Validity of onerous claim assignment and prescription interruption via property possession in pre-contract resolution

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 19.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Biroul Individual Notarial B., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E., încheiat între el, reclamantul, şi Biroul Individual Notarial B., pentru lipsa cauzei, fraudă la lege şi cauză ilicită.

În subsidiar, în raport cu capătul 1 de cerere, a solicitat anularea contractului de cesiune de creanţă autentificat.

A solicitat de asemenea, rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 29.10.2008 încheiat între reclamant şi promitenţii-vânzători D. şi C. şi obligarea la:

a) restituirea avansului în sumă de 200.000 euro, la cursul de schimb al BNR din ziua efectuării plăţii,

b) plata dobânzii legale începând cu data de 15 ianuarie 2015 când reclamantul a restituit pârâtei D. imobilul,

c) obligarea la daune-interese de 200.000 euro potrivit clauzei penale din antecontract,

d) restituirea sumei de 50.000 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii capitale efectuate de reclamant la imobil cu acordul promitenţilor-vânzători.

Reclamantul a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 939 din 10.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere vizând nulitatea relativă a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E., ca neîntemeiată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.10.2008 între reclamant si pârâţii D. şi C., semnătura părţilor fiind certificată de avocat F., ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi C., ca neîntemeiată.

A admis acţiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Biroul Individual Notarial B., D. şi C..

A constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E..

A dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.10.2008 între reclamant şi pârâţii D. şi C., semnătura părţilor fiind certificată de avocat F..

A repus părţile în situaţia anterioară a încheierii acestui antecontract şi a dispus restituirea de către pârâţi a avansului achitat de către reclamant, respectiv suma de 200 000 EUR, la cursul BNR din data efectuării plătii.

A obligat pârâţii D. şi C. la plata către reclamant a sumei de 200 000 EUR cu titlu de daune-interese potrivit antecontractului la cursul BNR din data efectuării plătii.

A obligat pârâţii D. şi C. la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani la care au fost obligaţi prin prezenta, dobândă legală care este datorată de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv 19.02.2020.

A obligat pârâţii D. şi C. la plata către reclamant a sumei de 10068,5 RON (onorariu de avocat) şi 26330 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A obligat pârâtul Biroul Individual Notarial B. la plata către reclamant a sumei de 10068,5 RON reprezentând onorariu avocat şi 13650 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1710 A din 15.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanţii pârâţi C. şi D. şi Biroul Individual Notarial B. împotriva sentinţei civile nr. 939/10.06.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2020.

A admis apelul incident declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 939/10.06.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2020, cu privire la considerentele sentinţei civile nr. 939/10.06.2021 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A înlăturat considerentele primei instanţe greşite referitoare la motivul de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanţă, calificarea cesiunii de creanţă ca fiind o creanţă cu titlu gratuit şi cu privire la legea aplicabilă referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

A înlocuit considerentele primei instanţe pe aspectele indicate cu propriile considerente.

A menţinut soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei civile nr. 939/10.06.2021 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A obligat pe apelanţii-pârâţi la plata sumei de 14.712,68 cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

4. Calea de atac formulată în cauză

Recurenţii au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1710 A din data de 15 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul menţionat anterior.

Prin cererea formulată, aceştia au solicitat instanţei admiterea recursului, casarea în integralitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu menţiunea ca în rejudecare, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, recurenţii au solicitat ca, în situaţia în care Înalta Curte ar aprecia că prezenta cauză nu poate fi trimisă spre rejudecare, să fie reţinută cauza pentru rejudecarea pe fond, iar cererea de chemare în judecată să fie respinsă.

Totodată, aceştia au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În motivarea recursului, recurenţii s-au prevalat de motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7, şi 8 C. proc. civ., invocând în sinteză următoarele motive:

Astfel, după ce au prezentat situaţia de fapt a cauzei, recurenţii au formulat critici referitoare la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., unul dintre motivele de recurs se referea la încălcarea autorităţii lucrului judecat.

Aşa cum au susţinut recurenţii şi în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel, intimatul a depus anterior o plângere penală împotriva recurentei D. şi împotriva titularului Biroului Notarial, B..

Prin ordonanţa nr. 486/P/2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 lit. a) şi b) teza I C. proc. pen., a dispus clasarea cauzei.

Această ordonanţă a fost menţinută ulterior prin ordonanţa nr. 200/II-2/2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Împotriva ordonanţei de clasare, în temeiul art. 340 C. proc. pen., intimatul a formulat o plângere la judecătorul de cameră preliminară.

Prin încheierea din 2 decembrie 2019, judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea intimatului, stabilind că soluţia de clasare a cauzei fusese legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C. pen., judecătorul de cameră preliminară a calificat Contractul de cesiune drept un contract încheiat cu titlu gratuit.

Ulterior acestei calificări, judecătorul de cameră preliminară a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1585 alin. (5) C. civ., potrivit cărora cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.

Astfel, stabilind şi încadrând juridic situaţia de fapt, judecătorul de cameră preliminară a stabilit că, în cazul unei cesiuni de creanţă cu titlu gratuit, raport juridic în cadrul căruia cedentul nici măcar nu garantează existenţa creanţei, în sensul legii penale, nu exista o acţiune de inducere în eroare a persoanei vătămate, săvârşită astfel încât, fără această eroare, persoana înşelată nu ar fi încheiat contractul în condiţiile stipulate.

Cu toate acestea, Curtea de Apel din prezenta cauză a recalificat contractul de cesiune, stabilind că a fost încheiat cu titlu oneros.

În opinia recurenţilor, prin această recalificare, Curtea de Apel a încălcat principiul respectării puterii lucrului judecat.

Recurenţii au făcut trimitere la dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile ce judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi persoana care a săvârşit-o. Potrivit aceluiaşi text legal, instanţa civilă nu era legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Recurenţii au subliniat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., rezultă că instanţa civilă este ţinută de celelalte aspecte tranşate în cadrul procesului penal, mai puţin cele referitoare la existenţa prejudiciului sau la vinovăţia autorului faptei ilicite. Aceştia au subliniat că o asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât situaţia de fapt analizată de judecătorul de cameră preliminară a fost stabilită pe baza unui probatoriu legal administrat.

Raportat la cauza prezentă, judecătorul de cameră preliminară, constatând că respectiva cesiune a fost încheiată cu titlu gratuit, a stabilit că nu erau îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, întrucât în cadrul cesiunilor cu titlu gratuit cedentul nu garantează nici măcar existenţa creanţei.

Având în vedere că această împrejurare tranşată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei ilicite, recurenţii au susţinut că instanţa civilă era obligată să respecte puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte calificarea juridică atribuită contractului de cesiune.

De asemenea, recurenţii au mai precizat că, având în vedere că art. 28 C. proc. pen. nu distinge tipul hotărârii judecătoreşti, sub incidenţa acestuia intră inclusiv încheierile judecătorului de cameră preliminară, prin care se soluţionează plângerile formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, conform art. 340 C. proc. pen.

În sprijinul acestei afirmaţii, recurenţii au indicat dispoziţiile art. 370 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora încheierile penale sunt considerate hotărâri judecătoreşti.

În consecinţă, ţinând cont de argumentele prezentate, recurenţii au considerat că motivul de recurs privind încălcarea autorităţii lucrului judecat este întemeiat.

În continuarea motivelor de recurs, recurenţii au abordat incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea antecontractului.

Aceştia au arătat că instanţa de apel a respins apărarea recurenţilor privind prescrierea dreptului de a solicita rezoluţiunea antecontractului de vânzare.

În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut existenţa unui caz de întrerupere a prescripţiei, constând în predarea imobilului în posesia intimatului.

Astfel, instanţa de apel a menţionat că, deşi cursul prescripţiei începuse să curgă în anul 2009, respectiv de la termenul limită pentru încheierea contractului stabilit pentru data de 1 iunie 2009, acesta fusese întrerupt ca efect al predării posesiei, care echivala cu recunoaşterea dreptului, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

De asemenea, în motivarea sa, curtea de apel a invocat inclusiv decizia civilă nr. 2410 din 24 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte, prin care se statuase că predarea posesiei bunului imobil însemna că termenul de prescripţie nu începuse să curgă atât pentru acţiunea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic, cât şi pentru acţiunea în rezoluţiunea antecontractului, deoarece ambele acţiuni dădeau naştere unui drept de aceeaşi natură - drept de creanţă.

Recurenţii au evidenţiat că prin decizia menţionată anterior, Înalta Curte a stabilit că în cazul în care promitenta-cumpărătoare se afla în posesia bunului, care nu a fost revendicat de promitenţii-vânzători printr-o acţiune personală sau reală, termenul de prescripţie începea să curgă abia de la momentul la care aceasta a aflat că vânzarea devenise imposibilă.

Astfel, recurenţii au arătat că, potrivit deciziei respective, încetarea efectelor întreruperii prescripţiei nu este echivalentă cu încetarea posesiei, ci trebuie raportată la momentul la care promitentul-cumpărător a aflat despre imposibilitatea vânzării.

În speţă, părţile au convenit expres că termenul limită pentru încheierea contractului autentic să fie data de 1 iunie 2009, până la care promitenţii-vânzători se obligaseră să obţină titlul de proprietate asupra imobilului.

Având în vedere că recurenţii depuseseră, fără succes, diligenţele necesare în vederea dobândirii titlului de proprietate până la termenul stabilit în antecontract, iar autorităţile publice se dovediseră reticente în îndeplinirea obligaţiilor legale de emitere a acestui titlu într-un termen rezonabil, recurenţii au susţinut că, începând cu data de 1 iunie 2009, intimatul a aflat că încheierea contractului de vânzare devenise obiectiv imposibilă.

Acest aspect era cu atât mai evident cu cât, la acel moment, data dobândirii titlului de proprietate fusese incertă, imposibil de anticipat.

În consecinţă, recurenţii au susţinut că, din data de 1 iunie 2009, intimatul a avut cunoştinţă despre imposibilitatea încheierii contractului autentic, însă acesta a rămas în pasivitate, continuând să deţină imobilul fără justificare până în anul 2015.

În această situaţie, termenul de prescripţie a început să curgă chiar de la 1 iunie 2009, din momentul în care intimatul a aflat că încheierea contractului autentic nu mai era posibilă.

Totodată, recurenţii au arătat că admiterea ideii că simpla detenţie a imobilului ar echivala cu întreruperea perpetuă a prescripţiei, până la predarea bunului înapoi promitenţilor-vânzători, ar deturna instituţia întreruperii prescripţiei de la scopul pentru care a fost reglementată, şi anume ieşirea creditorului din pasivitate sau recunoaşterea de către debitor a dreptului prescris.

Aceştia au subliniat că există o distincţie clară între situaţia în care contractul de vânzare putea fi încheiat şi situaţia în care a intervenit imposibilitatea obiectivă a încheierii acestuia.

Astfel, dacă promitentul-cumpărător nu cunoştea împrejurările care făceau imposibilă încheierea contractului, detenţia imobilului putea justifica lipsa acţiunii de recuperare a avansului, întrucât încă exista speranţa realizării contractului.

Însă, în cazul în care promitentul-cumpărător cunoştea existenţa unor împrejurări obiective care făceau imposibilă încheierea contractului autentic şi continua să deţină imobilul, simpla detenţie nu putea echivala cu o atitudine proactivă care să întrerupă prescripţia, deoarece acesta nu a ieşit din pasivitate şi nu a urmărit recuperarea avansului.

Mai mult decât atât, recurenţii au precizat că, în astfel de condiţii, nici promitenţii-vânzători nu puteau fi consideraţi că recunoşteau existenţa dreptului intimatului, din moment ce încheierea contractului devenise imposibilă.

De asemenea, aceştia au susţinut că, odată ce intimatul cunoscuse imposibilitatea încheierii contractului, acesta a pierdut elementul psihologic al posesiei ("animus") şi a devenit un simplu detentor precar, fără a se mai comporta ca un adevărat proprietar al bunului.

Astfel, recurenţii au arătat că instanţa de apel a respins în mod eronat susţinerile privind calitatea intimatului de detentor precar şi a calificat în mod greşit detenţia imobilului drept o posesie întreruptivă a prescripţiei.

Prin urmare, recurenţii au susţinut că intimatul a rămas în pasivitate începând cu data de 1 iunie 2009, fără a întreprinde vreun demers pentru recuperarea avansului, deşi cunoştea că încheierea contractului devenise imposibilă.

Aceştia au concluzionat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului şi constatarea prescrierii dreptului intimatului de a solicita rezoluţiunea antecontractului şi restituirea avansului achitat.

În continuarea cererii de recurs, recurenţii au invocat aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor noului C. civ. cu privire la condiţiile răspunderii civile contractuale şi ale rezoluţiunii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii sale în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea acestuia.

Recurenţii au subliniat că, având în vedere faptul că rezoluţiunea avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic, aceasta reprezenta una dintre formele de încetare a contractului.

Prin urmare, pentru a dispune rezoluţiunea unui contract, instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi ale rezoluţiunii prin raportare la legea sub imperiul căreia fusese încheiat contractul respectiv.

În acest context, recurenţii au evidenţiat că instanţa de apel, în subsecţiunea B, paginile 47-50 din decizia atacată, a analizat îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii raportându-se la dispoziţiile noului C. civ., deşi antecontractul fusese încheiat sub imperiul C. civ. din 1864.

Având în vedere dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, recurenţii au considerat că instanţa de apel a analizat în mod nelegal îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii prin raportare la dispoziţiile noului C. civ.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, Curtea de Apel trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii prin raportare exclusiv la C. civ. din 1864 şi nu prin prisma dispoziţiilor noului C. civ., care nu se aplicau raportului juridic dedus judecăţii.

