Editor-in-chief’s removal challenge ends as cassation appeal annulled for lack of valid legal grounds

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru", solicitând: anularea Deciziei Consiliului Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" al Academiei Române, din data de 20.10.2020, înregistrată în 23.10.2020, de înlocuire a acestuia din funcţia de redactor-şef al B. şi C.; anularea Deciziei Prezidiului Academiei Române, luate în şedinţa din data de 18.11.2020, prin care a fost aprobată o nouă componenţă a colectivelor de redacţie de la Revista de filosofie şi C.; anularea actelor subsecvente emise în baza deciziilor, inclusiv a adresei cu nr. 4150 din 25.11.2021, prin care Academia Română a transmis secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie componenţa colectivelor de redacţie de la Revista de filosofie şi C.; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25.05.2021, pârâta Academia Română a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. A invocat excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Academiei Române faţă de capătul 1 din cererea de chemare în judecată, excepţia tardivităţii acţiunii.

La data de 02.06.2021, pârâtul Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în privinţa Deciziei Prezidiului Academiei Române din data de 18.11.2020, împreună cu actele subsecvente emise în baza acesteia şi a adresei nr. x din 25.11.2021 a Prezidiului Academiei Române, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1417 din data de 17 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată.

A respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu Motru", ca neîntemeiată.

A obligat reclamantul să plătească pârâtului Institutul de Filozofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1484 A din data de 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1417/17.10.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă Academia Română şi intimatul pârât Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu Motru", ca nefondat.

A obligat apelantul să achite intimatului suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1484 A din data de 14 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 09 februarie 2024, sub nr. x/2021.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, în principal casarea în tot a deciziei recurate, reţinerea cauzei şi rejudecarea apelului de către instanţa de recurs, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocând: depăşirea atribuţiilor judecătoreşti (pct. 4); lipsa sau contradicţia motivării hotărârii (pct. 6); încălcarea normelor de drept material (pct. 8).

Recurentul a învederat că a îndeplinit funcţia de redactor-şef al B. şi C. în perioada februarie 2014 - 20 octombrie 2020, fiind numit în această poziţie prin decizia Prezidiului Academiei Române. În această perioadă, revistele au înregistrat cele mai bune performanţe din întreaga lor istorie.

A precizat că mandatul redactorului-şef este de patru ani, conform Regulamentelor revistelor şi că în 2020, termenul fusese deja depăşit. În acest context, recurentul a propus analizarea activităţii redacţiei şi reînnoirea comitetului editorial, a comitetului consultativ internaţional şi a colectivului de redacţie. Aceste aspecte au fost discutate în cadrul Consiliului Ştiinţific al Institutului, în februarie 2020, precum şi în şedinţele organizate de Directorul Institutului cu colectivele din cadrul acestuia, în conformitate cu prevederile Regulamentelor.

A mai arătat că la data de 30.12.2020, a primit un e-mail, de la D., secretar ştiinţific al Institutului, adresa din 28.12.2020, ca răspuns la cererea sa nr. 159 din 16.12.2020. Documentul transmis includea un extras din Procesul-verbal al Consiliului Ştiinţific al Institutului din 20.10.2020, prin care s-a decis înlocuirea sa din funcţia de redactor-şef al celor două reviste. Decizia prevedea că funcţia va fi ocupată de E., membru al colectivului redacţional al revistei.

A menţionat că, întrucât nu cunoştea deciziile de înlăturare a sa din funcţia de redactor-şef, în data de 04.01.2021, a adresat oficial pârâtului adresa prin care îşi exprima nemulţumirea faţă de înlăturarea sa din calitatea de redactor-şef al celor două reviste.

Ulterior, în 09.02.2021, prin e-mail şi scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a cerut Institutului şi Academiei Române să-i comunice toate documentele şi motivele care au stat la baza înlăturării sale din funcţie, precum şi faptul că nu este de acord cu decizia de îndepărtare a sa din calitatea de redactor-şef al B. şi C..

Subliniază că nu i s-a oferit nicio justificare clară şi că nu i-au fost comunicate actele administrative relevante.

Totodată, recurentul aduce critici privind caracterul abuziv al deciziei, arătând că această măsură este nelegală, abuzivă şi lipsită de temei, fiind în totală contradicţie cu valorile promovate de Academia Română şi cu munca desfăşurată de întreaga echipă editorială.

Consideră că această hotărâre este nedreaptă, nu doar faţă de persoana sa, ci şi faţă de activitatea ştiinţifică desfăşurată în cadrul Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru".

De asemenea, solicită reanalizarea îndepărtării sale din funcţia de redactor-şef al B. - C. şi anularea deciziilor (Decizia fără număr din data de 20.10.2020, confirmată de procesul-verbal al şedinţei Consiliului Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru") şi repunerea sa în funcţia de redactor-şef, în situaţia anterioară datei de 23.10.2020.

Mai critică recurentul şi lipsa unui răspuns lămuritor din partea pârâţilor, precizând că nici Academia Română, nici Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" nu au oferit explicaţii clare. Atrage atenţia că răspunsurile primite nu sunt argumentate în mod legal şi nu răspund solicitărilor sale referitoare la: nerespectarea Regulamentelor celor două reviste; lipsa unei justificări legale pentru înlăturarea sa din funcţia de redactor-şef; menţionarea eronată a unei presupuse demisii, într-un document care nu i-a fost niciodată comunicat oficial.

Recurentul subliniază faptul că nu şi-a dat niciodată demisia.

În susţinerea dreptului său de a rămâne în funcţie, recurentul evidenţiază mai multe aspecte relevante:

În februarie 2020, Consiliul Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie a stabilit un calendar al şedinţelor de redacţie, conform unui e-mail transmis în 7 februarie 2020 tuturor redactorilor, cu confirmare de primire de la doctor E.. Şedinţele urmau să fie convocate de directorul Institutului, iar unii dintre redactori au fost nominalizaţi, cu acordul lor prealabil, pentru gestionarea numerelor revistei: F. - numărul 4; dr. G. - numărul 5; dr. E. - numărul 6; numărul 1 al revistei (ianuarie- februarie) îl finalizase personal şi îl depusese la revistă; numerele 2 (martie- aprilie) şi 3 (mai- iunie) au rămas în întregime în responsabilitatea sa.

