. (instanţa de revizuire a apreciat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu ar face obiectul excepţiei autorităţii de lucru judecat), critici pe care recurenţii-revizuenţi le-au circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. printr-un al treilea motiv de recurs configurat în cererea de recurs.

În acest context, instanţa de recurs va analiza criticile mai sus redate în cadrul unor considerente comune.

Astfel, Înalta Curte observă că, analizând incidenţa motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de revizuire a apreciat că părţile, obiectul şi cauza acţiunilor soluţionate în cadrul dosarelor nr. x/1948 al Tribunalului Ilfov şi nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă nu sunt identice.

În acest sens, a observat că în dosarul nr. x/1948 al Tribunalului Ilfov (primul proces), F., în calitate de reclamantă, a solicitat, în contradictoriu cu I. prin tutorele său legal G., ieşirea din indiviziune cu privire la bunurile imobile rămase de pe urma defunctului H..

În dosarul nr. x/2021 (al doilea proces), B. şi A., în calitate de reclamanţi, au solicitat, în contradictoriu cu C. şi D., Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin prefect, Sectorul 4 Bucureşti-Subcomisia Locală de fond funciar sector 4 Bucureşti prin primar, în calitate de pârâţi, constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 07.07.2008 şi a Ordinului Prefectului Bucureşti nr. 328 din 02.07.2008, ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate.

Instanţa de revizuire a constatat că în speţă, chestiunea litigioasă din cele două procese este diferită, în dosarul nr. x/1948, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 07.07.2008 şi a Ordinului Prefectului nr. 328 din 02.07.2008, ci cu o acţiune de partaj.

Prin dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. sunt reglementate cele două forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat (negativă şi pozitivă), care dau expresie celor două reguli fundamentale potrivit cărora o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi, pe de altă parte, o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar.

Forma negativă sau efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune ca o judecată să nu poată avea loc decât o singură dată, cu interdicţia de a fi readusă în faţa justiţiei, în condiţiile identităţii de părţi, cauză şi obiect. Această formă este de natură să asigure evitarea contradicţiilor între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti.

Forma pozitivă sau efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat în alin. (2) al art. 431 C. proc. civ., înseamnă că oricare dintre părţi poate opune, într-un proces, lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. De data aceasta nu este necesară tripla identitate de elemente cerută în cazul efectului negativ, fiind suficientă suprapunerea chestiunii litigioase.

Astfel, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat funcţionează, astfel cum s-a menţionat anterior, atunci când în al doilea proces se pune în discuţie o chestiune rezolvată printr-o hotărâre anterioară şi nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Spre deosebire de efectul negativ, cel pozitiv are drept scop prevenirea contrazicerilor la nivelul considerentelor hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp însă, dată fiind relativitatea efectelor autorităţii de lucru judecat, se impune să existe identitate de părţi, pentru ca aceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior să poată fi opus cu efect obligatoriu în noul proces.

În raport cu aspectele arătate, efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat se manifestă doar în ceea ce priveşte persoanele care au participat la proces. În cauză, sub un prim aspect, se impune constatarea că părţile nu sunt aceleaşi în cele două procese, reclamanţii şi pârâţii din al doilea proces, B. şi A., C. şi D., Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin prefect, Sectorul 4 Bucureşti-Subcomisia Locală de fond funciar sector 4 Bucureşti prin primar, neavând calitatea de părţi în primul dosar. În consecinţă, în privinţa lor, concluzia este aceea că hotărârea nu poate fi ignorată, dar aceasta li se va opune ca simplu fapt juridic, ca mijloc de probaţiune împotriva căruia le este permisă dovada contrară. Obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi imposibilitatea reluării dezbaterilor judiciare asupra unor chestiuni litigioase dezlegate rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul procesului desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Pe de altă parte, elementul relevant expus în analiza instanţei de revizuire este acela că, pentru a opera cazul de revizuire invocat, este necesar ca în al doilea dosar să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa de judecată să fi omis să se pronunţe asupra ei.

În acest sens, instanţa a constatat că revizuenţii au invocat în dosarul nr. x/2021, în faţa instanţei de apel, apărarea, ce a făcut obiectul motivului de apel V, potrivit căreia "prin argumentele ce ţin de pretinsul caracter indiviz al terenurilor de la nr. 17, instanţa de fond a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinţei civile definitive nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov (...)".

Cu privire la această apărare, dedusă, astfel cum a reţinut instanţa de revizuire, din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel s-a pronunţat şi a constatat că instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 15182/02.11.2021, nu a adus atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1632/06.06.1948, atunci când a reţinut că terenul în suprafaţă de 568 mp şi cel în suprafaţă de 91 mp sunt în indiviziune, cele aferente curţii neputând fi partajabile, cel puţin în parte, precum şi că aceste suprafeţe de teren nu au fost supuse partajului în natură pentru a putea fi bunuri individuale aparţinând fiecărui proprietar, reţinând, totodată, şi incidenţa dispoziţiilor art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ. în referire la terenurile de sub construcţii.