În continuare, recurenţii au contestat calificarea de către Curtea de Apel a contractului de cesiune de creanţă ca fiind încheiat cu titlu oneros, invocând nulitatea absolută pentru lipsa obiectului, lipsa cauzei şi cauză ilicită.

Aceştia au arătat că instanţa de apel a stabilit că respectiva cesiune de creanţă avea caracter oneros, reţinând că preţul cesiunii era însăşi creanţa în cuantum de 200.000 euro deţinută de A. faţă de apelanţii-pârâţi, creanţă care reprezenta avansul plătit şi care astfel a fost stinsă.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 1172 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul prin care fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este un contract cu titlu oneros.

Din interpretarea acestui text legal, recurenţii au arătat că transferul activelor patrimoniale între părţile contractante constituie un element definitoriu pentru caracterul oneros al unui act juridic.

Astfel, în opinia recurenţilor, caracterul oneros al unui act juridic presupune o modificare a activului patrimonial al părţilor contractante, care consta într-un interschimb de active patrimoniale între acestea.

În speţă, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a indicat care ar fi fost activul patrimonial intrat în patrimoniul Biroului Notarial ca urmare a cesiunii de creanţă.

Totodată, aceştia au subliniat că raportul juridic fusese stabilit exclusiv între Biroul Notarial şi intimatul A., iar în cadrul acestui raport, Biroul Notarial nu a urmărit şi nici nu a obţinut vreun avantaj patrimonial.

Recurenţii au evidenţiat că pentru stabilirea caracterului oneros al unui raport juridic individual era necesară analiza elementelor intrinseci ale raportului respectiv, şi anume: obiectul contractului, obligaţiile asumate de părţi, precum şi modificările produse în patrimoniile cocontractanţilor.

Astfel, recurenţii au susţinut că este inadmisibil ca trăsăturile unui raport juridic să fie stabilite prin raportare la elemente extrinseci acestuia.

În concret, recurenţii au arătat că instanţa de apel a stabilit caracterul oneros al cesiunii de creanţă prin raportare la un raport juridic exterior cesiunii, respectiv la antecontractul încheiat între recurenţi şi intimat faţă de care Biroul Notarial era terţ.

Astfel, instanţa de apel a transferat, în mod nejustificat, caracterul oneros al antecontractului asupra contractului de cesiune, deşi în cadrul cesiunii de creanţă, Biroul Notarial nu a obţinut niciun activ patrimonial.

În acest context, recurenţii au menţionat că, în urma cesiunii, patrimoniul Biroului Notarial a suferit exclusiv o diminuare, fără să existe o majorare corespunzătoare a activului său patrimonial.

De asemenea, recurenţii au susţinut că simplul fapt că prin cesiunea de creanţă se urmărea stingerea raportului juridic dintre recurenţi şi intimat, nu putea atribui caracter oneros cesiunii respective.

Aceştia au menţionat că subiectele de drept aveau libertatea contractuală de a încheia orice tip de act juridic, fiind animate de propriile motive şi scopuri, atât timp cât actele respective respectau limitele cadrului legal.

Astfel, pentru motivele arătate mai sus, recurenţii au considerat că instanţa de apel a recalificat în mod neîntemeiat cesiunea de creanţă ca fiind cu titlu oneros.

Drept urmare, recurenţii au apreciat că în mod eronat instanţa de apel a aplicat în cauză dispoziţiile art. 1567 alin. (3) C. civ. şi cele aplicabile contractului de vânzare.

În continuare, recurenţii au arătat că instanţa de apel, raportându-se la dispoziţiile aplicabile contractului de vânzare, a stabilit că atât obiectul contractului de cesiune, cât şi obiectul obligaţiei principale a cedentului trebuiau să existe, din punct de vedere juridic, la data încheierii contractului, întrucât nu se aflau în prezenţa unui contract aleatoriu, altfel intervenind nulitatea absolută.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate rezultă că acea creanţă în valoare de 200.000 euro nu exista în patrimoniul Biroului Notarial la data încheierii contractului de cesiune, motiv pentru care a fost reţinută nulitatea absolută a acestuia, în temeiul art. 1659 coroborat cu art. 1226 C. civ.

În primul rând, recurenţii au considerat că nu se aflau în prezenţa unei cauze de nulitate absolută, întrucât obiectul cesiunii exista la data încheierii contractului.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenţii au arătat că Biroul Notarial era înscris în tabelul definitiv consolidat rectificat de creanţă, cu suma de 390.000 RON.

Prin urmare, aceştia au apreciat că nu se putea susţine inexistenţa bunului la data încheierii cesiunii, întrucât acesta exista efectiv, chiar dacă suma înscrisă era inferioară valorii de 200.000 euro.

Cu privire la raportul juridic existent între Biroul Notarial şi societatea aflată în insolvenţă, G. S.R.L., recurenţii au precizat că, în baza contractului de antrepriză, Biroul Notarial plătise societăţii suma totală de 731.323 RON.

Din această sumă, societatea debitoare restituise Biroului Notarial mai multe sume de bani, aşa cum a menţionat şi Curtea de Apel la pagina 54 din decizia recurată.

Recurenţii au subliniat că, deşi între părţi fusese încheiat la data de 30 noiembrie 2008 un proces-verbal prin care se stabilise că nu mai exista nicio obligaţie, în realitate, societatea debitoare continua să datoreze anumite sume de bani către Biroul Notarial.

Aceştia au adăugat că această realitate era confirmată inclusiv de faptul că restituirea parţială a sumelor avusese loc în anul 2009, ulterior încheierii procesului-verbal menţionat anterior.

Totodată, recurenţii au precizat că inclusiv instanţa penală a reţinut faptul că Biroul Notarial deţinea o creanţă împotriva societăţii debitoare, aspect reflectat în mod clar la paginile 12-13 ale hotărârii respective.

În opinia recurenţilor, creanţa exista efectiv, deoarece în caz contrar, cererea de înscriere la masa credală nu ar fi fost admisă.

Aceştia au arătat că, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, înainte de a fi înscrise la masa credală, toate creanţele urmau procedura legală de verificare.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 106 alin. (1) şi următoarele din aceeaşi lege, care impuneau administratorului judiciar să procedeze la verificarea atentă a fiecărei cereri şi să efectueze o cercetare amănunţită pentru stabilirea legitimităţii, valorii exacte şi priorităţii fiecărei creanţe.

Prin urmare, recurenţii au susţinut că nu se putea afirma inexistenţa creanţei la momentul încheierii contractului de cesiune şi că din acest motiv, Curtea de Apel a reţinut în mod neîntemeiat nulitatea absolută pentru lipsa obiectului.

În privinţa cuantumului creanţei, recurenţii au menţionat că potrivit art. 1585 alin. (5) C. civ., cedentul unei creanţe cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa acesteia la data cesiunii.

Drept urmare, din punct de vedere legal, cesiunea de creanţă nu putea fi afectată de nulitate, având în vedere că cedentul nu garantează existenţa sau cuantumul exact al creanţei.

Recurenţii au subliniat ca aspect important faptul că domnul A. a propus structura acestei operaţiuni juridice, în scopul stingerii raportului juridic existent între acesta şi recurenţi.

Astfel, recurenţii au menţionat că Biroul Notarial nu a fost cel care a propus încheierea unei cesiuni cu titlu gratuit.

Aceştia au adăugat că părţile ar fi putut opta pentru încheierea unui alt act juridic cu titlu oneros, precum de exemplu, un contract prin care Biroul Notarial să preia creanţa deţinută de intimat împotriva recurenţilor, iar intimatul să preia creanţa deţinută de Biroul Notarial împotriva societăţii debitoare.

Mai mult decât atât, recurenţii au menţionat că tabelul definitiv al creanţelor avea caracter public şi putea fi verificat de orice persoană interesată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (BPI), intimatul având astfel posibilitatea de a verifica, chiar la data încheierii contractului de cesiune, cuantumul exact cu care Biroul Notarial fusese înscris la masa credală.

Cu toate acestea, la momentul încheierii contractului, intimatul nu a efectuat aceste demersuri de verificare.

În plus, nici intimatul şi nici instanţa de apel nu precizează momentul sau circumstanţele concrete în care intimatul a aflat valoarea reală a creanţei respective.

De asemenea, recurenţii au menţionat că nu a fost specificat motivul pentru care asemenea demersuri de verificare nu fuseseră efectuate anterior sau la data încheierii contractului de cesiune.

În concluzie, luând în considerare argumentele de mai sus, recurenţii au afirmat că nu putea fi contestată natura gratuită a cesiunii de creanţă, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1585 alin. (5) C. civ., conform cărora cedentul nu garanta nici existenţa creanţei.

Aceştia au susţinut că dispoziţiile art. 1567 alin. (3) C. civ. şi cele referitoare la contractul de vânzare nu erau aplicabile cauzei, contrar modului în care curtea de apel a reţinut în mod neîntemeiat.

De asemenea, recurenţii au arătat că, în ciuda celor susţinute de curtea de apel, cauza actului juridic exista.

Chiar dacă instanţa de apel nu a prezentat argumente exprese privind inexistenţa cauzei, recurenţii au precizat că aceasta era prezentă în speţă.

În acest sens, recurenţii au subliniat că, fiind vorba despre o cesiune gratuită, în cadrul căreia cedentul nu garantează nici măcar existenţa creanţei, iar cesionarul îşi asumă riscul diminuării sau chiar inexistenţei acesteia, nu se putea susţine lipsa cauzei doar pentru faptul că valoarea creanţei era inferioară celei menţionate în contract.

Totodată, aceştia au precizat că, în condiţiile arătate mai sus, creanţa cesionată avea o cauză licită, nefiind încălcate dispoziţiile legale sau ordinea publică.

Astfel, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 1236 alin. (2) C. civ., potrivit cărora cauza unui act era ilicită doar dacă era contrară legii sau ordinii publice.

Aceştia au subliniat că nici intimatul, nici Curtea de Apel nu au precizat care ar fi normele legale încălcate de cedent, astfel încât să fie stabilit caracterul ilicit al cauzei.

În consecinţă, recurenţii au concluzionat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1226, art. 1235-1239, art. 1567 alin. (3), art. 1659 şi următoarele din C. civ.

De asemenea, recurenţii au considerat că instanţa de apel a constatat neîntemeiat nulitatea absolută a contractului de cesiune şi în mod eronat, nu analizează stingerea raportului juridic dintre recurenţi şi intimat prin încheierea acestuia.

Recurenţii au invocat în continuarea motivelor de recurs, prescripţia dreptului la acţiune referitoare la cesiunea de creanţă.

Aceştia au arătat că instanţa de apel a reţinut în considerente că, fiind în prezenţa unei cauze de nulitate absolută, acţiunea era imprescriptibilă.

În subsidiar, curtea de apel a indicat că, chiar dacă s-ar considera că nulitatea este relativă, termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit.

Cu privire la existenţa unei cauze de nulitate absolută, recurenţii au reluat susţinerile anterioare, subliniind că nu se aflau în prezenţa unei nulităţi absolute şi prin urmare, acţiunea nu era imprescriptibilă.

Referitor la nulitatea relativă, recurenţii au apreciat că erau incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 3, art. 2539 alin. (2), art. 2541 alin. (6) C. civ., potrivit cărora acţiunea trebuia introdusă în termen de 6 luni, calculat de la data comunicării ordonanţei de clasare.

Aceştia au arătat că ordonanţa de clasare nr. 496/P/2017 a fost emisă la data de 31 iulie 2019, iar acţiunea în cauză a fost introdusă pe 19 februarie 2020, cu depăşirea termenului legal de 6 luni.

În continuarea cererii de recurs, recurenţii au făcut referire la incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii au menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., constituie motive de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi situaţia în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprindea motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Aceştia au indicat că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ., părţilor trebuia să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, să propună probe, să facă apărări şi să exercite căile legale de atac.

De asemenea, recurenţii au făcut referire şi la dispoziţiile art. 211 C. proc. civ. care stabilesc obligaţia completului de judecată de a efectua cercetarea şi dezbaterea fondului cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Totodată, aceştia au indicat că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei obligaţia de a arăta în considerentele hotărârii atât motivele pentru care admite, cât şi cele pentru care înlătură cererile părţilor.

Mai departe, recurenţii au analizat obligarea părţilor la plata sumei de 200.000 euro în baza clauzei penale din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Aceştia au precizat că, potrivit antecontractului de vânzare - cumpărare (pagina 2), părţile au condiţionat activarea clauzei penale de existenţa unei rele-credinţe a promitenţilor-vânzători, care ar fi împiedicat încheierea contractului autentic.

În acest context, recurenţii au subliniat că nici intimatul şi nici instanţa de apel nu au arătat în ce constă reaua-credinţă a recurenţilor, mai ales că aceştia depuseseră toate diligenţele posibile pentru perfectarea contractului autentic până la data limită, 1 iunie 2009.

Aceştia au arătat că instanţa de apel a reţinut că, întrucât promitenţii-vânzători nu-şi îndepliniseră obligaţiile contractuale, se impunea activarea clauzei penale de 200.000 euro, suplimentar faţă de avansul deja plătit, însă curtea nu justifică în ce consta reaua-credinţă a recurenţilor.

Recurenţii au apreciat că instanţa de apel a constatat doar neexecutarea obligaţiilor până la data de 1 iunie 2009, fără a verifica şi condiţia explicită stabilită de părţi, anume existenţa unei rele-credinţe.

Aceştia au menţionat că din probele propuse de intimat nu rezulta reaua-credinţă a recurenţilor.