În continuare, a arătat că în final, nu a realizat decât primul număr pe 2020, fiind deja îndepărtat din funcţie atunci când trebuia finalizat cel de-al doilea. Calendarul şedinţelor de redacţie nu s-a respectat, şedinţele nefiind convocate de către director. Redactorii (cu două excepţii) au întrerupt, imediat după şedinţa în care şi-au asumat responsabilităţile amintite, orice comunicare cu el, până în a doua jumătate a lunii august 2020.

A precizat că, în cazul revistei C., nu au fost desemnaţi responsabili de număr, iar realizarea ambelor ediţii din acel an a rămas în sarcina sa. A menţionat că a reuşit să finalizeze doar primul număr din 2020, fiind deja îndepărtat din funcţie în momentul în care trebuia să finalizeze cel de-al doilea.

În plus, majoritatea redactorilor (cu excepţia a două persoane) au încetat orice comunicare cu el imediat după şedinţa în care îşi asumaseră responsabilităţi editoriale, menţinând această atitudine până în a doua jumătate a lunii august 2020.

Recurentul a precizat că la data de 16.03.2020, Academia Română a informat Institutul de Filozofie şi Psihologie că noua componenţă a Consiliilor editoriale, a Comitetelor consultative şi a Colectivelor de redacţie ale revistelor fusese aprobată de Prezidiul Academiei Române, iar mandatul său de redactor-şef fusese reînnoit pentru încă patru ani.

Cu toate acestea, condiţiile de muncă din Institutul de Filozofie şi Psihologie nu i-au permis să îşi desfăşoare activitatea în mod normal la redacţie, pe durata stării de urgenţă şi după încetarea acesteia. Astfel, în intervalul februarie - octombrie 2020, a lucrat integral de acasă, respectând toate termenele şi finalizând următoarele ediţii ale B.: nr. 2 (martie- aprilie) - finalizat şi depus la editură pe 7 aprilie 2020; nr. 3 (mai- iunie) - finalizat şi depus pe 10 iunie 2020; nr. 4 (iulie- august) - finalizat şi depus pe 21 iulie 2020; nr. 5 (septembrie- octombrie) - finalizat şi depus pe 16 septembrie 2020.

Pentru revista C., recurentul a finalizat şi depus numărul 1 (ianuarie- iunie) pe 20 mai 2020.

În 26 septembrie 2020, în calitatea sa de redactor-şef reconfirmat în funcţie pentru un nou mandat, a transmis prin e-mail tuturor membrilor colectivului de redacţie o solicitare de întocmire a rapoartelor de activitate pentru anul 2020, în conformitate cu art. 9 din Regulamentele revistelor.

Recurentul a accentuat faptul că niciun redactor nu a răspuns solicitării sale şi niciun raport de activitate nu a fost depus. Această lipsă de colaborare l-a determinat să constate existenţa unei stări de fapt care împiedica funcţionarea în continuare a redacţiei. Ca urmare, a decis suspendarea activităţii până la clarificarea problemelor legate de funcţionarea colectivului.

În acest context, s-a adresat şi directorului Institutului de Filozofie şi Psihologie, însă nu a primit un răspuns concret la preocupările sale. A mai subliniat că nu exista niciun motiv justificat pentru ca el să fi fost nevoit să renunţe la funcţie şi că nici în prezent nu consideră că ar fi avut vreun motiv să îşi înainteze demisia.

Totodată, pe parcursul întregii sale activităţi (2014-2020), a depus eforturi constante pentru ca apariţia la termen a numerelor revistei să nu fie afectată. În ciuda lipsei de cooperare din partea unor colegi, a gestionat activitatea redacţională în mod eficient şi a respectat toate termenele de publicare. În momentul înlăturării sale din funcţie, nu exista niciun indiciu că procesul de elaborare a revistelor ar fi fost întrerupt sau afectat.

Cu toate acestea, în data de 20 octombrie 2020, în condiţii pe care nu le cunoaşte, a fost organizat un Consiliu Ştiinţific, în cadrul căruia s-a decis înlocuirea sa din funcţia de redactor-şef.

Recurentul susţine că nu a fost informat cu privire la ordinea de zi a acestui Consiliu, existând chiar suspiciunea că o astfel de ordine de zi nu a existat. A susţinut că nu a fost notificat din timp despre data şi ora organizării Consiliului Ştiinţific, aflând despre acesta prea târziu pentru a putea participa.

În schimb, deşi nu era membru al Consiliului Ştiinţific, doctor E. a fost prezent, a preluat funcţia de redactor-şef în timpul şedinţei, a propus o nouă componenţă a colectivului de redacţie şi l-a eliminat din echipa editorială şi din toate structurile consultative ale revistei. Totodată, acesta a început să poarte corespondenţa oficială în numele revistei, fără ca el, în calitatea sa de redactor-şef, să fie informat în prealabil.

Recurentul afirmă că această situaţie a fost o surpriză totală pentru el, fiind informat abia după câteva zile, verbal, de către dr. H., unul dintre participanţii la Consiliu Ştiinţific. La cererea sa insistentă, a primit ulterior, prin e-mail, două documente fără explicaţii suplimentare: notificările nr. 117 şi nr. 118 din 23.10.2020.

Recurentul a aşteptat emiterea unei decizii oficiale de revocare din partea Prezidiului Academiei Române, considerând că, în lipsa unui astfel de act, hotărârea Consiliului Ştiinţific nu putea avea decât un caracter consultativ. Mai mult, acesta a remarcat că în decizia Consiliului Ştiinţific era menţionată în mod eronat o presupusă intenţie a sa de a se retrage din funcţie.

