State delictual liability for public authority property valuation errors and evidentiary value of administrative appraisals

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la 23.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.911.576 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.374.000 RON-preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.12.2009, în dosarul administrativ nr. x C. civ., de către A. S.R.L., şi valoarea de 462.424 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan 1.5 ha Comuna Bărcăneşti, judeţul Prahova, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente calculate de la data emiterii titlului de conversie şi de la data plăţii în cazul sumelor aferente titlurilor de plată şi până la data plăţii debitului.

La 07.02.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B. şi C., având în vedere că S.C. A. S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B. şi C. sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 08.06.2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind tardiv introdusă.

La termenul de judecată din 06.10.2022, instanţa a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 11.01.2022, instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu expertiză specialitatea evaluare imobiliară, iar la termenul din 05.04.2023, constatând că raportul de expertiză nu a fost efectuat şi părţile nu au fost convocate de către expert, în temeiul art. 259 C. proc. civ., instanţa a revenit asupra probei cu expertiză încuviinţate anterior, apreciind că administrarea acesteia nu mai este necesară pentru soluţionarea cauzei.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 486/20.04.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Împotriva sentinţei primei instanţe, au formulat apel reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar prin decizia civilă nr. 1719A din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat apelul.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1719A din 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 19 martie 2024, sub nr. x/2021, şi repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 4, care, prin rezoluţia din 04 aprilie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:

Decizia instanţei de apel este rezultatul încălcării art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349 din noul C. civ.) din perspectiva în care, în mod greşit, a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite a pârâtei şi omisiunea din partea Statului român de a exercita supravegherea şi controlul asupra modului în care intimata îşi exercita atribuţiile.

Or, chiar pârâta a fost cea care a sesizat Ministerul Finanţelor cu privire la existenţa unui prejudiciu generat de întocmirea/validarea/valorificarea raportului de evaluare initial, iar validarea raţionamentului Curţii de Apel Bucureşti ar presupune că, ori de câte ori se încalcă dispoziţii legale în vigoare de către prepuşii pârâtei privind verificarea confirmităţii raportului de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul despăgubirilor cu Standardele Internaţionale de Evaluare în ceea ce priveşte estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării - vinovăţia să aparţină Statului, privit ca ficţiune juridică, întrucât nu a luat toate măsurile, inclusiv legislative, pentru a evita producerea prejudiciului. Acest raţionament este eronat deoarece, pe de o parte, invalidează modul de funcţionare a statului, care presupune respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţie a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii.

Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel echivalează cu un nonsens deoarece, în materie delictuală, a se afirma în circumstanţele date privitoare la plăţi nelegale, că titularul dreptului la acţiune (păgubitul) este chiar autorul faptei ilicite, anihilează regula legală, or, normele de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare.

Totodată, considerentele instanţei nesocotesc regula potrivit căreia inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă. Aspectele invocate de Curtea de Apel Bucureşti tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive, fără a identifica obligaţiile concrete ce ar reveni recurenţilor-reclamanţi şi nici temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi.

Un alt argument a fost acela conform căruia, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că fapta victimei înlătură vinovăţia pârâtei constatând că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a preîntâmpina astfel de situaţii. Or, contrar reţinerilor curţii de apel, pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe cele ale cazului fortuit, ceea în cauză nu a fost probat.

În ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanţii nu ar fi dovedit prejudiciul invocat, această constatare nu este fundamentată, din moment ce Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, există şi fapta ilicită cauzatoare a acestuia

O altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 1171 şi art. 1173 din vechiul C. civ., precum şi art. 1241 C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenţii reclamanţi au arătat că în drept, termenul "probă" are mai multe accepţiuni, aici interesând sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic; în acest sens, art. 1170 din vechiul C. civ. .

În speţă, înscrisurile se referă la adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă ANRP, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor care conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate. De îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit.

Rezultă, aşadar, prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale funcţionari ai intimatei-pârâte ANRP, aflaţi în exerciţiul funcţiilor tor, în prezenta cauză. Efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului, în accord cu dispoziţiile art. 1171 şi art. 1173 din vechiul C. civ., precum şi în raport de dispoziţiile art. 1241 din noul C. civ.

În cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor. Partea care înfăţişează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretenţiilor şi drepturilor părţii care se prevalează de un astfel de înscris, rezultă din chiar conţinutul şi din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Or, din actele dosarului rezultă cu evidenţă faptul că pârâta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator, respectiv de expertul evaluator şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare, fiind cea care a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi a solicitat recuperarea acestuia.

În cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse toate actele (înscrisuri autentice) transmise de pârâtă precum şi corespondenţa prin care aceasta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat: 1.911.576 RON - diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

În consecinţă, decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 269-271 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1171 şi art. 1173 din vechiul C. civ., precum şi a art. 1241 din noul C. civ., având în vedere că înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt furnizate de pârâtă în susţinerea solicitării adresate Ministerului Finanţelor de a iniţia demersuri în justiţie pentru recuperarea prejudiciului.

Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce a fost transmisă chiar prin actele emanate de la pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.

Neprocedând astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-art. 271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de neleqalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au criticat decizia curţii de apel pentru încălcarea prevederilor art. 9 C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ţinut seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora în condiţiile în care intimata nu a contestat respectivele înscrisuri şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, substituindu-se intimate şi încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La 17 aprilie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 17 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la 10 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de apel a încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimată, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Totodată, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că această instanţă a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenţi nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanţii invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoştinţă existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020 şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurenţi. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurenţi nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că la dosar au fost depuse două rapoarte de expertiză extrajudiciară, ambele asumate de organisme ale statului, iar referitor la cel de-al doilea raport de expertiză, reclamantul susţine că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăşi, să infirme valoarea stabilită anterior, în anul 2009, fiind utilizată metoda comparaţiei de piaţă.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurenţilor probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către aceştia, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor afirmate de către recurent, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 9, cât şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.).