Dimpotrivă, recurenţii au arătat că judecătorul de cameră preliminară şi chiar intimatul, în actul adiţional semnat, stabiliseră că neexecutarea fusese cauzată de împrejurări independente de voinţa recurenţilor.

Mai mult, recurenţii au subliniat că obţinerea titlului de proprietate până la data de 1 iunie 2009, presupunea participarea autorităţilor publice, care trebuiau să emită titlul în termen legal, însă acestea emiseseră titlul abia în anul 2013.

Recurenţii au arătat că singura cale de a determina autorităţile să emită titlul de proprietate ar fi fost introducerea unei acţiuni în instanţă, dar având în vedere că antecontractul fusese încheiat la 29 octombrie 2008, era imposibil să se obţină o hotărâre definitivă înainte de data limită convenită, 1 iunie 2009.

Pe de altă parte, recurenţii au menţionat că, atunci când titlul de proprietate a fost obţinut în 2013, intimatul a refuzat încheierea contractului de vânzare şi că, inclusiv înainte de acţiunea în instanţă, acesta a declarat că nu mai dorea să cumpere imobilul, aşa cum a rezultat şi din interogatoriul administrat la Tribunalul Bucureşti.

Cu toate acestea, recurenţii au arătat că, deşi intimatul nu dorea achiziţionarea imobilului, a decis ulterior adjudecarea acestuia în cadrul unei proceduri de executare silită, la un preţ mult inferior celui de piaţă.

În concluzie, recurenţii au susţinut că reaua-credinţă presupune existenţa unei conduite îndreptate spre prejudicierea intimatului, iar în cauză nu există probe din care să rezulte o astfel de conduită.

Aceştia au menţionat că instanţa de apel nu a indicat în ce constă reaua - credinţă a lor în privinţa neîncheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În aceste condiţii, recurenţii, lecturând decizia recurată, nu pot înţelege în ce anume constă reaua-credinţă imputată lor şi nici motivele pentru care, pe lângă avansul primit, trebuie să plătească suplimentar suma de 200.000 euro.

În continuare, recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat pactul comisoriu şi nici actul adiţional la antecontractul de vânzare.

Astfel, recurenţii au arătat că, potrivit contractului de vânzare, părţile stabiliseră că, dacă promitenţii-vânzători nu prezentau actele originale de proprietate până la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, antecontractul se rezilia de plin drept, iar părţile urmau a fi repuse în situaţia anterioară, cu obligaţia restituirii avansului primit.

Aceştia au subliniat că, deşi în faţa instanţei de apel fusese invocată existenţa acestui pact comisoriu, instanţa nu a analizat deloc această apărare a recurenţilor.

Conform înţelegerii dintre părţi, dacă până la 1 iunie 2009 nu erau prezentate actele de proprietate, rezoluţiunea intervenea automat, iar termenul de prescripţie pentru solicitarea restituirii avansului începea să curgă din acel moment.

Recurenţii au mai precizat că, din acel moment, detenţia imobilului pierduse elementul "animus", nemaiputând avea efecte întreruptive ale prescripţiei.

În acelaşi sens, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a analizat efectele pactului comisoriu şi nici nu a precizat motivele respingerii acestei apărări.

De asemenea, recurenţii invocaseră existenţa unui act adiţional la antecontractul de vânzare, semnat de intimat şi atestat de avocatul F., în care intimatul recunoştea explicit că imposibilitatea încheierii contractului de vânzare fusese determinată de motive independente de voinţa părţilor.

Aceştia au subliniat că, deşi intimatul recunoscuse înaintea formulării acţiunii în instanţă că încheierea contractului fusese imposibilă din motive obiective, ulterior a solicitat plata sumei suplimentare de 200.000 euro, în baza clauzei penale, care era condiţionată exclusiv de reaua-credinţă a recurenţilor.

Recurenţii au criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat deloc aceste susţineri contradictorii şi nu a motivat în ce constă reaua-credinţă imputată lor, dar a dispus totuşi obligarea recurenţilor la plata sumei de 200.000 euro.

În concluzie, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele şi probele administrate, aducând astfel atingere dreptului la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a arătat motivele pentru care apărările formulate de recurenţi au fost înlăturate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii au reiterat că, pentru motivele expuse în faţa instanţelor de fond, precum şi pentru cele prezentate anterior, cererea de chemare în judecată trebuia respinsă, fie în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, fie pentru lipsa de temeinicie a pretenţiilor formulate.

Prin urmare, recurenţii au considerat decizia recurată ca fiind nelegală, solicitând admiterea recursului şi casarea integrală a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În subsidiar, aceştia au solicitat ca, în situaţia în care Înalta Curte consideră că pricina nu poate fi trimisă spre rejudecare, să fie reţinută cauza pentru rejudecarea fondului şi pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5-8 şi următoarele C. proc. civ., art. 1172, art. 1226, art. 1235-1239, art. 1566-1586, art. 2537-2541 şi următoarele C. civ., dispoziţiile aplicabile din C. civ. din 1864, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi Decretul-lege nr. 167/1958.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţii C. şi D. ca nefondat.

Astfel, cu privire la prescripţie, acesta a menţionat că acţiunea privind nulitatea absolută este imprescriptibilă, iar în subsidiar, acţiunea a fost introdusă oricum în termen. De asemenea, intimatul a subliniat că nu s-a încălcat autoritatea lucrului judecat întrucât soluţiile date în procedura penală nu excludeau posibilitatea constatării nulităţii civile.

Cu privire la obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese, intimatul a susţinut că aceştia au acţionat în mod culpabil, neîndeplinindu-şi obligaţiile contractuale şi manifestând evidentă rea-credinţă. Astfel, aplicarea clauzei penale era pe deplin justificată.

Referitor la cesiunea de creanţă, intimatul a reiterat că acest contract avea titlu oneros, iar obiectul cesiunii nu exista, cedentul fiind conştient de acest aspect la momentul încheierii actului. În consecinţă, instanţele au constatat în mod corect nulitatea absolută pentru lipsa obiectului şi cauză ilicită.

În concluzie, intimatul a solicitat respingerea integrală a recursului declarat de pârâţi, ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii C., D. şi Biroul Individual Notarial "B." au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimatul A. în întâmpinare, ca fiind neîntemeiate, pentru următoarele motive:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că invocarea autorităţii lucrului judecat rezultând din considerentele instanţei penale este corectă şi justificată, chiar dacă nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi cerute în materie civilă. Aceştia au arătat că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanţa civilă este ţinută de aspectele tranşate definitiv în procesul penal, mai puţin cele referitoare la prejudiciu sau vinovăţie. În consecinţă, aceştia au considerat că recalificarea contractului de cesiune, deja stabilită în procesul penal ca fiind cu titlu gratuit, era inadmisibilă în procesul civil, întrucât aceste considerente ale instanţei penale beneficiau de autoritate de lucru judecat.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiunea derivată din antecontractul de vânzare-cumpărare, recurenţii au reiterat că intimatul devenise detentor precar al imobilului începând cu data de 1 iunie 2009, moment la care antecontractul a încetat automat, din cauza imposibilităţii obiective de a încheia contractul autentic de vânzare. În consecinţă, prescripţia dreptului de a solicita restituirea avansului a început să curgă din acel moment, fiind împlinită în iunie 2012. Recurenţii au mai arătat că plângerea penală introdusă ulterior de intimat nu putea întrerupe prescripţia dreptului civil, deoarece o astfel de acţiune nu era prevăzută ca modalitate de întrerupere a prescripţiei în Decretul nr. 167/1958.

În legătură cu natura juridică a contractului de cesiune, recurenţii au combătut argumentele intimatului şi au susţinut că respectivul contract avea titlu gratuit, aşa cum fusese iniţial convenit între părţi. Ei au subliniat că instanţa de apel a recalificat greşit acest contract ca fiind cu titlu oneros şi că o astfel de recalificare, realizată împotriva voinţei părţilor, ar crea un precedent periculos pentru securitatea circuitului civil. De asemenea, au menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 1585 alin. (5) C. civ., în cazul cesiunii gratuite, cedentul nu garantează existenţa creanţei cesionate, motiv pentru care nulitatea absolută reţinută de instanţă pentru inexistenţa creanţei este greşit aplicată. Recurenţii au apreciat că cel mult ar fi putut fi solicitată rezoluţiunea contractului, dar în niciun caz nulitatea absolută.

Referitor la presupusa rea-credinţă a recurenţilor, aceştia au reiterat că imposibilitatea încheierii contractului de vânzare până la data limită nu s-a datorat culpei sau relei lor voinţe, ci unor împrejurări obiective şi independente de voinţa părţilor, fapt recunoscut chiar de intimat într-un act adiţional semnat de acesta. În consecinţă, ei au considerat că aplicarea clauzei penale de 200.000 euro nu a fost justificată, instanţa de apel neprecizând concret în ce constă presupusa lor rea-credinţă.

În fine, recurenţii au criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat deloc efectele pactului comisoriu prevăzut de antecontractul de vânzare, care stipula rezoluţiunea automată în cazul neprezentării actelor originale de proprietate până la data convenită.

În concluzie, recurenţii au solicitat respingerea tuturor apărărilor invocate de intimat în întâmpinare, apreciindu-le ca neîntemeiate şi menţinându-şi integral criticile şi solicitările formulate prin cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte, preliminar, constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar şi prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual.

Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum ea a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu caracter prealabil, Înalta Curte observă că primul motiv de recurs invocat de recurenţii pârâţi, respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", este nefondat.

În primul rând, se cuvine a se menţiona că textul procesual al art. 488 pct. 7 C. proc. civ. nu face distincţie în privinţa aspectului pozitiv (corespondent al sintagmei "putere de lucru judecat" dezvoltate pe marginea C. civ. 1864) sau negativ al autorităţii de lucru judecat, astfel încât în temeiul argumentului juridico - raţional ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă), rezultă că motivul de recurs poate fi invocat şi pentru eventuala încălcare a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Celălalt argument al intimatului reclamant în susţinerea inadmisibilităţii acestui prim motiv de recurs formulat, respectiv invocarea sa în recurs în condiţiile neformulării vreunui motiv de apel referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, este însă, fondat, pentru considerentele care vor fi prezentate infra, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. invocat fiind într-adevăr inadmisibil în prezenta cauză.

Astfel, se observă că prin sentinţa civilă nr. 939/2021 pronunţată de tribunal în prezenta cauză, instanţa de fond a arătat că "tribunalul face trimitere la dispozitiile art. 28. alin. (1) C. proc. pen. care prevăd:

Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Însă, contrar sensul pe care pârâţii îl dau acestui text, doar hotărârea penală de condamnare are putere de lucru judecat şi doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. De altfel, teza a II a articolului este foarte clară: în sensul ca instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal. Or, în speţă, hotărârea penală din 02.12.2019 a menţinut o soluţie de clasare a Parchetului Curtii de Apel Bucureşti, nicidecum nu a pronunţat o hotărâre de condamnare", pentru ca în continuare, tribunalul să treacă la calificarea efectivă, proprie, a contractului de cesiune încheiat de părţi, ca fiind cu titlu gratuit, cu menţiunea totuşi, că "animus donandi, constată că aceasta nu există, întrucât acest contract de cesiune a fost încheiat pentru a stinge o creanţă".

În cererea de apel formulată împotriva sentinţei tribunalului, recurenţii apelanţi pârâţi au criticat considerentele tribunalului relative respingerii aspectului autorităţii de lucru judecat, exclusiv din perspectiva unor alte elemente (invocata necesitate a reţinerii unei delegaţii perfecte în cauză, prin schimbarea debitorilor; nereţinerea cauzelor de nulitate) decât acela al incidenţei sale asupra calificării felului contractului de cesiune (a se vedea în acest sens, pagina 5 din cererea de apel).

Dimpotrivă, apelanţii pârâţi au procedat înşişi în continuarea cererii de apel la decelarea voinţei comune a părţilor la momentul încheierii contractului de cesiune, arătând în acest sens - în contrapunere faţă de aprecierea proprie a tribunalului că respectivul contract de cesiune ar fi cu titlu gratuit - că:

"Faţă de această situaţie de drept, apreciază că, în mod greşit instanţa de fond a aplicat cauzei contractului de cesiune de creanţă efectele juridice ale cauzei din contractul de donaţie, concluzionând că cesiunii de creanţă îi lipseşte un element al cauzei, anume voinţa de a dărui (animus donandi), în speţă, în contractul de cesiune de creanţă nu poate fi vorba de voinţa de a dărui, câtă vreme cedentul, practic, cesionează o creanţă a sa pentru achitarea unei alte creanţe, deţinute de cesionarul A., împotriva unui terţ debitor D. şi C., încât nu este practic, un dar gratuit, ci cesiunea se face pentru achitarea unei creanţe" (pagina 7 a cererii de apel).

Cu alte cuvinte, nu numai că nu au criticat prin prisma încălcării principiului autorităţii de lucru judecat, posibilitatea instanţei de fond de evaluare proprie asupra felului contractului de cesiune încheiat, ci mai mult, pârâţii au procedat înşişi, de asemenea, la o analiză proprie asupra felului cesiunii, contestând exclusiv pe fond, evaluarea (de asemenea, proprie a) tribunalului în această direcţie, dovadă în acest sens fiind atât criticile din cererea de apel anterior citate, dar şi altele orientate în aceeaşi direcţie şi regăsite în aceeaşi cerere de apel, de exemplu:

"în mod greşit, instanţa a aplicat dispoziţiile în materia contractului de donaţie cu privire la cauza actului juridic (pentru că donaţia presupune ca dispunătorul să facă liberalitatea, fără să îşi asume vreo obligaţie sau să aibă vreo obligaţie), pe când, în contractul de cesiune de creanţă (cedentul, BIN, în vederea stingerii unor raporturi obligaţionale ce rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, încheie contractul de cesiune de creanţă, prin care cesionează un drept viitor de recuperarea a unei sume de bani către cesionarul A., nefiind vorba de o liberalitate ca la donaţie).