Consideră că, având în vedere activitatea sa de şapte ani la conducerea revistei, ar fi trebuit să i se ofere măcar posibilitatea de a prezenta un raport detaliat al activităţii sale.

A arătat faptul că dorea, de altminteri, foarte mult să întocmească raportul de activitate, deoarece a considerat activitatea de redactor-şef la cele două publicaţii ca o realizare importantă a carierei sale ştiinţifice şi publicistice.

După data de 20 octombrie 2020, recurentul susţine că a fost supus unor presiuni permanente, de o agresivitate neobişnuită, în vederea confiscării arhivei revistelor, a contactelor cu colaboratorii acestora şi a părăsirii locaţiei desemnate pentru desfăşurarea activităţii redacţiei.

La 4 ianuarie 2021, a solicitat în scris Consiliului Ştiinţific explicaţii cu privire la evenimentele din luna octombrie 2020. A menţionat că nu a primit niciun răspuns la solicitarea sa.

Înţelegând că nu va primi o decizie valabilă de revocare urmând această cale, la 5 februarie 2022 s-a adresat direct Prezidiului Academiei Române, forul tutelar al revistelor, solicitând clarificarea situaţiei.

Ca urmare a acestei solicitări, noul director interimar al Institutului de Filosofie şi Psihologie, dr. H., a propus Consiliului Ştiinţific constituirea unei Comisii disciplinare pentru analizarea conduitei sale şi a membrilor redacţiei în perioada 1 septembrie - 31 decembrie 2020.

Recurentul arată că propunerea de constituire a comisiei disciplinare a fost aprobată, iar aceasta a început să funcţioneze imediat, desfăşurând primele formalităţi în mai puţin de şase ore de la înfiinţare. Totuşi, la insistenţele sale, a primit din partea angajatorului rezoluţia că nu se justifică cercetarea disciplinară.

Anterior introducerii acţiunii în instanţă, recurentul a trimis o solicitare oficială către Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie, prin care cerea să i se comunice deciziile şi documentele care au stat la baza înlăturării sale, întrucât acestea nu i-au fost aduse la cunoştinţă. Totodată, şi-a exprimat clar dezacordul faţă de decizia de revocare din funcţie.

Recurentul afirmă că judecătorul a cercetat greşit şi a respins în mod abuziv acţiunea sa, invocând şi aplicând greşit îndeplinirea condiţiilor încetării mandatului de redactor-şef al B. şi C., în intervalul februarie 2014 - 20 octombrie 2020, cu consecinţa încălcării grave a principiului disponibilităţii, a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

În continuare, a arătat că, înainte de a depune acţiunea introductivă, a trimis către cele două pârâte o adresă prin care le solicita deciziile şi documentele ce au stat la baza înlăturării sale, care nu i-au fost comunicate şi că nu este de acord cu decizia de îndepărtare a sa din calitatea de redactor-şef al B. şi C..

A considerat că măsura adoptată este profund nelegală, abuzivă şi injustă, fiind în contradicţie cu valorile Academiei Române şi cu munca depusă de echipa editorială. De asemenea, consideră că înlăturarea sa nu doar că este imorală, dar reprezintă şi o măsură profund nedreaptă faţă de activitatea ştiinţifică desfăşurată de-a lungul anilor.

Pe aceste considerente, solicită reanalizarea deciziei prin care s-a luat măsura îndepărtării sale din funcţie, anularea actelor administrative (inclusiv decizia fără număr din 20.10.2020, confirmată de Procesul-verbal al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" şi de Decizia Prezidiului Academiei Române) şi repunerea în funcţie, revenind la situaţia anterioară datei de 23.10.2020.

Recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 noul C. proc. civ., arătând că decizia pronunţată a fost dată cu depăşirea puterii judecătoreşti, prin aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, precum şi a situaţiei de fapt, respectiv a actelor (deciziilor emise de către Institutului de Filozofie şi Psihologie al Academiei Române), instanţa reţinând consideraţii contradictorii.

Astfel, recurentul a subliniat că judecătorul a cercetat greşit şi a respins abuziv acţiunea reclamantului, invocând şi aplicând dispoziţiile legale incidente pe baza unei interpretări eronate, excluzând complet din analiză punctul său de vedere şi acordând deplină susţinere poziţiei Institutului de Filozofie şi Psihologie şi Academiei Române. Prin deformarea faptelor, instanţa a reţinut în mod eronat că recurentul ar fi renunţat la mandatul încredinţat, deşi exact această renunţare fusese contestată şi contrazisă prin probe clare, care demonstrau că activitatea recurentului în calitate de redactor-şef continuase inclusiv după data e-mailului invocat, în conformitate cu regulamentele aplicabile.

Recurentul a precizat că analiza efectuată de instanţă a condus la încălcarea gravă a principiului disponibilităţii, a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil. În cauză nu a existat nicio solicitare din partea sa pentru a se recunoaşte înlăturarea sa din funcţia de redactor-şef al celor două reviste.

Recurentul a arătat că motivarea, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel, cât şi de instanţa de fond, a fost contradictorie.

Astfel, acesta a subliniat că s-a reţinut greşit, fără mijloace de probă doveditoare, o stare de fapt defavorabilă lui şi neconformă realităţii. Potrivit acestei stări de fapt eronat reţinute, "a purtat o corespondenţă la data de 28.09.2020, în cuprinsul căreia a notificat, din partea redacţiei revistei institutului, persoanele abilitate să fie înştiinţate despre hotărârea sa de a suspenda activitatea din cadrul redacţiei B. şi a celei în limba franceză, începând cu aceeaşi dată de 28.09.2020, până la predarea funcţiei către noul redactor-şef".

De asemenea, recurentul a precizat că nici Tribunalul Bucureşti, nici Curtea de Apel Bucureşti nu au luat în considerare integral schimbul de mesaje din care făcea parte e-mailul din 28.09.2020.