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 şi a art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reţine argumentele expuse anterior.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864 (art. 1349 C. civ.).

În acest sens, recurenţii au arătat că este eronat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia, în toate situaţiile având ca obiect răspundere civilă delictuală, statul va fi autorul faptei ilicite constituite dintr-o inacţiune/omisiune întrucât nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile delegate. A afirmat că acest raţionament invalidează modul de funcţionare al statului, cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că se regăseşte ipoteza unei cauze care înlătură vinovăţia, anume fapta victimei înseşi, constând în aceea că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a preîntâmpina astfel de situaţii. Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului, îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit, ceea ce nu a fost probat în speţă.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

În cauză, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârşirea faptei ilicite de către prepuşii săi, pentru diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în comuna Bărcăneşti, judeţul Prahova şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată sunt reprezentate de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, precum şi de omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 18 decembrie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x, acestea conducând la emiterea deciziei nr. 13170/26.08.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în această manieră. Solicitarea recurenţilor s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi pe fapta proprie reglementată de art. 998-999 din acelaşi act normativ.

Analiza acestor chestiuni, circumscrise răspunderii civile delictuale, presupunea verificarea îndeplinirii cumulative a elementelor care o definesc, respectiv a existenţei faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic ce implică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.

Instanţa de recurs notează că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (art. 13, Titlul VII), adoptată în scopul instituirii unor reglementări care să asigure sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost înfiinţată iniţial prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Ulterior, după modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005, prin H.G. nr. 240/2006, Autoritatea a primit atribuţii suplimentare, precum cele de a coordona şi controla aplicarea legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare de către instituţiile publice şi comisiile de fond funciar sau de a asigura funcţionarea Secretariatelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Comisiei Speciale de Retrocedare. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor. În contextul modificărilor aduse legilor de restituire a proprietăţilor, prin H.G. nr. 572/2013 a fost abrogată H.G. nr. 361/2005, Autoritatea trecând din subordinea Ministerului de Finanţe în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru, care, în virtutea funcţiilor conferite de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, exercită atribuţiile de conducere şi control prevăzute de art. 11, art. 12 alin. (1) şi (2) şi art. 28 din acelaşi act normativ.

În cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor funcţionează anumite structuri, printre care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost constituită în vederea acordării despăgubirilor persoanelor îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al legislaţiei speciale privind restituirea către cultele religioase şi comunităţile minorităţilor naţionale.

Se observă că în acest peisaj instituţional pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie înfiinţată de stat în scopul gestionării la nivel naţional a procesului de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv, precum şi a coordonării şi supravegherii aplicării actelor normative ce reglementează această materie şi acordarea de despăgubiri.

În contextul arătat, este corectă constatarea instanţei de apel, în sensul că nu se poate reţine că Statul Român nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată chiar de el, pentru că astfel şi-ar invoca propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile legale.

Ca atare, încercarea recurenţilor de a se disocia de acţiunile intimatei nu poate conduce la absolvirea de culpa de a nu fi verificat modalitatea în care imobilul pentru care s-au acordat despăgubiri a fost evaluat, de vreme ce însuşi statul finanţează activitatea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi, pe cale de consecinţă, bugetul destinat acordării despăgubirilor în procedura reglementată de actul normativ antemenţionat.

Aşadar, pârâta nu este doar persoana care a cauzat un prejudiciu decurgând din activitatea proprie sau a prepuşilor săi, ci şi o instituţie prin intermediul căreia se efectuează plăţile aferente despăgubirilor pentru proprietăţile preluate în mod abuziv, pe seama Statului Român.

De altfel, cu privire la vinovăţia în producerea prejudiciului instanţa de apel s-a pronunţat în sensul că recurenţii nu au combătut argumentat, prin motivele de apel, hotărârea primei instanţe în care s-a reţinut că există culpă rezultată din omisiunea de a adopta măsuri efective, inclusiv de ordin legislativ, apte să stopeze neregulile constatate de-a lungul timpului în legătură cu activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ci doar că au negat aceste aspecte. Or, potrivit art. 31 C. proc. civ., apărarea constituie un mijloc procesual aflat la dispoziţia unei părţi din proces, prin care aceasta tinde a obţine respingerea unei pretenţii reţinute în sarcina sa.

Totodată, sub aspect probatoriu, astfel cum s-a reţinut anterior, curtea a constatat că recurenţii s-au limitat doar la a depune cele două rapoarte de evaluare întocmite în dosarul de despăgubire, cu privire la cel de-al doilea raport, întocmit de D. S.R.L. la solicitarea ANRP, susţinând că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor, fără a solicita, în calea ordinară de atac, efectuarea unei noi expertize care să îi confirme susţinerile, în condiţiile în care simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăşi, să infirme valoarea stabilită în anul 2009.

Lipsa administrării unui probatoriu adecvat a făcut dificilă operaţiunea de identificare a faptei ilicite, şi, pe cale de consecinţă, stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtei în sensul art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ., în mod justificat nefiind analizate şi celelalte elemente ale acestui tip de răspundere.

În aceste condiţii, este nefondată critica prin care recurenţii au susţinut reţinerea în cauză a ipotezei ce înlătură vinovăţia, anume fapta victimei însăşi, de vreme ce, pentru a fi exoneratoare de răspundere, aceasta trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului, îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit, ceea ce în speţă nu s-a decelat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 10 octombrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică precum cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză. Totodată, nici nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică (cele două litigii având ca premisă circumstanţe factuale diferite), pentru a se aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, motiv pentru care invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1719A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1719A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.