Totodată, din prevederile contractului de cesiune de creanţă, rezultă că delegaţia perfectă de stingere a raporturilor obligaţionale ce rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, era condiţionată din punct de vedere al valabilităţii, de încheierea unui contract de împrumut între cedentul BIN şi pârâţii D. şi C., construcţie juridică ce aparţine profesorului universitar Facultatea de drept A." (paginile 6 - 7 ale cererii de apel) sau "Termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, în cazul contractului de cesiune de creanţă, nefiind incidente dispoziţiile legale din C. civ. reţinute de instanţa de fond, analiza instanţei raportată la dispoziţiile legale din materia contractului de donaţie" (paginile 4 - 5 ale cererii de apel).

Potrivit art. 1567 C. civ. referitor la Felurile cesiunii - "(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.

(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe".

Raportat la conţinutul concret al art. 1567 C. civ. privind felurile cesiunii şi văzând criticile concrete expuse de apelanţii pârâţi în cererea de apel, ilustrate cu titlu exemplificativ supra, critici prin care aceste părţi procesuale au contestat în mod expres incidenţa regulilor contractului de donaţie reţinută de instanţa de fond şi au indicat expres, subliniind chiar efectiv, că nu este un dar gratuit, ci cesiunea s-a făcut pentru achitarea unei creanţe, rezultă în mod inechivoc, indubitabil, pe de o parte, că apelanţii pârâţi, recurenţii din prezenta fază procesuală de recurs, au înţeles să conteste pe fond calificarea de către instanţa de fond a cesiunii ca fiind cu titlu gratuit, apreciind că este o cesiune cu titlu oneros, iar pe de altă parte, că apelanţii pârâţi nu au contestat statuarea instanţei de fond asupra neincidenţei în cauză a principiului autorităţii de lucru judecat (sub aspect pozitiv) în privinţa calificării felului cesiunii de creanţă încheiate, succedate de posibilitatea evaluării proprii a instanţei civile asupra acestui aspect.

Este adevărat că apelanţii pârâţi nu au folosit sintagma legală "cu titlu oneros" în cadrul paragrafelor citate din cererea de apel şi că pe alocuri au menţionat în cererea de apel, expresia "cu titlu gratuit" în referire la clauzele şi părţile contractului de cesiune, însă ansamblul criticilor concrete din cererea de apel, critici expuse exemplificativ prin citat în paragrafele precedente ale prezentei decizii de recurs, ilustrează indubitabil din punct de vedere logic şi juridic, faptul că aceste părţi procesuale apelante au înţeles în apel să conteste exclusiv pe fond, rezultatul caracterului gratuit al cesiunii de creanţă decelat prin analiză juridică proprie de tribunal, apelanţii pârâţi considerându-l a fi fost unul cu titlu oneros şi nu prin prisma vreunei eventuale încălcări de către tribunal a autorităţii de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară. Ansamblul de critici enunţat din apel nu a fost unul lipsit de interes pentru pârâţi, atât timp cât tribunalul, deşi reţinuse că cesiunea de creanţă era cu titlu gratuit, totuşi a admis acţiunea, pronunţând astfel, o soluţie defavorabilă acestor părţi procesuale pârâte.

În acest context ilustrat, este evident că apelanţii pârâţi nu doar că nu au contestat statuarea expresă a instanţei de fond referitoare la neincidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat (fie ea şi doar sub aspect pozitiv) a încheierii pronunţate în penal de către judecătorul de cameră preliminară în verificarea plângerii împotriva ordonanţei de clasare, ci chiar mai mult, s-au conformat statuării respective şi au realizat înşişi o proprie calificare a respectivului act juridic, independent de orice alegată apreciere din procesul penal.

Această conduită procesuală a apelanţilor pârâţi echivalează nu doar cu însuşirea argumentului tribunalului în sensul neincidenţei autorităţii de lucru judecat în referire la încheierea penală a judecătorului de cameră preliminară, ci - mai mult - echivalează chiar cu conformarea acestor părţi procesuale faţă de dezlegarea respectivă a tribunalului, conformare realizată prin formularea de critici în apel prin care înşişi evaluează, analizează pe fond caracterul cesiunii de creanţă, procedând aşadar, chiar conform statuării respective preliminare a instanţei de fond, statuare care astfel, prin necontestarea în privinţa posibilităţii instanţei civile de evaluare (deci, inclusiv a tipului cesiunii de creanţă încheiate), de către nici una dintre părţile procesuale prin cererile de apel formulate, a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze deduse judecăţii.

Drept urmare, aspectul procedural al posibilităţii stabilirii în litigiul civil prezent a tipului contractului de cesiune de creanţă (respectiv cu titlu gratuit sau cu titlu oneros), reprezintă în contextul neapelării sale de către nici una dintre părţile procesuale, un aspect câştigat definitiv cauzei prezente, aspect de care s-au prevalat în fapt înşişi pârâţii, astfel cum s-a ilustrat în paragrafele precedente.

În aceste condiţii, atât timp cât nu au contestat pe calea apelului, în privinţa posibilităţii evaluării felului cesiunii de creanţă, statuarea tribunalului relativă neincidenţei autorităţii de lucru judecat a încheierii pronunţate în penal în camera de consiliu de judecătorul de cameră preliminară şi mai mult, atât timp cât apelanţii pârâţi înşişi s-au conformat acestei statuări şi posibilităţi de analiză constatate de instanţa de fond, procedând chiar în cererea de apel potrivit direcţiei procesuale impuse de tribunal, rezultă că statuarea respectivă - relativă neincidenţei autorităţii de lucru judecat şi subsecvent, posibilitatea instanţei civile de a realiza această analiză - a devenit în cauză definitivă prin neapelare, ea nemaiputând fi invocată în recurs.

Dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., conform cărora "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs", se grefează din punct de vedere logic şi juridic, pe premisa inexistenţei în cadrul litigiului, a unei dezlegări definitive asupra excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat. Un punct de vedere opus ar determina din perspectiva metodei de interpretare raţională, un rezultat juridic de neacceptat: înfrângerea chiar a autorităţii de lucru judecat a dezlegării definitive asupra excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat.

Aşadar, date fiind toate aceste considerente conjugate expuse anterior, rezultă că din perspectiva prim invocată de intimatul reclamant în întâmpinarea formulată în recurs, adnotată potrivit argumentelor ilustrate în precedent, excepţia de inadmisibilitate a prezentului motiv de recurs (prin care recurenţii pârâţi invocă faptul că instanţa de apel a procedat la o stabilire proprie a felului cesiunii de creanţă, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară pronunţate în procesul penal) este fondată, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., fiind inadmisibil.

Chiar dacă, cu ignorarea tuturor considerentelor dirimante anterior expuse, am aprecia că totuşi, întrucât contractul de cesiune încheiat a fost stabilit ca fiind cu titlu oneros în faza procesuală de apel, atunci s-ar putea ataca această statuare în recurs - subliniem, doar dacă am trece peste finele de neprimire identificat şi enunţat anterior -, cu toate acestea, chiar şi într-o astfel de ipoteză de lucru, Înalta Curte ar constata că statuarea tribunalului în sensul că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 28 C. proc. pen., statuare necontestată în apel (astfel cum am arătat supra) şi neinfirmată de instanţa de apel, este una legală.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Or, în cadrul procesului penal, soluţia dispusă de procuror, sub aspectul care are legătură cu cauza prezentă, a fost aceea de clasare a cauzei, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală, potrivit art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., în ordonanţa Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 200/II/2-19 din 10.09.2019, prin care a fost soluţionată în sensul respingerii plângerea intimatului reclamant, reţinându-se în mod expres:

"constatându-se că în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unor fapte prevăzute de legea penală ci a unui litigiu de natură civilă", respectiv:

"Aspectele învederate de petent privind o pretinsă inducere în eroare în ceea ce priveşte întinderea creanţei cedate pot face, cel mult, obiectul unui litigiu civil între părţi".

Ordonanţa de clasare a fost menţinută prin încheierea definitivă din camera de consiliu din data de 02.12.2019 a judecătorului de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală, încheiere în cadrul căreia s-a arătat inter alia, că:

"În al doilea rând, din analiza întregului material probator administrat în cauză, judecătorul de cameră preliminară reţine că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, apreciind în acord cu soluţia procurorului, că fapta nu este prevăzută de legea penală, litigiul fiind unul de natură civilă" sau că:

"Or, sub acest aspect, prin soluţia atacată s-a făcut o judicioasă apreciere asupra situaţiei de fapt, concluzionându-se în mod legal şi temeinic că fapta nu este prevăzută de legea penală", respectiv că:

"în sensul legii penale nu există o acţiune de inducere în eroare a persoanei vătămate cu prilejul încheierii contractului".

Recurenţii pârâţi invocă în prezentul litigiu încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a încheierii judecătorului de cameră preliminară, în privinţa stabilirii felului contractului de cesiune.

Or, critica în acest sens a acestor părţi procesuale face abstracţie de împrejurarea că încheierea respectivă a judecătorului de cameră preliminară confirmă o ordonanţă penală de clasare care a statuat că faptele alegate sunt de natură civilă şi nu penală, ceea ce echivalează cu transferul de competenţă materială de soluţionare a speţei către instanţa civilă. Or, tocmai acest lucru a fost realizat de instanţele devolutive ale fondului cauzei: fiecare dintre ele a evaluat propriu contractul de cesiune încheiat între părţile contractante şi i-a stabilit felul: instanţa de fond a stabilit că respectiva cesiune este cu titlu gratuit, deşi a făcut trimitere şi la un atribut de onerozitate, astfel cum s-a ilustrat în paragrafele precedente, iar instanţa de apel a stabilit că respectiva cesiune este cu titlu oneros.

Tribunalul a stabilit că încheierea respectivă emisă de judecătorul de cameră preliminară nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză din perspectiva art. 28 C. proc. pen., pentru că nu este o hotărâre de condamnare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că întrucât în cauză recurenţii pârâţi invocă autoritatea de lucru judecat a unei încheieri pronunţate într-un proces penal, atunci analiza pe fond a incidenţei acestui principiu în litigiul pendinte trebuie realizată prin prisma dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., ca norme procesuale speciale în raport de dreptul procesual comun reprezentat de art. 431 C. proc. civ., dată fiind regula juridică fundamentală specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală). Un rezultat contrar al interpretării ar determina un rezultat juridic de neacceptat, respectiv admiterea incidenţei autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 431 C. proc. civ., autoritate care însă, concomitent ar fi exclusă de norma specială a art. 28 C. proc. pen.

De altfel, înşişi recurenţii pârâţi au precizat prin răspunsul la întâmpinare formulat în recurs, că se prevalează de dispoziţiile C. proc. pen.:

"Din moment ce au fost sesizate organele de urmărire penală, hotărârea instanţei penale se bucură de autoritatea lucrului judecat în limitele stabilite prin C. proc. pen.." (pagina 3 a răspunsului la întâmpinare).

Grefat pe această observaţie cu caracter preliminar, Înalta Curte, continuând analiza, constată că prin încheierea definitivă din camera de consiliu din data de 02.12.2019 a judecătorului de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de intimatul reclamant împotriva ordonanţei de clasare nr. 486/P/2017 emise de procuror la data de 31.07.2019 şi menţinute prin ordonanţa Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 200/II/2-19 din 10.09.2019.

Înalta Curte constată că sub acest aspect în discuţie, Curtea Constituţională a României a decis, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 C. proc. pen., prin Decizia nr. 419/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 998 din 28 octombrie 2020, următoarele:

"Curtea reţine că soluţiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă este evident că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33).

15. Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", ceea ce înseamnă că dintre cele trei entităţi cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituţie, numai instanţele judecătoreşti fac parte din puterea judecătorească. Or, Ministerul Public nu judecă, ci contribuie la activitatea judiciară desfăşurată de instanţele judecătoreşti (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 144).

16. Faptul că soluţia de clasare poate face obiectul controlului judiciar, prin formularea unei plângeri de către persoana interesată la instanţa judecătorească, conform art. 341 din C. proc. pen., nu înseamnă că ordonanţa de clasare dobândeşte autoritate de lucru judecat în condiţiile respingerii plângerii. Din contră, sub condiţia confirmării judecătorului de cameră preliminară, există posibilitatea redeschiderii urmăririi penale, în condiţiile art. 335 alin. (2) din C. proc. pen., dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, caz în care procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.

17. Din cele de mai sus rezultă că justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti şi, drept urmare, numai hotărârile pronunţate de acestea pot beneficia de autoritate de lucru judecat, astfel că art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 5 - Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, invocate prin prisma art. 20 şi 148 din Constituţie, după caz, nu au incidenţă în cauză.

18. Cu privire la susţinerea potrivit căreia atunci când procesul penal este finalizat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în nicio procedură ulterioară nu este permis să se afirme de către o instanţă judecătorească sau autoritate disciplinară că fapta există, Curtea reţine că ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului, iar incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. înseamnă că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, cu alte cuvinte, fapta nu constituie infracţiune, aspect care nu împiedică antrenarea altor forme ale răspunderii de natură extrapenală (patrimonială, disciplinară etc.)".