Din întreaga corespondenţă purtată de redactorul-şef, care era mult mai substanţială şi mai relevantă decât selecţia arbitrară efectuată de instanţe, a fost extras în mod izolat numai acest mesaj. Recurentul a arătat că, exclusiv pe calea deducţiilor, fără a controla contextul în care se înscria, instanţa i-a atribuit acestui mesaj rolul de a semnala o intenţie nemărturisită, respectiv prezumtiva renunţare la mandatul de redactor-şef:

"Se impune cu putere evidenţei a constata că, prin e-mailul transmis la data de 28.09.2020, apelantul reclamant a înţeles să renunţe la funcţia de redactor-şef al celor două reviste, urmând să «predea» funcţia unui «nou redactor şef», bineînţeles o altă persoană decât apelantul-reclamant. Analizând logico-juridic termenii utilizaţi de apelantul-reclamant este fără putinţă de tăgadă că acesta nu a mai dorit să continue în funcţia de redactor-şef, urmând să predea funcţia unui nou redactor-şef care nu putea fi decât o altă persoană. Apelantul-reclamant nu putea să-şi predea sieşi funcţia de redactor, acesta neputând fi «vechiul» şi «noul» redactor-şef al celor două reviste în contextul evidenţiat, iar încercările acestuia de a reinterpreta manifestarea sa de voinţă sfidează realitatea factual-juridică" (Decizia civilă nr. 1484 A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti, p. 17 alin. (1), integral).

Faţă de corespondenţa integrală, nesupusă unei selecţii arbitrare, recurentul a precizat că sensul expresiei "predarea funcţiei către noul redactor-şef" nu necesita o interpretare suplimentară (analiză logico-juridică), fiind doar acela de reluare (continuare) a activităţii după suspendare, în vederea susţinerii raportului de activitate menţionat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului de Filozofie şi Psihologie.

Recurentul a subliniat că analiza logico-juridică a termenilor, efectuată de către instanţa de apel, a condus "fără putinţă de tăgadă" (ca să reia această formulă de evident impact retoric, dar fără acoperire în fapte) la concluzia că recurentul "nu a mai dorit să continue în funcţia de redactor-şef", însă această concluzie putea fi trasă numai cu o condiţie esenţială, de care nu s-a mai ţinut cont: dacă se făcea abstracţie de intenţia clar exprimată de acesta de a redacta şi susţine dinaintea Consiliului ştiinţific raportul de activitate al redacţiei.

Astfel, recurentul a arătat că a face abstracţie de această intenţie, foarte limpede exprimată, a însemnat a nu examina corect situaţia.

De asemenea, recurentul a precizat că realizase, de-a lungul anilor, peste 50 (cincizeci) de numere de revistă, asigurând frecvenţa şi calitatea apariţiilor, chiar şi în perioada stării de urgenţă şi de alertă. Recurentul a arătat că a considerat şi consideră în continuare că, dacă superiorii doreau să îl schimbe din funcţie, erau liberi să întreprindă acţiunile legale necesare, însă aceştia trebuiau să recunoască şi dreptul celui schimbat de a-şi prezenta măcar rezultatele muncii depuse, rezultate pe care alte persoane decât recurentul doreau să şi le însuşească prin îndepărtarea acestuia din funcţie.

Mai mult, recurentul a subliniat că intenţia prezentării raportului de activitate, spre deosebire de cea presupusă de renunţare la funcţie, nu doar că fusese clar formulată, ci fusese însoţită şi de procedura ce urma a fi parcursă, fiind transmisă din timp tuturor membrilor redacţiei (recurentul făcând trimitere la mesajul din 26.09.2020, existent la dosar).

Recurentul a precizat că "noul redactor-şef" nu era, aşadar, o altă persoană, ci era vorba chiar despre recurentul însuşi, care fusese nou confirmat în funcţie de Prezidiul Academiei Române (mai exact, în luna februarie 2020). Acesta a subliniat suplimentar că evenimentele invocate avuseseră loc, în cea mai mare parte, în intervalul în care fusese decretată starea de urgenţă, urmată apoi de starea de alertă.

Totodată, recurentul a arătat că pârâtele Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română, care nu dispuneau de alte dovezi privind pretinsa abandonare a funcţiei de către acesta, se foloseau în mod incorect de perceperea deformată a situaţiei de moment, aşa cum fusese reţinută de către instanţa de fond şi consolidată apoi, cu ajutorul analizei logico-juridice a termenilor, de către instanţa de apel. Recurentul a subliniat că, în realitate, faptele se petrecuseră întocmai cum reieşea din corespondenţa integrală purtată la acel moment:

"noul redactor-şef" desemna una şi aceeaşi persoană cu "vechiul" redactor-şef.

În final, recurentul a precizat că, în cazul în care nu s-ar fi recurs, din lipsă de alte dovezi, la a vedea două persoane în loc de una singură, raportul de activitate ar fi fost redactat, depus şi analizat de Consiliul ştiinţific, respectându-se astfel Regulamentele în vigoare.

Recurentul a subliniat că prezentarea raportului de activitate era, de altminteri, în acel context, o necesitate, deoarece membrii redacţiei (majoritatea fiind şi membri ai Consiliului Ştiinţific) încetaseră, pe tot parcursul anului 2020, orice colaborare cu recurentul apelant-reclamant. Acest fapt fusese atestat ulterior chiar de Comisia de disciplină pe care Institutul de Filozofie şi Psihologie o instituise împotriva acestuia, în scopul intimidării. A precizat că înregistrarea discuţiei dintre el şi membrii Comisiei fusese depusă ca probă chiar de către Institutul de Filozofie şi Psihologie, deşi aceasta nu dovedea că ar fi renunţat la funcţie, ci, dimpotrivă, că fusese îndepărtat din funcţie. Astfel, componenţa colectivului de redacţie ar fi trebuit modificată.

Recurentul a arătat că, în mod nelegal şi neîntemeiat, instanţele de fond şi de apel au intervenit în recalificarea juridică a ceea ce consemnaseră pârâtele prin deciziile atacate, concluzionând că ar fi existat o demisie din partea recurentului. De altfel, existenţa unei demisii constituise punctul principal al apărărilor (întâmpinărilor) formulate de cele două pârâte, Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română.