Instanţa de apel a motivat în acest sens că sentinţa civilă nr. 1632 din 4 iunie 1948 a Tribunalului Ilfov nu este o hotărâre cu autoritate de lucru judecat, întrucât este o hotărâre de expedient prin care s-a luat act că între părţi a intervenit o convenţie de partaj, adică a avut loc o învoială referitoare la partajarea imobilului situat în str. x şi a realizat totodată, trimitere şi la prevederile art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ. prin raportare la situaţia de fapt pe care a apreciat-o a fi fost corect reţinută.

Or, astfel cum este îndeobşte cunoscut potrivit art. 430 - art. 432 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se ataşează automat hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât şi asupra unor chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Deşi recurenţii-revizuenţi se arată nemulţumiţi de faptul că instanţa de revizuire a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în cauză, critica nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel a tranşat în sens negativ asupra incidenţei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1632/1948 în cauza ce îi fusese dedusă judecăţii, astfel încât reanalizarea acesteia în procedura de revizuire, cum de fapt sugerează recurenţii-revizuenţi prin ansamblul criticilor din cererea de recurs arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ar însemna o înfrângere a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel asupra chestiunii legate de această incidenţă.

Situaţia premisă pentru incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este ignorarea hotărârii anterioare: fie aceasta nu a fost cunoscută de instanţa care a soluţionat cauza, fie autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu a fost invocată în faţa acesteia sau, deşi a fost invocată, instanţa a omis să se pronunţe asupra ei.

În cazul în care, astfel cum este situaţia din speţă, aspectul autorităţii de lucru judecat a fost invocat şi analizat în al doilea proces, instanţa de revizuire nu poate proceda la o analiză a aceloraşi elemente, întrucât într-o astfel de situaţie, instanţa de revizuire ar încălca autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre.

Aşadar, din această perspectivă, nici criticile din recurs aferente legii de verificare aplicabile sentinţei pronunţate în anul 1948, instanţa de recurs nu le poate primi, întrucât, aşa cum s-a arătat supra în analizarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac a revizuirii, instanţa de retractare nu este învestită cu analizarea sentinţei civile nr. 1632/04.06.1948, aceasta neavând căderea de a exercita un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei acestei hotărâri şi nici a celei pretins a-i fi potrivnice, ci verifică doar dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre, verificare pe care instanţa a efectuat-o în mod corect, astfel cum s-a ilustrat mai sus.

Similar, nu pot fi primite nici aserţiunile recurenţilor referitoare la încheierea din 12 aprilie 1948 pronunţată în dosarul nr. x/1948 şi nici cele referitoare la faptul că instanţa din 1948 ar fi ţinut cont numai de propunerea de lotizare a părţilor din convenţia de partaj, întrucât asupra partajului nu ar fi existat viza consiliului de familie. Aceste susţineri sunt străine de natura cauzei, instanţa a cărei hotărâre se atacă nefiind învestită cu reanalizarea dosarului nr. x/1948.

De altfel, se observă că prin decizia civilă nr. 1888/2022, instanţa de apel a statuat că "instanţa nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov, întrucât, pe de-o parte, prin aceasta, luându-se act de o convenţie de partaj a părţilor, nu are ataşat efectul autorităţii de lucru judecat" (pagina 37 a deciziei nr. 1888/2022), ceea ce echivalează cu statuarea prin respectiva deciziei asupra calificării juridice a respectivei sentinţe civile drept o hotărâre de expedient, statuare definitivă care astfel, nu mai poate fi reevaluată, ea intrând în autoritatea de lucru judecat.

Din această perspectivă, analiza (care există în decizia recurată, astfel cum s-a ilustrat supra în evaluarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) instanţei de revizuire asupra acestei calificări juridice a hotărârii din 1948 nu se mai impunea a fi realizată, chiar dacă ea a coincis ca rezultat cu statuarea citată din decizia civilă nr. 1888/2022.

Aşadar, ansamblul dezvoltat al criticilor recurenţilor privind greşita calificare juridică de către instanţa de revizuire a respectivei sentinţe din 1948 ca reprezentând o hotărâre de expedient, nu poate fi primit, întrucât el vizează un aspect litigios tranşat în cadrul deciziei civile nr. 1888/2022 şi care nu mai poate fi reevaluat, motivarea instanţei de revizuire sub acest aspect punctual impunându-se aşadar, a fi schimbată potrivit prezentelor argumente. Aceste argumente însă, nu determină reformarea deciziei recurate, întrucât fundamentul prim expus de instanţa de revizuire, al soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate, respectiv existenţa ca prim termen al revizuirii, a unei hotărâri de expedient neînzestrate cu atributul autorităţii de lucru judecat, subzistă integral şi în raport de argumentele suplinitoare ilustrate.

Tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii au invocat încălcarea inclusiv a prevederilor art. 430 alin. (2) - art. 432 C. proc. civ., precum şi ale art. 14 alin. (5) C. proc. civ. referitor la principiul contradictorialităţii, întrucât instanţa de revizuire a apreciat că aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi invocat pe calea excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, făcând astfel distincţie acolo unde legiuitorul nu realizează distincţie.

În referire la acest grup de critici, Înalta Curte, suplimentar considerentelor expuse supra în referire la distincţia între aspectul pozitiv şi cel negativ al autorităţii de lucru judecat, mai constată şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în Decizia nr. 62/2021 următoarele:

"95. Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că instituţia juridică a autorităţii de lucru judecat şi efectele (pozitiv şi negativ) pe care lucrul judecat le produce nu sunt chestiuni juridice nou-introduse în ordinea juridică naţională, acestea existând şi aplicându-se şi sub imperiul legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

96. Elementul de noutate adus prin noul C. proc. civ. este reprezentat de maniera formală de reglementare a acestei instituţii, în sensul că ea este în prezent integrată în legea procedurală, în capitolul referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, spre deosebire de vechea legislaţie care, prin art. 1.200 pct. 4 şi art. 1.201 din C. civ. adoptat în anul 1864 şi prin art. 166 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, îi atribuiau în mod explicit numai valoarea de prezumţie legală absolută şi de excepţie procesuală.

97. Chiar dacă reglementarea veche sugera opţiunea legiuitorului de a atribui lucrului judecat, în mod prevalent, rolul de prezumţie ori de excepţie procesuală menită să paralizeze o nouă acţiune cu identitate de părţi, obiect şi cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al menţionatului mod de reglementare, evidenţiind că autoritatea de lucru judecat are efecte semnificativ mai largi decât cele de excepţie procesuală (care ar însemna subordonarea existenţei ei de promovarea unei acţiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumţie care se sprijină, ca orice altă prezumţie, pe probabilitatea conformităţii cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicţional ce emană de la o putere publică a statului cu funcţiuni specifice, doctrina a evidenţiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătoreşti, fiind o trăsătură ce deosebeşte fundamental acest act jurisdicţional de alte acte juridice. (...)

Deosebirile anterior menţionate existente în reglementările succesive relative la instituţia juridică a autorităţii lucrului judecat au însă doar o natură tehnică şi nu au adus vreo schimbare în privinţa modalităţii în care această instituţie este privită şi interpretată în practica instanţelor judecătoreşti şi chiar în lucrările doctrinare ale autorilor consacraţi".

Aşadar, instanţa supremă însăşi a recunoscut în cadrul mecanismului său de unificare a practicii judiciare, coexistenţa a mai multor mijloace procedurale de invocare a autorităţii de lucru judecat, nu doar cel al excepţiei procesuale reglementate în prezent de art. 432 C. proc. civ.

Or, în speţa dedusă judecăţii sale, instanţa de revizuire s-a raportat la un alt mijloc procesual de invocare a autorităţii de lucru judecat, respectiv cel de apărare, mijloc regăsit distinct de cel al excepţiei procesuale.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 din C. proc. civ., sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicţia între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti; (2) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părţi să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Or, excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă cu predilecţie o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorităţii de lucru judecat.

Elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: a) părţile, b) obiectul şi c) cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese.

În cazul efectului pozitiv nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. poate fi opusă şi ca apărare de fond.

În temeiul tuturor acestor considerente expuse, Înalta Curte constată aşadar, că în cauză instanţa de revizuire nu a realizat o ignorare a prevederilor art. 430, art. 431 sau art. 432 C. proc. civ., ci dimpotrivă, a procedat la corecta lor aplicare în cauză, considerentele deciziei recurate fiind rezultatul corect al aplicării metodelor de interpretare raţională, sistematică şi teleologică ale normelor juridice enunţate.

Atât timp cât astfel cum s-a expus, aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi invocat pe cale de apărare, ca mijloc procesual şi întrucât în cadrul litigiului secund, soluţionat prin decizia civilă nr. 1888A/2022, respectivul aspect pozitiv a fost invocat ca şi motiv de apel, la care instanţa de apel a răspuns, în respectiva cauză formulându-se şi întâmpinări de către intimaţi faţă de respectivele motive de apel, asigurându-se astfel contradictorialitatea dezbaterii respectivului aspect, rezultă atunci că aprecierile în această direcţie contestate de recurenţi din decizia instanţei de revizuire sunt legale, criticile fiind aşadar, neîntemeiate.

În concluzie, în raport de toate aceste argumente expuse, Înalta Curte constată că nici motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-revizuenţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 287A din 7 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii D., C., Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect şi Subcomisia Locală de Fond Funciar sector 4 Bucureşti prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-revizuenţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 287A din 7 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii D., C., Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect şi Subcomisia Locală de Fond Funciar sector 4 Bucureşti prin Primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2025.