Rezultă aşadar, din statuările expuse ale Curţii Constituţionale, că ordonanţa de clasare, evident validată, întregită prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din penal prin care s-a respins plângerea împotriva sa, încheiere cu care face corp comun potrivit statuărilor ilustrate ale instanţei de contencios constituţional, nu poate constitui un prim termen al autorităţii de lucru judecat - cu atât mai puţin, dat fiind ultimul paragraf citat din decizia Curţii Constituţionale, în situaţia în care, precum în speţa pendinte, clasarea s-a dispus în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. - întrucât nu este apreciată a fi soluţionat definitiv fondul cauzei (penale), de vreme ce există oricând posibilitatea redeschiderii urmăririi penale.

Se observă că ultimul paragraf citat din decizia Curţii Constituţionale expune în mod expres nerelevanţa ordonanţei de clasare emise în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., evident menţinute prin încheierea de respingere a plângerii penale formulate împotriva sa - încheiere cu care face corp comun -, în cadrul unei proceduri judiciare ulterioare privind răspunderea patrimonială, precum este cea civilă din prezenta cauză. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât clasarea s-a dispus potrivit celor menţionate supra, pentru că faptele ar fi de natură civilă. Or, sub acest aspect, ar fi contradictoriu inclusiv din punct de vedere logic, nu doar juridic, să afirmi iniţial - prin soluţia penală de clasare pentru că faptele sunt de natură civilă - atributul instanţei civile de dezlegare a cauzei, pentru ca mai apoi, să opui instanţei civile ce a procedat la judecata civilă efectivă a cauzei, faptul că elementele judecăţii civile ar fi fost de fapt, statuate definitiv în procesul penal.

Înalta Curte mai notează în aceeaşi direcţie, că de asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 456/2016, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 902 din 09 noiembrie 2016, instanţa de contencios constituţional a arătat în mod expres că "atribuţia procurorului ierarhic superior de a dispune redeschiderea urmăririi penale în situaţia preexistenţei unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară, pronunţate conform art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., de respingere a plângerii formulate împotriva soluţiei procurorului ierarhic superior prin care acesta a respins plângerea împotriva soluţiei de clasare dispusă de procurorul care a controlat şi a supravegheat urmărirea penală, nu echivalează cu încălcarea autorităţii de lucru judecat (...)" (paragraful 26), confirmând acelaşi caracter al neechivalării unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară de respingere a plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare cu o hotărâre judecătorească prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei.

Raportat aşadar, la aceste reguli decelate în mod obligatoriu potrivit art. 147 din Constituţia României, de instanţa de contencios constituţional, rezultă că sintagma "hotărârea definitivă" din cuprinsul art. 28 C. proc. pen., trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală, precum ar fi de exemplu, hotărârile definitive de condamnare, de achitare pronunţate de instanţele penale sau soluţiile dispuse de procuror prin care se renunţă la urmărirea penală reglementată în art. 318 C. proc. pen. sau cele de încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în sensul art. 478 şi urm. C. proc. pen.

Convergent, Înalta Curte constată că inclusiv la nivel european, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că autoritatea de lucru judecat nu este aplicabilă unei decizii prin care nu se stinge definitiv acţiunea penală şi care nu constituie astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte (Hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Turansky, C-491/07).

Aşadar, o soluţie de netrimitere în judecată de clasare în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., dată de procuror şi menţinută de judecătorul de cameră preliminară, precum este cazul prezent, nu se încadrează în noţiunea de "hotărâre definitivă" potrivit art. 28 C. proc. pen., deoarece astfel cum s-a expus supra, de către chiar Curtea Constituţională prin deciziile menţionate, poate fi redeschisă urmărirea penală. Pe cale de consecinţă, unei astfel de soluţii emise de procuror nu îi poate fi repartizat potrivit art. 28 C. proc. pen., nici atributul juridic al autorităţii de lucru judecat de care se prevalează recurenţii pârâţi în prezenta fază procesuală de recurs.

De altfel, filtrând jurisprudenţa pronunţată în materie de CEDO, precum şi de CJUE, Curtea Constituţională a arătat prin decizia nr. 82/2024, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 626 din 02 iulie 2024, că:

"14. (...) În aplicarea acestui principiu, dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, arătând totodată, că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi art. 28 prevede că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Totodată, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., referitoare la chestiunile prealabile, reglementează faptul că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

15. Având în vedere toate aceste considerente, principiul autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, principiul ne bis in idem, mai sus analizate, au în vedere hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzelor penale", prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională ilustrând prin paragraful nr. 24, şi inexistenţa unei echivalenţe automate între reglementarea caracterului definitiv al unei încheieri, hotărâri penale şi aptitudinea sa de a avea, de a purta autoritate de lucru judecat.

În egală măsură, Înalta Curte constată tot din perspectiva dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., faptul că potrivit art. 17 C. proc. pen., achitarea sau încetarea procesului penal se dispun de instanţa de judecată penală în cursul judecăţii penale şi deci nu de către procuror, în cursul urmăririi penale.

În virtutea tuturor acestor reguli coroborate, stabilite în mod obligatoriu conform art. 147 din Constituţia României prin deciziile ilustrate exemplificativ ale Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată şi că disocierea operată de recurenţii pârâţi în cadrul răspunsului la întâmpinare formulat în recurs, între cele statuate prin ordonanţa de clasare şi cele prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de respingere a plângerii împotriva ordonanţei de clasare, este improprie din punct de vedere juridic, ele formând potrivit algoritmului juridic expus anterior, configurat de instanţa de contencios constituţional, ca de altfel şi de practica judiciară penală, un corp juridic comun, caracterizat prin unitate şi regim juridic unitar.

Pe cale de consecinţă a tuturor acestor considerente conjugate enunţate, Înalta Curte apreciază aşadar, că procedând la stabilirea proprie a felului cesiunii de creanţă, instanţa de apel nu a încălcat în cauză dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., fie el şi coroborat cu dispoziţiile art. 340 C. proc. pen. şi art. 370 alin. (3) C. proc. pen., nefiind aşadar nici fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenţii pârâţi, motiv de recurs care supra a fost constatat inadmisibil.

Secundul motiv de recurs invocat de recurenţii pârâţi, respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., statuează:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (1) (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenţii pârâţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul - lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât dreptul reclamantului intimat la a solicita rezoluţiunea antecontractului ar fi fost prescris.

Înalta Curte notează că potrivit textului normativ invocat de recurenţii pârâţi:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia".

Potrivit doctrinei juridice şi unei jurisprudenţe consolidate uniforme, predarea posesiei bunului promis spre vânzare - cumpărare reprezintă un caz de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, fapt atestat de altfel, inclusiv prin decizia civilă nr. 2410/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de care se prevalează recurenţii pârâţi:

"Prin predarea posesiei bunului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, după împlinirea termenului la care s-a convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, promitenţii vânzători au săvârşit un act de recunoaştere tacită a obligaţiilor asumate prin contract şi în acest mod, în calitate de părţi în folosul cărora curge prescripţia, au renunţat la atitudinea de împotrivire sau de negare faţă de titularul dreptului ameninţat de prescripţie, ceea ce justifică producerea efectului întreruptiv al prescripţiei".

Posesia este o formă de recunoaştere de către creditori (în speţă, recurenţii pârâţi persoane fizice) a dreptului la acţiune al intimatului reclamant şi concomitent, a propriilor lor obligaţii decurgând din antecontract.

Din perspectiva acestor trăsături, rezultă că faptul material al predării şi ulterior, menţinerii acordării posesiei este relevant în dilatarea juridică a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie (dies ad quo), acest fapt material (de predare şi menţinere a predării posesiei) aparţinând celui în folosul căruia curge prescripţia, în speţă, recurenţilor pârâţi şi nu intimatului reclamant (ce potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, este partea ce a primit şi păstrat posesia predată, până în ianuarie 2015).

Din acest unghi de vedere expus, rezultă că dispariţia acestei cauze analizate de întrerupere a termenului de prescripţie trebuie de principiu cercetată în atitudinea, conduita, voinţa celui în favoarea căruia curge prescripţia, adică a recurenţilor pârâţi. Or, potrivit situaţiei de fapt reţinute în mod definitiv de către instanţa de apel, situaţie de fapt care constituie premisa prezentului control exclusiv de legalitate, intimatul reclamant este cel ce a avut iniţiativa restituirii posesiei, prin predarea cheilor în ianuarie 2015, nereţinându-se nicăieri în cadrul situaţiei de fapt decelate în cuprinsul deciziei de apel, că recurenţii pârâţi ar fi avut vreo astfel de iniţiativă (prin de exemplu, o acţiune în revendicare formulată împotriva intimatului reclamant sau măcar o notificare adresată acestuia de restituire a posesiei) mai devreme de ianuarie 2015.

Din această perspectivă, mutarea accentului juridic al problemei analizate pe aspectul cunoaşterii sau necunoaşterii de către promitentul - cumpărător a invocatei imposibilităţi de perfectare a actului juridic, în condiţiile continuării posesiei sale prin inacţiunea promitenţilor - vânzători, este incorectă, fiind realizată tocmai prin încălcarea dispoziţiei art. 16 alin. (1) lit. a) din decretul - lege menţionate de recurenţi, dispoziţie legală care consacră caracter întreruptiv actului de recunoaştere, act care aparţine, este intim legat de persoana celui în folosul căruia curge prescripţia, în speţă recurenţii pârâţi.

Trimiterea recurenţilor la statuările din cuprinsul deciziei civile de speţă nr. 2410/2015 a Înaltei Curţi ("În condiţiile în care promitenta-cumpărătoare se află în posesia bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de construire, bun care nu a fost pretins de promitenţii-vânzători pe calea unei acţiuni personale sau reale, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea dedusă judecăţii începe să curgă de la data la care promitenta-cumpărătoare a aflat că nu mai este posibilă vânzarea, acest moment fiind stabilit de instanţa de apel în anul 2012 şi necontestat de recurentul pârât"), nu reprezintă un obstacol dirimant în calea prezentelor considerente, din trei motive.

În primul rând, se observă că respectiva instanţă de recurs şi-a întemeiat aserţiunea pe un aspect necontestat de părţile procesuale din acea cauză, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu dedus judecăţii. În al doilea rând, se observă că palierul de discuţie relativ cunoaşterii de către promitenta cumpărătoare a faptului că nu mai este posibilă vânzarea a fost unul secund, subsidiar, de discuţie şi analiză în respectivul dosar (dovadă fiind chiar un alt paragraf din aceeaşi decizie civilă de speţă invocată:

"Pe de altă parte, s-a arătat că, şi dacă s-ar îmbrăţişa susţinerile apelantului (cu care Curtea nu a fost de acord), prezenta acţiune nu este prescrisă, în condiţiile în care reclamanta a luat cunoştinţă despre imposibilitatea vânzătorilor de a executa în natură obligaţia de a se perfecta vânzarea abia în cursul anului 2012, când terenul pe care este situat blocul în care se găseşte apartamentul în discuţie a fost executat silit"). În al treilea rând, decizia civilă exhibată de recurenţii pârâţi este o hotărâre judecătorească pronunţată într-o altă speţă, nefiind aşadar, obligatorie pentru instanţele de judecată din prezentul dosar.

În tot acest context expus, Înalta Curte apreciază că întreg ansamblul criticilor de la punctul II. lit. a) din cererea de recurs, nu poate fi primit, atât datorită incorectitudinii lor din punct de vedere legal, astfel cum anterior s-a enunţat, cât şi din punct de vedere al faptului că şi ele antamează în cauză elemente de fapt (respectiv decelarea dacă intimatul reclamant a cunoscut sau nu că nu ar mai fi fost posibilă vânzarea - cumpărarea, identificarea momentului concret când acesta ar fi luat la cunoştinţă de invocata imposibilitate), de temeinicie, decelabile pe bază de probe şi deci, în afara limitelor controlului exclusiv de legalitate pe care îl desfăşoară instanţa de recurs.

Or, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, situaţie de fapt care constituie premisa prezentului control strict de legalitate, se observă că nu s-a reţinut de instanţele devolutive ale fondului cauzei că respectivul contract de vânzare - cumpărare nu ar fi putut fi încheiat. Dimpotrivă, instanţa de apel a stabilit în cadrul situaţiei de fapt a cauzei că recurenţii pârâţi puteau să îşi îndeplinească obligaţiile şi nu au încheiat culpabil contractul de vânzare - cumpărare în formă autentică:

"se decelează faptul că, în mod culpabil, promitenţii-vânzători nu au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. (...) De altfel, culpa promitenţilor vânzători este evidentă, după cum corect a reţinut prima instanţă, aceştia neîndeplinindu-şi obligaţiile asumate nici până la termenele convenite şi nici ulterior, până în anul 2015, când apelantul-reclamant a restituit posesia. Intervalul de timp cuprins între 2009 şi 2015 este foarte mare, 8 ani, astfel că apelanţii-pârâţi puteau să îşi îndeplinească aceste obligaţii" (paginile 48, 49 din decizia recurată).

Aşadar, criticile formulate de către recurenţi în această direcţie sunt nefondate inclusiv din perspectiva faptului că ele se grefează pe un element de fapt inexistent, contrar situaţiei de fapt configurate definitiv de instanţa de apel ca instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Considerentele anterior enunţate de instanţa de recurs sunt valabile inclusiv în privinţa criticilor din cererea de recurs vizând pierderea elementului animus al posesiei ca urmare a faptului că promitentul - cumpărător ar fi cunoscut la data de 01 iunie 2009 imposibilitatea încheierii contractului de vânzare - cumpărare, precum şi a celor vizând greşita calificare a detenţiei exercitate de intimat asupra imobilului ca şi posesie.