Mai mult, recurentul a precizat că determinarea mesajului din 28.09.2020 drept renunţare la mandat nu fusese iniţial semnalată nici de Institutul de Filosofie şi Psihologie, nici de Academia Română, ci această interpretare survenise abia pe parcursul procesului. Mai exact, recurentul a arătat că această interpretare apărea pentru prima dată în motivarea sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, respectiv în cea de-a doua versiune, revizuită, a motivării, reprezentând un ecou neaşteptat al declaraţiilor reluate, la fiecare dintre termenele procesului, dar nedovedite în final de Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română, privind existenţa unei demisii. Deşi Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română nu au putut să înainteze instanţei de fond pretinsul document care ar fi cuprins demisia sa (depunând, în schimb, cu totul alte elemente decât cele promise instanţei), instanţa i-a admis totuşi, în mod tacit, existenţa demisiei.

Astfel, recurentul a precizat că instanţa de apel a afirmat în mod eronat că "apelantul-reclamant urmăreşte să reconfigureze realitatea factual-juridică stabilită pe baze de probe care au fost valorificate riguros exact din punct de vedere legal, Curtea fiind nevoită a evidenţia o dată în plus că apelantul-reclamant nu a fost îndepărtat/schimbat/revocat din funcţia de redactor-şef al celor două reviste ca urmare a unei activităţi defectuoase, evaluate conform regulamentului, ci acesta a renunţat la mandatul de redactor-şef".

În raport cu cele arătate anterior, recurentul a subliniat că, de-a lungul întregului proces, început încă din anul 2021, nu îşi modificase deloc poziţia iniţială, avută chiar dinaintea începerii procesului, poziţie prin care contestase modalitatea de înlăturare din funcţia de redactor-şef al celor două reviste, modalitate pe care a considerat-o în continuare abuzivă şi nedreaptă.

În schimb, recurentul a precizat că Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română susţinuseră, în anii care trecuseră de la începutul procesului, următoarele afirmaţii: a) că mandatul încredinţat de Prezidiul Academia Română era expirat (aspect faţă de care recurentul afirmă că a dovedit contrariul, respectiv că fusese reînnoit recent); b) că recurentul ar fi demisionat din funcţia de redactor-şef (afirmaţie care nu ar fi fost dovedită); c) că recurentul şi-ar fi îndeplinit defectuos obligaţiile ce-i reveneau în calitatea sa de redactor-şef (susţinere pe care, în final, arată că chiar instanţa a constatat că nu mai era cazul să o susţină); d) că recurentul nu ar fi avut calitatea de a contesta decizia de îndepărtare din funcţie (susţinere respinsă de instanţă); e) că recurentul ar fi depăşit termenele stabilite de lege pentru a se adresa instanţei (susţineri formulate în numeroase ocazii, toate respinse de instanţă).

Recurentul a subliniat că toate aceste afirmaţii formulate de Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română au fost infirmate, rând pe rând, de fapte, astfel încât poate să emită părerea că, dacă exista cineva care dorea "reconfigurarea realităţii factual-juridice", de data aceasta nu era vorba despre una şi aceeaşi persoană cu recurentul.

Acesta a precizat că faptele sunt cele care infirmă concluzia că ar fi intenţionat să reconfigureze "realitatea factual-juridică stabilită pe baze de probe".

Prin motivele de recurs, recurentul a solicitat ca, în judecarea cazului de faţă, să fie luate în considerare toate probele administrate, fără ca acestea să fie supuse deformării printr-o interpretare părtinitoare.

În ceea ce priveşte interpretarea dată materiei renunţării la mandat, recurentul a arătat că instanţa de apel a efectuat o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente, fără să ţină cont de voinţa părţilor, în special de a sa, care convenise asupra continuării activităţii de conducere a celor două reviste şi care nu prezentase nicio renunţare către organul ce-i încredinţase mandatul de conducere.

Recurentul a precizat că hotărârea Curţii de Apel, prin care fusese menţinută sentinţa Tribunalului Bucureşti, se sprijinea, sub aspect material, pe un unic element de susţinere: mesajul electronic (e-mailul) expediat de către recurent (în calitate de redactor-şef) membrilor colectivului redacţional al revistei, la data de 28.09.2020.

Acesta a subliniat că respectivul mesaj fusese emis de redactorul-şef către membrii colectivului editorial şi de redacţie în cadrul procesului de evaluare a activităţii membrilor redacţiei, proces care fusese declanşat conform Regulamentelor de funcţionare ale celor două publicaţii ştiinţifice (art. 9), după recenta reconfirmare în funcţie a redactorului-şef de către Prezidiul Academiei Române (februarie 2020).

Recurentul a mai precizat că mandatul său fusese recent reînnoit, ceea ce implica faptul că activitatea desfăşurată de acesta fusese evaluată pozitiv, aspect pe care recurentul îl susţinuse încă din acţiunea sa iniţială. În acest context, formula utilizată în mesajul electronic din data de 28.09.2020, privind instalarea noului redactor-şef, avea sensul foarte clar că recurentul urma să reia activitatea redacţiei. Recurentul a mai arătat că, de altfel, respectivul mesaj nici nu fusese trimis persoanelor abilitate să fie notificate în eventualitatea unei retrageri din funcţie, ci fusese adresat exclusiv membrilor redacţiei şi comitetelor consultative.

Recurentul a subliniat că, deşi fusese dispus din oficiu un interogatoriu al său, prezent fiind la şedinţa de judecată, Curtea de Apel Bucureşti hotărâse să nu ţină cont de răspunsurile sale lămuritoare. Instanţa îndepărtase astfel chiar proba administrată direct de completul de judecată şi, fără a motiva în fapt şi în drept, nu arătase de ce înţelesese să înlăture concluziile acestei probe cu privire la ceea ce a comunicat prin e-mail membrilor colectivului de redacţie de care era nemulţumit, pronunţând o hotărâre care nu cuprindea motivele pe care se întemeia această decizie.

Recurentul a precizat că, prin depoziţia sa, arătase fără echivoc curţii de apel că mesajul electronic din data de 28.09.2020 nu reprezenta un act de demisie şi nici o declaraţie de renunţare la mandat, ci fusese, aşa cum adusese, de altminteri, la cunoştinţa instanţei de apel, doar un simplu anunţ intern, prin care se înştiinţau membrii redacţiei (nu şi autoritatea care ar fi trebuit informată despre renunţare, în cazul în care aceasta chiar ar fi survenit) despre suspendarea activităţii curente. Suspendarea fusese, de altfel, necesară pe perioada evaluării activităţii membrilor redacţiei, deoarece urma să fie redactat un raport de activitate.

Recurentul a arătat că greşita interpretare a stării de fapt şi a temeiului de drept date de curtea de apel consta în aceea că, deşi instanţa reţinuse corect că:

"Aşadar, chiar dacă nu mai era redactor-şef începând cu data de 28.09.2020, apelantul-reclamant şi-a asumat finalizarea şi publicarea nr. 5 al B.", a greşit în mod flagrant atunci când a interpretat:

"ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că nu a renunţat la mandatul de redactor-şef".

Mai mult, recurentul a subliniat că în mesajul din data de 28.09.2020 nu se vorbise deloc despre vreo abandonare (demisie, renunţare, expirare ori cum i s-ar spune) de către redactorul-şef a mandatului recent reînnoit. În aceste condiţii, pretinsa manifestare de voinţă sesizată în mod inexplicabil de instanţa curţii de apel, nu era confirmată de acest mesaj transmis cu numai două zile înaintea pretinsei formulări a intenţiei de renunţare.

De asemenea, recurentul a precizat că şedinţa Consiliului Ştiinţific din data de 20.10.2020 avusese loc în absenţa redactorului-şef, fiind anunţată, de către altcineva, renunţarea acestuia la funcţie. La şedinţa respectivă a Consiliului nu se pomenise despre raportul de activitate deja anunţat de către recurent în mesajul din 26.09.2020, raport care urma să fie prezentat Consiliului Ştiinţific. Acest fapt fusese cauzat de împrejurarea că recurentul fusese împiedicat să îl prezinte, prin îndepărtarea sa nejustificată de la conducerea B./C..

În final, recurentul a subliniat că mesajul electronic din data de 28.09.2020 fusese depus la dosarul procesului, însă nu a fost luat în considerare de instanţa Curţii de Apel.

Recurentul a subliniat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, acesta a arătat că hotărârea cuprindea motive contradictorii, precum şi motive străine de natura cauzei, aspecte pe care le-a dezvoltat detaliat în prezenta cerere de recurs.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a stabilit, în limitele judecăţii, situaţia reală de fapt şi nu a luat deloc în considerare probatoriile încuviinţate (inclusiv mărturia făcută de către el în faţa celor doi judecători) şi au fost înlăturate nemotivat apărările formulate.

Recurentul a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale invocate şi că toate acestea constituie considerentele pentru care solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În final, recurentul a solicitat, având în vedere culpa procesuală a intimatelor Institutul de Filozofie şi Psihologie şi Academia Română în declanşarea prezentului litigiu, obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru şi onorariul avocatului pentru toate fazele procesuale. Partea inferioară a formularului

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Academia Română

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Academia Română a solicitat respingerea recursului formulat de A. ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală. De asemenea, intimata a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a susţinut că recurentul-reclamant nu a prezentat argumente clare şi concrete cu privire la nelegalitatea deciziei Prezidiului Academiei Române din data de 18.11.2020, prin care a fost aprobată noua componenţă a colectivelor de redacţie ale B. şi C.. Contestarea recurentului vizează exclusiv decizia Consiliului Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" din data de 20.10.2020, care reprezintă un act administrativ emis de o unitate cu personalitate juridică distinctă faţă de Academia Română.

Intimata a arătat că, potrivit regulamentelor interne, evaluarea activităţii redactorului-şef şi propunerea de înlocuire a acestuia intră în competenţa Consiliului Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru". Decizia de înlocuire a fost validată de secţia de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, fiind ulterior aprobată de Prezidiul Academiei Române, în şedinţa din data de 18.11.2020.

De asemenea, intimata a susţinut că e-mailul transmis de recurent în data de 28.09.2020, prin care acesta anunţa suspendarea activităţii şi predarea funcţiei, reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă cu efect juridic. Deciziile ulterioare adoptate de Consiliul Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" şi validate de Academia Română au fost justificate şi conforme cu această manifestare.

A subliniat faptul că Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" sunt entităţi distincte, fiecare având personalitate juridică proprie. Academia Română are calitatea de ordonator principal de credite, în timp ce Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" funcţionează ca ordonator secundar de credite, având autonomie în gestionarea propriilor activităţi administrative.

Instanţele anterioare au constatat în mod corect că renunţarea la mandat produce efecte juridice chiar şi în lipsa acceptării exprese de către mandant, fiind irelevant faptul că recurentul nu a comunicat această renunţare direct către Prezidiul Academiei Române.

Decizia atacată respectă toate dispoziţiile legale şi statutare aplicabile, iar recurentul nu a demonstrat existenţa vreunei încălcări a acestora.

5.2 Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru"

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs, motivat de neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală. Totodată, intimatul a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a susţinut lipsa motivării corespunzătoare a cererii de recurs. În acest sens, a arătat că recurentul indică, în mod formal, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., fără a dezvolta motive concrete care să justifice incidenţa acestora. Conform prevederilor legale, recurentul avea obligaţia să identifice şi să detalieze în mod specific nelegalităţile hotărârii recurate.

De asemenea, intimatul a subliniat că recurentul formulează critici referitoare la aprecierea probelor de către instanţa de apel, fără a demonstra modul în care hotărârea recurentă ar fi nelegală. Instanţa de control judiciar nu poate reanaliza probele, ci doar poate verifica incidenţa motivelor de casare prevăzute de lege.