Astfel, primul subgrup de critici enunţat se întemeiază pe un element factual inexistent, care contravine situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, astfel cum s-a ilustrat supra şi oricum, se observă că el pune în discuţie pierderea unui alt element factual, respectiv animus, definit din punct de vedere juridic ca elementul psihologic, intelectual sau intenţional care exprimă intenţia unei persoane de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine. Aşadar, ce se solicită instanţei de recurs din această perspectivă este din nou, o evaluare a situaţiei de fapt a cauzei.

Or, astfel cum s-a ilustrat anterior, o astfel de analiză excede limitelor exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Al doilea subgrup de critici menţionat este destinat de asemenea, reevaluării situaţiei de fapt a cauzei, atât timp cât stabilirea existenţei posesiei s-a realizat de către instanţa de apel prin verificarea pe baza probelor administrate, a întrunirii celor două elemente factuale ale posesiei, respectiv animus, menţionat deja în paragrafele precedente şi corpus, stăpânirea bunului în materialitatea sa:

"Predarea bunului are semnificaţia transmiterii posesiei. În acest sens, chiar potrivit antecontractului, apelanţii-pârâţi au fost de acord ca apelantul-reclamant să efectueze modificări de structură ambientale, să demoleze, să edifice, să restructureze construcţia şi gardul existent. Imobilul necesita reparaţii capitale, din acest motiv s-a prevăzut chiar prin antecontract ca apelantul-reclamant să efectueze aceste reparaţii. Ulterior intrării în posesia imobilului, A. a efectuat lucrări de reparaţii capitale la imobil în valoare de aproximativ 50.000 euro, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, cu acordul promitenţilor vânzători aspect menţionat expres în antecontract, la pag. 2 alin. (3). Aceste reparaţii capitale au fost efectuate începând cu anul 2008 şi au fost finalizate în anul 2012, potrivit contractului de execuţie şi facturii depuse la dosar.

În cazul posesorului trebuie să fie întrunite cele două elemente: elementul corpus - să stăpânească bunul în materialitatea sa, să facă fapte materiale cum ar fi să încheie acte juridice prin care să exercite prerogativele unui drept real principal şi elementul animus sibi habendi, să se comporte ca şi când ar fi adevăratul proprietar. Or, în cauză, se află tocmai în aceasta situaţie începând cu data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi predării cheilor imobilului către apelantul-reclamant, acesta a stăpânit bunul şi s-a comportat ca adevărat proprietar, dovadă reparaţiile capitale efectuate în valoare de aproximativ 50.000 euro, reparaţii care sunt în sarcina unui proprietar, împrejurări recunoscute de apelanţii-pârâţii, atât prin întâmpinare, cât şi cu prilejul răspunsului la interogatoriu, în faţa primei instanţe" (pagina 47 a deciziei recurate).

Or, atât timp cât instanţa de apel pe baza analizei dovezilor administrate în proces, a stabilit că respectivele două elemente factuale care configurează posesia au fost întrunite, atunci reevaluarea acestei stări de fapt, prin prisma criticilor formulate în recurs de recurenţi în această direcţie, critici care vizează această stare de lucruri, pentru a se conchide în final asupra inexistenţei posesiei, ci doar a detenţiei precare, precum solicită recurenţii, excede limitelor exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional, întrucât repune în discuţie temeinicia cauzei şi nu legalitatea sa.

Tot în legătură cu ansamblul de critici regăsit la punctul II. lit. a) din cererea de recurs, Înalta Curte mai constată că specia plângerii penale este inclusă în genul cererii de chemare în judecată reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul - lege nr. 167/1958, concluzia întemeindu-se pe argumentul interpretării raţionale a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă, astfel încât susţinerea recurenţilor pârâţi din cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat în recurs este nefondată.

Incidenţa în cauză a art. 16 alin. (2) din decretul - lege menţionat reprezintă o critică nouă, invocată de pârâţii recurenţi prin răspunsul la întâmpinare formulat în recurs, critică neregăsită însă, în recursul promovat de aceste părţi procesuale, rezultând astfel că instanţa de recurs nu este legal învestită spre a se pronunţa asupra sa, date fiind dispoziţiile art. 485 C. proc. civ., art. 486 C. proc. civ., art. 487 C. proc. civ., art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 489 C. proc. civ., critica neconstituind un motiv de recurs de ordine publică pretabil a fi ridicat din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare de către parte a recursului.

De altfel, chiar dacă am surmonta acest impediment de ordin procedural enunţat, tot s-ar observa faptul că prevederile cu caracter general din art. 16 alin. (2) din decretul - lege, invocate de recurenţi, ar fi înlăturate de la aplicare în cazul pendinte de normele cu caracter special cuprinse în C. proc. pen., potrivit principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală, norme speciale identificate de instanţa de apel în analiza sa asupra chestiunii prescripţiei.

Nici ansamblul de critici formulat de recurenţi, care pune în evidenţă invocata eronată aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor C. civ. nou în privinţa îndeplinirii răspunderii civile contractuale şi a rezoluţiunii antecontractului, nu sunt de natură a determina reformarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Astfel, în conformitate cu art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Conform art. 1020 din C. civ. din 1864, condiţia rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice (cele cu obligaţii reciproce) atunci când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile. Art. 1021 din acelaşi cod prevede că, în acest caz, creditorul are dreptul să ceară fie executarea silită a contractului, fie rezoluţiunea (desfiinţarea) acestuia, cu daune-interese, dacă este cazul.

Potrivit doctrinei juridice şi practicii judiciare consolidate uniforme dezvoltate pe marginea acestor două norme juridice, pentru a se putea invoca rezoluţiunea în temeiul acestor texte legale, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: trebuie să existe un contract sinalagmatic, adică un contract care să cuprindă obligaţii reciproce între părţi; trebuie să existe o neexecutare culpabilă esenţială în sensul ca una dintre părţi să nu îşi execute sau să îşi execute defectuos obligaţiile asumate, iar această neexecutare să fie importantă; în general, trebuie ca partea ce nu şi-a îndeplinit obligaţiile să fie pusă în întârziere, printr-o notificare oficială, cu excepţia cazurilor în care legea sau contractul prevede altfel, iar partea vătămată trebuie să solicite instanţei desfiinţarea contractului (rezoluţiunea).

Art. 1020 şi 1021 din C. civ. de la 1864 reglementau astfel, condiţiile rezoluţiunii contractului, iar în prezent, acestea sunt preluate în noul C. civ., în cuprinsul art. 1549 - art. 1550.

Se constată astfel, că în cadrul verificării temeiniciei cererii de rezoluţiune a antecontractului de vânzare - cumpărare, instanţa de apel a cercetat în cuprinsul deciziei recurate aceste condiţii dezvoltate pe marginea instituţiei juridice a rezoluţiunii atât de vechiul C. civ. 1864, cât şi de actualul C. civ., cu observaţia că statuările instanţei de fond asupra punerii în întârziere prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, au fost păstrate, deci însuşite de către instanţa de apel prin decizia civilă recurată.

Aşadar, atât timp cât dispoziţiile C. civ. 1864 şi cele ale noului C. civ. reglementează acelaşi regim juridic al rezoluţiunii contractului, prin prisma îndeplinirii aceloraşi condiţii de verificat în privinţa unei astfel de cereri de rezoluţiune, rezultă că nu există vreo vătămare procesuală care ar fi putut fi cauzată recurenţilor pârâţi, prin trimiterea doar preliminară a instanţei de apel la dispoziţiile noului C. civ.. De altfel, aceste părţi procesuale nici nu au indicat prin cererea de recurs vreo astfel de vătămare care să le fi fost produsă, atât timp cât regimul juridic al rezoluţiunii reglementat de cele două acte normative este identic.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia", cazul de nulitate invocat de recurenţi nefiind unul din cele cuprinse în cadrul art. 176 C. proc. civ., respectiv necondiţionat de existenţa unei vătămări procesuale.

De asemenea, Înalta Curte constată că în privinţa clauzei penale cuprinse în antecontractul de vânzare - cumpărare, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 1066 C. civ. 1864, astfel încât inclusiv din acest unghi de vedere, criticile formulate în această direcţie de recurenţii pârâţi sunt nefondate.

Din perspectiva tuturor acestor argumente, Înalta Curte apreciază că şi acest grup de critici, arondat aplicării dispoziţiilor noului C. civ. privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi ale rezoluţiunii, este nefondat.

Înalta Curte apreciază că nu devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nici din unghiul de vedere al criticilor realizate de recurenţi la punctul II. lit. c) din cererea de recurs.

Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte notează că criticile formulate de recurenţii pârâţi privind eronata stabilire de către instanţa de apel a felului cesiunii de creanţă, vizează temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea acesteia. Astfel, se observă că de fapt, prin acest ansamblu al criticilor din recurs, recurenţii doresc ca de fapt, instanţa de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situaţia de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voinţa concordantă a părţilor contractante ale contractului civil de cesiune a fost alta decât cea determinată de instanţa de apel devolutivă a fondului, recurenţii precizând în acest sens, concret, în esenţă, faptul că potrivit voinţei părţilor contractante, contractul de cesiune a fost încheiat cu titlu gratuit.

Or, această reevaluare solicitată de recurenţii pârâţi reprezintă un fapt procesual prohibit instanţei de recurs, concluzie care se impune ca urmare a nepreluării în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 din noul C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865:

"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Această opţiune a legiuitorului este justificată de faptul că stabilirea acordului concret de voinţă al unor părţi contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă într-adevăr, un element al situaţiei de fapt, element care se apreciază potrivit coroborării probelor administrate. Astfel, voinţa concordantă a părţilor contractante, scopul concret urmărit de acestea la încheierea unui act juridic civil, reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale, subsumate stării de fapt a unei cauze şi nu legalităţii acesteia.

Iar instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului, astfel cum s-a ilustrat deja supra. În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului.

Aşadar, instanţa de recurs nu poate, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, să reanalizeze clauzele contractuale ale actului juridic concret încheiat de părţile contractante, pentru a stabili o altă voinţă concordantă determinată a acestora la momentul încheierii respectivului act juridic, decât cea stabilită de instanţa de apel devolutivă a fondului cauzei. Dacă ar proceda astfel, instanţa de recurs şi-ar depăşi limitele legale ale controlului său jurisdicţional, ceea ce nu poate fi admis.

Excedează deci, analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, susţinerile recurenţilor pârâţi care vizează în esenţă, modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel în această privinţă menţionată, curtea de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză în această direcţie, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate pentru a stabili o altă voinţă concordantă concretă a părţilor. Ansamblul acestor aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs implică o evaluare care vizează analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu o interpretare a unor norme juridice, astfel că el nu poate face obiectul controlului exclusiv de legalitate al instanţei de recurs.

În cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv de instanţa de apel pe baza probatoriului administrat, s-au statuat următoarele:

"Toate acestea relevă împrejurarea că, la data încheierii cesiunii de creanţă şi a contractului de împrumut, toate părţile contractante şi-au manifestat acordul de voinţă în sensul de a realiza restituirea avansului plătit în cuantum de 200.000 euro, prin mecanismul juridic al cesiunii de creanţă, pe care o deţinea fiica apelanţilor-pârâţi către apelantul reclamant, în scopul stingerii obligaţiei de restituire a avansului.

În realitate, cesiunea de creanţă a fost mijlocul prin care părţile au înţeles să regleze una dintre obligaţiile, care trebuiau restituite. Această modalitate de stingere a obligaţiei de restituire a avansului a fost acceptată atât de către apelanţii-pârâţi, cât şi de apelantul-reclamant şi a fost realizată cu concursul fiicei apelanţilor-pârâţi. Elementele determinante, care confirmă aspectele evidenţiate, sunt succesiunea actelor încheiate, identitatea dintre cuantumul avansului şi a creanţei cedate, calitatea părţilor şi în încheierea contractului de împrumut între Biroul Individual Notarial B., reprezentat de B. (fiica apelanţilor-pârâţi) şi apelanţii-pârâţi pentru aceeaşi sumă.

Astfel, cedentul- Biroul Individual Notarial B., reprezentat de B. (fiica apelanţilor-pârâţi) s-a obligat să transmită cesionarul - A. creanţa pe care o deţinea faţă de un terţ - S.C. G. S.R.L. - în cuantum de 200.000 euro.

Preţul acestei cesiunii de creanţă era însăşi creanţa în cuantum de 200.000 euro deţinută de A. faţă de apelanţii-pârâţi în sumă de 200.000 euro reprezentând avansul plătit, fiind astfel stinsă obligaţia de restituire a avansului.

În acest sens, trebuie interpretate clauzele contractului de cesiune, cu respectarea dispoziţiilor art. 1166 din C. civ. care prevede că "Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic" şi a dispoziţiilor art. 1169 care stipulează că "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".

Curtea decelează ca aceasta fiind intenţia părţilor la data încheierii contractului de cesiune, ţinând cont de manifestarea de voinţă a părţilor consemnată în cuprinsul actelor juridice încheiate în cursul anului 2015.

Această interpretare este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 1266 alin. (1) Noul C. civ. care normează că "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor" şi cu art. 1267 Noul C. civ. care stabileşte că "clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului".