Intimatul a apreciat că invocarea "de formă" a dispoziţiilor legale, fără o dezvoltare adecvată a argumentelor în drept, atrage nulitatea cererii de recurs.

În ceea ce priveşte respingerea recursului ca nefondat, intimatul a arătat că recurentul, printr-un e-mail din data de 28.09.2020, a informat redacţia despre suspendarea activităţii sale până la predarea funcţiei de redactor-şef, fapt interpretat ca o renunţare la mandat. Consiliul Ştiinţific al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru"a luat act de această decizie şi a propus numirea unui nou redactor-şef, propunere care a fost validată ulterior de Prezidiul Academiei Române.

Intimatul a susţinut că deciziile atacate au fost emise în conformitate cu regulamentele interne ale Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" şi Academiei Române. Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" avea competenţa de a evalua activitatea reclamantului şi de a propune înlocuirea acestuia.

În acest context, e-mailul transmis de recurent a fost considerat o manifestare unilaterală de voinţă, care a justificat actele administrative ulterioare.

În drept, intimatul a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ., precum şi jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Răspunsul la întâmpinare

Intimatele nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1484/2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14.11.2023, în dosarul nr. x/2021. Recursul a fost formulat în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru".

Se observă încă, că recurentul a invocat formal motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., fără însă a dezvolta critici concrete de nelegalitate.

Astfel, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi interpretat greşit dispoziţiile legale, considerând că recurentul ar fi renunţat unilateral la mandat, deşi nu a fost adresată nicio declaraţie expresă de renunţare organului competent.

De asemenea, recurentul a mai precizat că instanţa de apel a redefinit situaţia sa, ignorând faptul că revocarea sa din funcţie a fost decisă fără respectarea procedurilor prevăzute de Regulamentele revistelor.

A mai considerat că în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că manifestarea sa de voinţă constituie un act juridic unilateral, în condiţiile în care nu a fost prezentat niciun document oficial care să susţină această concluzie.

Cu prilejul dezbaterilor recursului, recurentul a arătat că acest motiv de recurs ar viza faptul că, fără o apărare formulată în acest sens, judecătorul fondului a interpretat e-mailul respectiv ca fiind o încetare de mandat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti presupune încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin ingerinţa în competenţele altor autorităţi.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu a motivat în ce mod, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti şi-ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Interpretarea e-mailului, probă administrată în proces, reprezintă o chestiune legată de aprecierea probelor şi nu o încălcare a atribuţiilor judiciare de către instanţa de apel, astfel cum susţine recurentul. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti presupune o ingerinţă în competenţele altor autorităţi sau o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. În speţă, lecturând cererea de recurs, se observă că recurentul nu a invocat prin nici o critică, în ce mod instanţa de apel ar fi intervenit în atribuţiile unei alte autorităţi.

Interpretarea probelor, inclusiv a declaraţiilor şi documentelor prezentate de părţi, intră în competenţa instanţelor de fond şi de apel, iar nu în cea a instanţei de recurs. În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a analizat probele administrate în dosar, interpretând e-mailul recurentului în contextul ansamblului probator administrat în cauză.

Din această perspectivă, se observă că criticile recurentului în această direcţie reprezintă doar o nemulţumire faţă de modul de apreciere a probelor de către instanţele devolutive, aspect care însă, nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocarea acestui text legal de către recurent fiind aşadar, una doar formală, lipsită în mod real de conţinut.

Un alt grup de critici adus deciziei atacate de către recurent vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar conţine motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurentul a susţinut în această direcţie, în esenţă, că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt, ignorând probele administrate, inclusiv propria sa mărturisire, deşi aceasta fusese administrată direct în faţa completului de judecată, apărările sale fiind înlăturate nemotivat.

Totodată, recurentul a subliniat că, potrivnic probelor administrate în cauză, s-a reţinut de către instanţe o situaţie de fapt defavorabilă acestuia şi neconformă realităţii. Instanţele ar fi interpretat în mod izolat e-mailul recurentului din 28.09.2020, fără însă, a analiza întregul context al corespondenţei purtate.

Înalta Curte constată că inclusiv criticile subsumate de către recurentul reclamant motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu se circumscriu în realitate acestui motiv de recurs.

Astfel, pe de o parte, se constată că ceea ce reclamă de fapt recurentul, inclusiv din această perspectivă procesuală, este de fapt, tot modalitatea diferită de interpretare a probelor administrate cauzei, inclusiv interogatoriul luat recurentului reclamant, de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, spre deosebire de propria sa interpretare. Se observă că recurentul se grefează în cadrul susţinerilor sale referitoare la lipsa de motivare a deciziei recurate, tot pe contestarea situaţiei de fapt a cauzei, stabilite de instanţa de apel în temeiul probelor administrate, aspect de natură a nu atrage calificarea criticilor în motivul de recurs invocat de parte.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu s-a indicat nici în ce mod concret ar fi contradictorii considerentele deciziei recurate sau ce motive concrete străine de cauză ar conţine motivarea deciziei recurate, astfel încât nici din această perspectivă, nu se configurează motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de partea procesuală, afirmarea generală că raţionamentul instanţei este "contradictoriu" sau că ar cuprinde motive străine nefiind suficientă pentru a îndeplini exigenţele legale.

O hotărâre judecătorească nu poate fi considerată nemotivată sau motivată necorespunzător doar pentru că partea nemulţumită nu este de acord cu raţionamentul instanţei sau cu situaţia de fapt stabilită de aceasta sau cu accentul pe care instanţele devolutive, în conturarea situaţiei de fapt, înţeleg să îl aşeze pe una sau alta dintre probele administrate cauzei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a statuat că instanţele naţionale au obligaţia de a motiva hotărârile lor, însă această obligaţie nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor sau analiza fiecărei probe în parte, ci doar expunerea principalelor raţionamente juridice care justifică soluţia adoptată. De asemenea, a mai statuat că instanţele trebuie să ofere o motivare suficientă pentru ca părţile să poată înţelege raţionamentul deciziei, fără a fi necesară o analiză exhaustivă a fiecărui aspect ridicat de către părţi, atât timp cât motivele esenţiale sunt clar exprimate. O hotărâre este lipsită de motivare atunci când nu conţine nicio explicaţie a soluţiei adoptate sau nu permite părţilor să înţeleagă raţionamentul instanţei.