Aşa cum se menţionează expres în contractul de cesiune, acest act juridic se încheie în vederea stingerii raporturilor obligaţionale ce rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare. Aşadar, preţul cesiunii este creanţa pe care o avea reclamantul A. din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Menţiunea făcută în contractul de cesiune în sensul că se cesionează cu titlu gratuit nu înseamnă că cesiunea este cu titlu gratuit, iar nu cu titlu oneros. Semnificaţia acestei menţiuni este că nu se mai solicită de către cedent şi nu se mai plăteşte de către cesionar un alt preţ al cesiunii, în afara creanţei, pe care acesta din urmă o are din antecontract şi cu privire la care se face menţiune expresă că A. nu mai are nici o pretenţie faţă de promitenţii-vânzători. Aşadar, este vorba de un contract de vânzare-cumpărare, prin care se dobândeşte o creanţă, preţul constând într-o altă creanţă a cumpărătorului, la care acesta renunţă sau de un contract de schimb prin care se schimbă o creanţă cu o altă creanţă. Potrivit art. 1764 C. civ. dispoziţiile din materia contractului de vânzare-cumpărare se aplică în mod corespunzător şi schimbului.

Având în vedere argumentele expuse, Curtea va constata natura juridică oneroasă a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E." (paginile 52, 53 ale deciziei recurate).

Aşadar, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit că voinţa concordantă a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de cesiune a fost ca în schimbul cesiunii creanţei pe care biroul notarial o deţinea faţă de o societate comercială, recurentul pârât BIN B. să obţină, ca preţ, creanţa pe care reclamantul intimat o avea din antecontractul de vânzare - cumpărare:

"Aşadar, preţul cesiunii este creanţa pe care o avea reclamantul A. din antecontractul de vânzare - cumpărare" (pagina 53 a deciziei recurate), instanţa de apel arătând că astfel, s-a ajuns la schimbarea unei creanţe cu o altă creanţă.

Din această perspectivă expusă de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, situaţie de fapt stabilită definitiv, nu poate fi aşadar, primit ansamblul de critici ale recurenţilor din prima parte a punctului II. lit. c) din cererea de recurs, ansamblu privind inter alia, faptul că nu s-ar fi avut în vedere de către instanţa de apel că acest recurent pârât nu ar fi obţinut în cadrul cesiunii de creanţă nici un activ patrimonial sau că latura activă a patrimoniului său doar s-ar fi diminuat sau că recurentul pârât respectiv nu ar fi urmărit să obţină vreun avantaj sau că instanţa de apel s-ar fi raportat în evaluarea sa la un raport juridic extrinsec. Concluzia expusă se impune întrucât, astfel cum s-a ilustrat deja, toate aceste critici privesc elemente de fapt şi tind la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, enunţată anterior, operaţiune juridică care excede limitelor prezentului control jurisdicţional.

Pe cale de consecinţă, faţă de acordul determinat al părţilor contractante decelat definitiv de către instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei, pe baza cercetării clauzelor concrete ale actului juridic, a elementelor factuale expuse de respectiva instanţă devolutivă a fondului, în sensul că părţile au convenit o cesiune de creanţă cu titlu oneros, instanţa de recurs constată grefat pe această stare de fapt stabilită de curtea de apel, că în mod corect instanţa de apel a aplicat şi interpretat în cauză dispoziţiile art. 1172 alin. (1) C. civ. şi succesiv, ale art. 1567 alin. (3) C. civ., criticile formulate sub acest aspect de către recurenţii pârâţi suferind aşadar, de carenţa nulităţii invocată pe cale de excepţie de către intimatul reclamant prin întâmpinarea depusă în recurs, atât timp cât ele reprezintă de fapt, astfel cum s-a expus, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei recurate.

De altfel, tot în această direcţie, se constată şi că potrivit considerentelor expuse de prezenta instanţă de recurs în paragrafele acestei decizii civile destinate analizei excepţiei de inadmisibilitate a motivului de recurs invocat prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., s-a observat că în cadrul cererii de apel, recurenţii pârâţi înşişi, în calitate de apelanţi, au solicitat instanţei de apel să constate că cesiunea nu a reprezentat, "nu este practic, un dar gratuit, ci cesiunea se face pentru achitarea unei creanţe" (pagina 7 a cererii de apel a pârâţilor).

Întrucât controlul de legalitate al instanţei de recurs se grefează pe situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită de instanţa de apel, atunci argumentul recurenţilor pârâţi din răspunsul la întâmpinare formulat în faza recursului, în sensul că motivul invocat este de nelegalitate deoarece trebuiau aplicate dispoziţiile legale incidente cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, este invalid din punct de vedere juridic, deoarece el nu ţine cont de ordinea prestabilită a elementelor silogismului juridic determinat de controlul strict de legalitate care se desfăşoară în recurs, potrivit celor anterior enunţate (stabilirea situaţiei de fapt reprezentând premisa imuabilă de la care se porneşte în recurs, în cercetarea corectei aplicări a normelor juridice).

Nici subgrupul criticilor din cererea de recurs arondate cauzei de nulitate absolute a lipsei de obiect, nu este unul care să poată fi primit. Astfel, toate aceste critici dezvoltate inclusiv prin trimitere la prevederile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sunt orientate către a ilustra că în realitate, creanţa transmisă către cesionarul intimat reclamant la momentul încheierii contractului de cesiune, ar fi existat. Toate aceste critici reprezintă însă, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, întrucât ele vizează redezbaterea situaţiei de fapt a cauzei.

Existenţa sau inexistenţa la un anumit moment dat a unei creanţe determinate reprezintă indubitabil un element factual care se stabileşte pe baza dovezilor administrate cauzei. Or, atât timp cât instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul deciziei pronunţate, următoarele:

"Curtea relevă, pe baza probatoriilor administrate în cauză, faptul că la momentul încheierii contractului de cesiune, creanţa în valoare de 200.000 euro nu mai exista în patrimoniul cedentului, iar acesta cunoştea acest aspect, ceea ce determină nulitatea absolută a cesiunii", respectiv că:

"În concluzie, se decelează faptul că cedenta-pârâtă avea cunoştinţă la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă, că respectiva creanţă în cuantum de 200.000 euro nu exista" (paginile 53, 54 ale deciziei recurate), rezultă că tot acest subgrup de critici (privind inter alia, înscrierea biroului notarial în tabelul definitiv consolidat rectificat de creanţă în conformitate cu procedura insolvenţei; privind actele juridice încheiate de-a lungul timpului între biroul notarial şi societatea intrată în insolvenţă; privind faptul că intimatul reclamant ar fi cel ce ar fi propus această structură a operaţiunii juridice; privind posibilitatea intimatului reclamant de a verifica în BPI existenţa şi cuantumul creanţei cesionate sau privind nespecificarea momentului şi a circumstanţelor în care intimatul reclamant ar fi aflat valoarea reală a creanţei) vizează de fapt, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, astfel încât tot acest subgrup de critici nu poate fi primit, întrucât pune în discuţie temeinicia deciziei recurate şi nu nelegalitatea acesteia.

Înalta Curte, continuând, mai notează şi că statuarea definitivă a instanţei de apel asupra felului oneros al cesiunii de creanţă, statuare care astfel cum am expus anterior, nu poate fi reevaluată de instanţa de recurs fără a îşi depăşi limitele controlului său strict de legalitate, determină concluzia neincidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1585 alin. (5) C. proc. civ. invocate de către recurenţi.

De altfel, Înalta Curte constată că chiar şi dacă instanţa de apel ar fi constatat în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că părţile contractante ar fi convenit să încheie o cesiune cu titlu gratuit, datele speţei nu s-ar fi modificat în sensul dorit de către recurenţii pârâţi.

Astfel, este adevărat faptul că în conformitate cu prevederile art. 1585 alin. (5) C. civ., "În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii", însă acest text legal are în vedere răspunderea contractuală a părţilor contractante şi nu valabilitatea convenţiei juridice, valabilitate analizabilă prin prisma inexistenţei la momentul încheierii convenţiei, a cauzelor de nulitate a actului juridic. Or, inexistenţa creanţei obiect al unei cesiuni, unită cu reaua - credinţă a cedentului (derivată din cunoaşterea acestei inexistenţe) la momentul încheierii contractului de cesiune, pun în discuţie valabilitatea unui astfel de act juridic încheiat şi nu răspunderea contractuală a părţilor pe parcursul desfăşurării unei convenţii civile prin ipoteză legal încheiate.

Continuând, Înalta Curte notează că raportat la dispoziţiile art. 1.235 C. civ., "Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul", respectiv ale art. 1236 C. civ. - "Condiţii - (1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. (2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri", existenţa sau inexistenţa cauzei concrete a unei convenţii civile, precum şi existenţa sau inexistenţa caracterului său imoral reprezintă aspecte factuale, care sunt configurate în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, fără posibilitatea de reevaluare de către instanţa de recurs care controlează exclusiv legalitatea deciziei atacate.

În privinţa caracterului ilicit al cauzei, astfel cum a fost ea determinată de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei ("cedentul a folosit acest scop pentru a înşela pe cesionar, în a crede că va intra în posesia celor 200.000 euro achitaţi ca avans în cadrul antecontractului încheiat în anul 2008.

Prin urmare, cauza ilicită este evidentă relativ la contractul de cesiune, scopul său fiind, în cele din urmă, acela de a eluda interesele reclamantului" - pagina 56 a deciziei de apel), Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel ilustrează cu prisosinţă, în mod indubitabil, faptul că respectiva instanţă a avut în vedere, deşi nu l-a indicat în mod expres, încălcarea de către recurentul cedent a principiului fundamental al bunei - credinţe, reglementat de art. 14 alin. (1) C. civ.:

"(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri", principiu moral şi juridic conform căruia părţile implicate într-o relaţie juridică sunt obligate să acţioneze cu onestitate, loialitate şi încredere reciprocă. Aceasta implică comportamentul corect şi consecvent cu aşteptările rezonabile ale celorlalte părţi, respectarea obligaţiilor asumate şi evitarea oricărui comportament care ar putea prejudicia în mod injust interesele celorlalţi contractanţi. Buna-credinţă este, în esenţă, o normă de conduită care contribuie la menţinerea echilibrului şi încrederii în relaţiile sociale.

Acest principiu esenţial pentru societate şi toţi membrii săi, este reiterat de legiuitorul naţional în mod punctual, expres pentru operaţiunea negocierii şi încheierii convenţiilor civile, fapt care ilustrează însemnătatea deosebită pe care legiuitorul naţional i-a acordat-o în cadrul acestor operaţiuni regăsite şi în prezenta cauză dedusă judecăţii, principiu fundamental de la care nu se poate astfel, abdica. Astfel, conform art. 1170 C. civ.:

"Buna - credinţă - Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Indicarea concretă a normei juridice apreciate de instanţa de apel a fi încălcate în fundamentarea cauzei ilicite a contractului de cesiune pe care a reţinut-o în decizia recurată, este permisă instanţei prezente de recurs, întrucât această indicare nu pune în discuţie situaţia de fapt a cauzei, ci reprezintă doar precizarea expresă a normei legale avute în vedere în mod evident de către curtea de apel în configurarea caracterului ilicit al cauzei actului juridic contestat, această indicare realizându-se pe baza considerentelor deciziei recurate.

Aşadar, pentru ansamblul acestor argumente conjugate expuse, nu se poate invoca în cauză în mod fondat, nici încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1226 C. civ., art. 1235 - art. 1239 C. civ., art. 1567 alin. (3) C. civ. sau art. 1659 şi urm. C. civ. indicate de recurenţii pârâţi.

Grupul de critici regăsite la punctul II. lit. d) din cererea de recurs este de asemenea, nefondat.

Pe de o parte, atât timp cât potrivit art. 1226 C. civ., lipsa obiectului obligaţiei este o cauză de nulitate absolută a actului juridic, iar instanţa de apel a reţinut în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, lipsa creanţei la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă cu titlu oneros, rezultă că în mod corect s-a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantului în privinţa constatării nulităţii contractului juridic de cesiune încheiat nu este prescris, fiind incidente dispoziţiile art. 1249 alin. (1) C. civ. - "Prescripţia - Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie".

Nici critica referitoare la termenul de prescripţie pentru cazul de nulitate relativă, nu este fondată. Astfel, se observă că deşi invocă dispoziţiile art. 2537 pct. 3 C. civ., art. 2539 alin. (2) C. civ. şi art. 2541 alin. (6) C. civ., recurenţii pârâţi indică momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind data de 31.07.2019. Or, aceasta este data emiterii ordonanţei de clasare nr. 496/P/2017 din 31.07.2019 şi nu data comunicării ordonanţei de clasare.

Motivele de recurs invocate la punctul III din cererea de recurs, prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt de asemenea, nefondate.

Astfel, potrivit art. 488 pct. 5, 6 C. proc. civ., "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cadrul primului subpunct al punctului III grefat pe dispoziţiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 211 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenţii critică atât invocata necercetare a elementului relei - credinţe a pârâţilor, necesar pentru activarea clauzei penale prevăzute în antecontract, cât şi invocă şi dezbat inexistenţa relei lor credinţe în neperfectarea contractului de vânzare - cumpărare.

Înalta Curte constată faptul că tot acest ansamblu de critici este formulat omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Astfel, deşi tribunalul a admis prin sentinţa civilă pronunţată, inclusiv capătul de cerere privind plata daunelor - interese fundamentat pe clauza penală, reţinând în acest sens reaua - credinţă a pârâţilor, cu toate acestea se observă că în cadrul cererii de apel formulate de aceste părţi procesuale, nu se regăseşte vreo critică concretă, determinată cu privire la acest aspect.

Lecturând cererea de apel a pârâţilor, se observă că în cadrul paginilor 7 - 8 ale actului procedural, aceste părţi contestă statuările instanţei de fond asupra reţinerii culpei lor în rezoluţiunea antecontractului de vânzare - cumpărare, invocând culpa părţii adverse (reclamantul) în neperfectarea promisiunii bilaterale.

Nici una dintre criticile formulate de pârâţi în cererea de apel nu este orientată către contestarea statuării instanţei de fond asupra relei - credinţe a pârâţilor, fundament al acordării de daune - interese potrivit clauzei penale contractuale.

Or, în condiţiile în care, deşi atât reaua - credinţă, cât şi culpa sunt forme ale vinovăţiei, totuşi reaua - credinţă reprezintă un element juridic distinct de culpă, presupunând condiţii diferite de întrunire şi consecinţe juridice diferite, rezultă că criticile pârâţilor apelanţi din cadrul cererii de apel, relative inexistenţei culpei lor, nu pot fi asimilate vreunei invocări a inexistenţei relei lor credinţe. Drept urmare, nu se poate aprecia că se regăsesc în respectiva cerere de apel critici concrete în legătură cu aspectul relei - credinţe reţinut de instanţa de fond.

Inclusiv paragraful din finalul cererii de apel a pârâţilor, paragraf în care se menţionează consecinţele juridice asupra clauzei contractuale privind daunele -interese, este grefat pe acelaşi element distinct al culpei în neperfectarea contractului (culpă pe care pârâţii o atribuie reclamantului) şi nu pe reaua - credinţă, element juridic diferit potrivit celor expuse supra. Aşadar, nici această critică nu poate fi apreciată de către prezenta instanţă de recurs a fi fost configurată în direcţia contestării de către apelanţii pârâţi a relei - credinţe reţinute de către instanţa de fond.

Pe cale de consecinţă, întrucât în cererea de apel nu se regăseşte vreun motiv de apel îndreptat împotriva statuării instanţei de fond asupra existenţei relei - credinţe a pârâţilor reţinute în fundamentarea soluţiei de acordare a daunelor - interese, rezultă că instanţa de apel a pronunţat o decizie civilă legală şi din această perspectivă, curtea de apel procedând conform art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., la verificarea modului de stabilire a situaţiei de fapt şi de aplicare a legii de către prima instanţă, în limitele cererii de apel.

Soluţia primei instanţe de judecată a fost menţinută integral de către instanţa de apel, fiind doar substituite anumite considerente ale tribunalului, considerente indicate în mod expres de către curtea de apel. În rândul lor, nu se regăseşte şi statuarea primei instanţe de judecată relativă relei-credinţe a recurenţilor pârâţi:

"Prin urmare, tribunalul constată că din culpa pârâţilor H. nu s-a mai perfectat contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, reţine tribunalul şi reaua-credinţă a acestora, dovedită în cauză prin încheierea cesiunii de creanţă în dauna intereselor reclamantului, care reclamant avea o legătură personală cu pârâţii, atât timp cât dna B., fiica pârâţilor H., este fina reclamantului".

Conchizând, rezultă în temeiul tutror acestor argumente, că prezentul motiv de recurs invocat de pârâţi este unul formulat omisso medio, el neputând fi aşadar, primit.

De altfel, Înalta Curte mai constată şi faptul că criticile recurenţilor vizând inexistenţa relei lor credinţe în neperfectarea contractului de vânzare - cumpărare, vizează situaţia de fapt a cauzei, aceasta neputând fi aşadar, reformată de către prezenta instanţa de recurs fără depăşirea limitelor sale jurisdicţionale.

Reevaluarea sub acest aspect a stării de fapt configurate definitiv de tribunal, prin neapelare, astfel cum s-a expus supra, prin prisma criticilor recurenţilor relative faptului că: aceştia ar fi depus toate diligenţele pentru încheierea contractului în formă autentică; că probele administrate cauzei, inclusiv actul adiţional la antecontract, semnat de către intimatul reclamant, nu ar dovedi reaua - credinţă a recurenţilor, ci existenţa unor împrejurări independente de voinţa recurenţilor care ar fi împiedicat perfectarea; că mijloacele pe care le aveau la îndemână recurenţii erau ineficace sau că intimatul reclamant este acela ce nu a mai dorit perfectarea contractului, este prohibită în recurs, date fiind prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind unele de netemeinicie, de dezbatere de probe, de reanalizare a situaţiei de fapt a cauzei şi deci, nu de legalitate.

În ceea ce priveşte primul grup de critici regăsit la punctul III lit. b) din cererea de recurs, se observă de asemenea, că instanţa de apel nu avea obligaţia de a evalua efectele pactului comisoriu invocat de către recurenţii pârâţi, astfel cum aceştia în mod eronat susţin.

Astfel, se constată că în cadrul cererii de apel a pârâţilor, nu se regăseşte vreo critică determinată, concretă, a acestor părţi procesuale, în această direcţie. Apelanţii pârâţi, deşi au invocat la pagina 4 a cererii de apel, existenţa respectivului pact comisoriu invocat, cu toate acestea nu au indicat instanţei de apel nici măcar minimal, modul în care apreciază că trebuie interpretate efectele, consecinţele sale. Din această perspectivă, această menţiune din cererea de apel nu poate fi calificată juridic ca şi o critică concretă, determinată, formulată împotriva sentinţei civile pronunţate de prima instanţă de judecată, menţiunea nefiind orientată către contestarea sentinţei civile pronunţate şi având totodată, un caracter de generalitate foarte larg, de natură a nu putea fi considerat ca investind instanţa de apel.

Din acest unghi de vedere, rezultă, în temeiul aceloraşi dispoziţii procesuale ale art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., că instanţa de apel nu avea obligaţia de a evalua efectele pactului comisoriu - astfel cum recurenţii pârâţi în mod eronat au susţinut în cererea de recurs prezentă - întrucât astfel cum s-a expus, nu a fost învestită cu vreun motiv de apel în acest sens, cauză pentru care şi acest motiv de recurs suferă de aceeaşi carenţă a formulării omisso medio, contrar art. 488 alin. (2) C. proc. civ. menţionat şi în paragrafele precedente.

De altfel, chiar dacă am ignora acest impediment procedural învederat şi am considera că totuşi, în cererea de apel se concretizează vreo critică sub acest aspect, cu toate acestea motivul de recurs prezent tot nu ar putea fi primit.

Această apreciere se fundamentează pe aspectul că, întrucât prin respectiva solicitare, pârâţii urmăreau practic, declararea/constatarea rezoluţiunii promisiunii bilaterale în temeiul unei alte cauze - respectiv pactul comisoriu - decât cea invocată de către reclamant şi care ar fi produs efecte juridice diferite cel puţin parţial, atunci mijlocul procedural legal de invocare a sa trebuia să fie cererea reconvenţională având ca obiect constatarea rezoluţiunii antecontractului ca urmare a unui alt fundament - respectiv pactul comisoriu -, potrivit art. 209 şi urm. C. proc. civ. ("Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională") şi nu o simplă apărare formulată ulterior, pe parcursul procesului civil.

Or, pârâţii nu au formulat vreo astfel de cerere reconvenţională în cauză. Înalta Curte constată că această solicitare nu se regăseşte nici măcar în cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâţi în faza procesuală a fondului.

În acest context ilustrat, al neînvestirii în mod legal a instanţelor de judecată cu această solicitare, rezultă că instanţa de apel nu avea a o analiza pe fond, astfel cum în mod eronat invocă recurenţii pârâţi în prezent. Aşadar, în mod corect instanţa de apel nu a procedat la evaluarea efectivă a acestei apărări.

Acest impediment procedural de analiză anterior ilustrat de prezenta instanţă de recurs, poate fi indicat direct în recurs, date fiind prevederile art. 177 alin. (1) C. proc. civ. ("Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură"), prin considerentele enunţate în paragrafele precedente, întrucât aceste considerente sunt exclusiv de legalitate, ele neantamând şi nedevoluând situaţia de fapt a cauzei.

Înalta Curte constată că aceleaşi impedimente procesuale de analiză anterior enunţate se opun şi evaluării apărării recurenţilor pârâţi invocate prin răspunsul la întâmpinarea formulat în recurs, apărare privitoare la încetarea antecontractului prin ajungerea la termen, ca modalitate de încetare a contractelor (pagina 5 a răspunsului la întâmpinare).

Astfel, pe de o parte se constată că această solicitare nu a fost invocată ca şi critică prin cererea de apel a apelanţilor pârâţi, astfel încât invocarea sa direct în recurs este realizată cu încălcarea principiului non omisso medio consacrat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ea nu se regăseşte nici măcar în cadrul motivelor de recurs formulate de pârâţi, ci exclusiv în răspunsul la întâmpinare depus în această fază procesuală de pârâţi.

Pe de altă parte, şi în privinţa acestei solicitări (de constatare a încetării antecontractului ca urmare a ajungerii la termen, modalitate de încetare a unui contract), se observă că atât timp cât pârâţii nu au formulat în faţa tribunalului, potrivit art. 209 şi urm. C. proc. civ., o cerere reconvenţională în acest sens faţă de cererea principală de rezoluţiune a antecontractului, atunci nici instanţa de recurs şi nici instanţa de apel nu se puteau considera legal învestite cu rezolvarea acestei solicitări, date fiind prevederile art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 C. proc. civ. şi art. 209 şi urm. C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate primi nici subgrupul de critici cuprins la punctul III lit. b) din cererea de recurs, aferent invocatei omisiuni a instanţei de apel de a evalua în cadrul ansamblului probator, şi actul adiţional la antecontractul de vânzare, care ar fi fost semnat de către intimatul reclamant.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa de recurs constată că tot acest subgrup de critici este destinat, să modifice situaţia de fapt a cauzei configurată de instanţa de apel, prin reţinerea solicitată de recurenţi, a inexistenţei relei - credinţe a acestora în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin antecontract, întrucât intimatul ar fi recunoscut prin respectivul act adiţional că încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu ar fi fost posibilă din motive independente de voinţa părţilor.

Or, astfel cum am ilustrat supra, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt în temeiul probelor administrate cauzei, întrucât limitele controlului său jurisdicţional sunt exclusiv de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând, instanţa de recurs constată faptul că vechiul motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. 1865, ca de altfel şi cel reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. 1865, conform cărora "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 10. când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; 11. când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrative", au fost abrogate încă din anul 2000, prin O.U.G. nr. 138/2000, tocmai pentru că ele repuneau în discuţie situaţia de fapt a cauzei, temeinicia hotărârii judecătoreşti recurate şi nu legalitatea acesteia.

Legiuitorul naţional a fost consecvent în această direcţie iniţiată încă din anul 2000, neinstituind şi nerestaurând nici prin noul C. proc. civ. (din 2013), aceste vechi şi abrogate motive de recurs.

Or, prin acest subgrup de critici enunţat, recurenţii pârâţi afirmă exact invocata ignorare de către instanţa de apel a unei probe administrate în cauză în faza procesuală a apelului, respectiv actul adiţional menţionat, probă pe care recurenţii pârâţi o consideră hotărâtoare şi a cărei neevaluare de către instanţa de apel ar fi determinat - în opinia acestor părţi procesuale - greşita configurare a situaţiei de fapt a cauzei.

Or, astfel cum s-a ilustrat supra, aceste două vechi motive de recurs de care se prevalează concret recurenţii pârâţi, nu mai sunt prevăzute legal ca şi motive de recurs, ele fiind arondate în realitate, temeiniciei deciziei recurate, astfel încât subgrupul respectiv de critici nu poate fi primit, configurarea situaţiei de fapt a cauzei, pe baza evaluării conform art. 264 C. proc. civ. a ansamblului probatoriu administrat cauzei, reprezentând apanajul instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Din acest motiv enunţat, redepunerea la dosar în faza recursului, de către recurenţi, a înscrisului respectiv invocat a fi fost omis, nu este de natură a modifica datele problemei, atât timp cât astfel cum s-a ilustrat anterior, înscrisul este destinat reevaluării situaţiei de fapt a cauzei, însă controlul prezentei instanţe de recurs este unul exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită definitiv de instanţa de apel, fără posibilitatea procesuală de a o mai reanaliza.

În fine, Înalta Curte mai notează că acest subgrup de critici evidenţiat este întemeiat de recurenţii pârâţi inclusiv pe premisa nemotivării instanţei de apel asupra aspectului relei - credinţe a recurenţilor, premisă invocată care însă, a fost dezlegată de către instanţa de recurs prezentă, potrivit aprecierilor expuse supra în cadrul analizei criticilor regăsite la punctul III lit. a) din cererea de recurs.

Din perspectiva tuturor acestor considerente conjugate ilustrate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost încălcate aşadar, nici prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi nici dreptul la apărare al recurenţilor pârâţi, motivele de recurs invocate de recurenţi în această direcţie, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ. nefiind fondate.

Drept urmare a argumentelor expuse, devine nefondată inclusiv susţinerea finală, generală, a recurenţilor în sensul că prezenta cerere de chemare în judecată ar fi trebuit respinsă, controlul prezentei instanţe de recurs fiind limitat potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., la criticile de nelegalitate concrete formulate prin cererea de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi ţinând cont de caracterul unitar al prezentei singure căi de atac declarate în cauză, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ. fiind parţial inadmisibile, parţial nule şi parţial nefondate, astfel cum s-a ilustrat anterior în prezenta decizie civilă de recurs.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii pârâţi la plata sumei de 14.803,48 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariu avocat ales, potrivit dovezilor depuse la dosar în acest sens, culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţinând recurenţilor, raportat la soluţia dată recursului, suma fiind una corespunzătoare în raport cu complexitatea concretă a litigiului prezent şi cu munca efectiv desfăşurată de avocatul ales al intimatului reclamant în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D. şi Biroul Individual Notarial B. împotriva deciziei nr. 1710 A din 15.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenţii-pârâţi C., D. şi Biroul Individual Notarial B. la plata sumei de 14.803,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.