Înalta Curte constată conclusiv că în cauză, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este configurat prin criticile concrete formulate de recurentul reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată în esenţă, că instanţa de apel ar fi dat o interpretare eronată dispoziţiilor legale în materia renunţării la mandat, fără să ţină cont de voinţa părţilor, a sa, voinţă prin care s-a convenit continuarea activităţii, recurentul conducând cele două reviste. A mai susţinut şi că instanţa de apel a interpretat greşit situaţia de fapt şi temeiul de drept, dând o interpretare greşită conţinutului probelor şi e-mailului expediat în data de 28.09.2020. De asemenea, instanţa de apel nu ar fi luat în considerare mesajul electronic din 26.09.2020. Recurentul a arătat că instanţele devolutive ale fondului cauzei ar fi deformat faptele şi că analiza instanţei conduce la încălcarea gravă a principiului disponibilităţii, a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine din perspectiva acestui motiv de recurs invocat, că recurentul nu a indicat normele specifice de drept material încălcate şi nici modul concret în care acestea ar fi fost greşit interpretate şi aplicate de instanţa de apel.

Or, aplicarea greşită a normelor de drept material presupune interpretarea incorectă a dispoziţiilor legale relevante pentru soluţionarea cauzei. Recurentul reclamant nu a indicat însă, nici o normă de drept substanţial concretă care să fi fost încălcată şi modul determinat în care ar fi fost greşit interpretată şi aplicată în cauză. Partea procesuală s-a rezumat doar să menţioneze, în mod repetat, că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale incidente, fără a individualiza nici una dintre acestea.

Sub un secund aspect, Înalta Curte observă că tot ansamblul de argumente dezvoltatoare ale acestui grup dezvoltat de critici vizează de asemenea, tot greşita reţinere, configurare de către instanţa de apel a situaţiei de fapt a cauzei, aspect care excede limitelor controlului jurisdicţional de recurs.

Astfel, toate criticile recurentului referitoare la administrarea probelor în apel nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor legale, recursul este o cale extraordinară de atac, destinată exclusiv verificării legalităţii hotărârii atacate şi nu reexaminării situaţiei de fapt sau a probatoriului administrat în fond şi apel. Instanţa de recurs nu poate cenzura modul în care instanţa de apel a apreciat probele, întrucât această activitate intră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond şi apel, potrivit principiului devoluţiunii.

În speţă, recurentul formulează critici care vizează reevaluarea probatoriului administrat, susţinând că instanţa de apel nu ar fi acordat importanţa cuvenită unor probe, precum interogatoriul său şi alte înscrisuri sau că nu ar fi ţinut cont de voinţa părţilor (a sa) sau că ar fi trebuit să interpreteze altfel probele administrate.

Însă, astfel de critici nu constituie un motiv de recurs admisibil, deoarece interpretarea şi aprecierea probelor reprezintă prerogativa instanţelor de fond şi de apel, iar nu a instanţei de recurs. Înalta Curte constată că inclusiv voinţa unor părţi reprezintă un aspect tot de fapt, el reprezentând poziţia subiectivă a unei persoane, faţă de un anumit element sau de o anumită împrejurare.

Se observă că recurentul nu îşi exprimă decât o nemulţumire subiectivă faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat probele în cauză şi a stabilit situaţia de fapt. Or, conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi, dezacordul cu soluţia instanţei inferioare în privinţa probatoriului nu poate fundamenta un recurs în condiţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, şi acest ansamblu de critici nu este arondat motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., recursul neputând constitui o a treia etapă de examinare a probelor, ci presupunând doar un control de legalitate asupra hotărârii atacate.

În egală măsură, instanţa de recurs constată faptul că deşi a invocat că analiza instanţei de apel conduce la încălcarea gravă a principiului disponibilităţii, a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil (critici care oricum nu ar atrage incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ci a art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), recurentul reclamant nu a indicat şi modul concret în care s-ar fi produs această încălcare, maniera determinată în care aceste drepturi fundamentale i-ar fi fost afectate prin decizia recurată. Aşadar, critica în acest sens poartă un caracter larg de generalitate, diluant, care împiedică pe cale de consecinţă, subordonarea sa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În fine, critica recurentului reclamant în sensul că instanţele de fond şi de apel ar fi procedat la o recalificare juridică, reţinând că ar exista o demisie, este de asemenea, orientată de fapt, către contestarea situaţiei de fapt a cauzei, reţinute de către instanţa de apel, aspect care din nou, excede controlului strict de legalitate al unei instanţe de recurs, astfel cum s-a ilustrat supra.

În temeiul tuturor acestor elemente expuse, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs nu îndeplineşte cerinţele legale, simpla enunţare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8, neînsoţită de critici corespunzătoare din acest unghi de vedere, neechivalând cu dezvoltarea motivelor de recurs, aşa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Întrucât accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor reglementate în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor cerinţe imperative, întrucât modalitatea de redactare a cererii de recurs aleasă de recurent nu îngăduie determinarea unor critici de nelegalitate care să învestească în mod legal instanţa de recurs, aceasta trebuind a fi învestită doar cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel şi nu şi a temeiniciei acesteia, nefiind aşadar, respectate de către recurent exigenţele art. 488 C. proc. civ., rezultă în concluzie, că neîncadrându-se în motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac promovată este nulă.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că întrucât motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., neputând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, se va aplica sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constatându-se nul recursul declarat.

Partea inferioară a formularului

Partea inferioară a formularului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei nr. 1484 A din 14 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Academia Română şi Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru".

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.