Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2137/2024 AI generated

State liability for judicial errors and the admissibility of constitutional referrals concerning judicial impartiality and decision drafting

Case Number Decizia nr. 2137/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellants' appeals, thereby upholding the Court of Appeal's decision to reject the civil claim for moral damages and the lower court's dismissal of the request to refer an unconstitutionality exception to the Constitutional Court. The dispute involved a claim against the State for moral damages based on state liability for decisions of final jurisdiction, which the first-instance court dismissed partly for res judicata and statute of limitations, and which the appellate court affirmed after rejecting the appellant's challenges regarding absolute incompatibility of the judge and insufficient motivation of the decision. The Supreme Court held that the appeal against the Constitutional Court reference was inadmissible because the challenged procedural norms regarding the drafting and signing of judgments lacked a concrete nexus to the merits of the case, and that the absolute incompatibility ground under Article 41(1) of the Civil Procedure Code did not apply because the judge who had only ordered a suspension in a prior procedural cycle did not adjudicate the merits of the dispute, thus not violating the principle of impartiality or the right to a fair trial under the ECHR.

Legislator headnote

AI generated

art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 396 C. proc. civ, art. 29 din Legea nr. 47/1992, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 490 din C. proc. civ; State liability for judicial errors and the admissibility of constitutional referrals concerning judicial impartiality and decision drafting: The dispute involved a claim against the State for moral damages based on state liability for decisions of final jurisdiction, which the first-instance court dismissed partly for res judicata and statute of limitations, and which the appellate court affirmed after rejecting the appellant's challenges regarding absolute incompatibility of the judge and insufficient motivation of the decision. The Supreme Court held that the appeal against the Constitutional Court reference was inadmissible because the challenged procedural norms regarding the drafting and signing of judgments lacked a concrete nexus to the merits of the case, and that the absolute incompatibility ground under Article 41(1) of the Civil Procedure Code did not apply because the judge who had only ordered a suspension in a prior procedural cycle did not adjudicate the merits of the dispute, thus not violating the principle of impartiality or the right to a fair trial under the ECHR.

Keywords

AI generated
judicial impartiality res judicata state liability constitutional jurisdiction moral damages article of civil procedure

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

This provision serves as the legal basis for dismissing the appeals as unfounded, constituting the main ground for the final verdict.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 07.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 5.971.000 RON reprezentând daune morale, în baza principiului de drept unional al răspunderii statului pentru fapte imputabile hotărârilor instanţelor de ultim grad de jurisdicţie.

2. Sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea din 19.10.2021 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 07.06.2021 în dosarul nr. x/2021, instanţa a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 662R/21.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanţa a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., a casat încheierea recurată şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1741/13.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 1.000 RON pe fiecare zi, pentru perioada 04.07.2015 - 01.11.2016, ca având autoritate de lucru judecat; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 1.000 RON pe fiecare zi, pentru perioada 14.11.2013 - 09.11.2016, şi a respins acest petit ca fiind prescris; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 439A din 12 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea reclamantei A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca inadmisibilă şi a respins, apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1741/13.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a declarat recurs reclamanta A.

4.1. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 396 C. proc. civ. şi a nesocotit caracterul urgent al procedurii de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reglementate de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi implicit, dreptul de acces la Curtea Constituţională întrucât nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare la termenul de judecată la care a rămas în pronunţare asupra acesteia, 15 martie 2024, amânarea de pronunţare vizând soluţia asupra apelului în vederea depunerii de concluzii scrise. Or, în contextul în care instanţa nu a pronunţat, motivat, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta a încălcat prevederile alin. (5) a art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Un alt aspect de nelegalitate a vizat împrejurarea că în dispozitivul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este menţionat "termenul de recurs 48 de zile, care se depune la Curtea de Apel Bucureşti", în loc de "termenul de recurs este de 48 de ore", aşa cum era corect, ceea ce demonstrează încălcarea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nefiind incidente normele de drept comun ale art. 490 din C. proc. civ. privind depunerea căii de atac la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

În susţinerea criticilor formulate, recurenta a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Conchizând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

4.2. Privitor la recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a invoca incidenţa vreunuia dintre motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

Au fost încălcate dispoziţiile care reglementează procedura de judecată a apelului, prevăzută art. 479 C. proc. civ. precum şi principiile procesuale fundamentale ale legalităţii, disponibilităţii, ale contradictorialităţii şi ale bunei credinţe procesuale reglementate de art. 7, 9, 12, 14 alin. (6), (20), (22) C. proc. civ. .

În argumentarea acestei critici, recurenta a învederat că judecătorul redactor al deciziei a imprimat motivării acesteia un caracter personal - autocrat, dovadă fiind expresia "Aşa cum am arătat", nu unul instituţional, şi a pornit de la premisa că motivele de apel şi criticile formulate nu sunt întemeiate, premisă pe care o demonstrează explicit debutul motivării propriu-zise a hotărârii:

"Analizând motivul de apel privind pretinsa incompatibilitate absolută a judecătorului care a pronunţat sentinţa civilă apelată, Curtea reţine că nu este fondat", procedând, astfel, contrar succesiunii reglementată de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, a reproşat deciziei recurate că nu au fost înlăturate, argumentat juridic, criticile apelantei, motivarea demonstrând că judecătorii apelului întâi au luat soluţia şi apoi, au identificat motive în justificarea acesteia, fapt care confirmă ipoteza avută în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 233/2021 publicată în M.Of. nr. 508/17.05.2021.

Un alt aspect de nelegalitate a vizat faptul că reţinerea instanţei conform căreia "soluţionarea cauzei de alt judecător decât cel stabilit în mod legal sau înlocuirea sa arbitrară ar duce la încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil" este lipsită de suport legal care să susţină sintagmele "stabilit în mod legal" şi "înlocuirea sa arbitrară", fiind neclar şi imprevizibil, în contextul în care intimatul nu a depus întâmpinare în apel prin care să fi formulat o astfel de apărare, şi contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în M.Of. nr. 146/15.02.2018, care a statuat că motivarea hotărârii judecătoreşti constituie expresia independenţei judecătorului.

În continuare, recurenta a susţinut că prin decizia de casare, s-a reţinut încălcarea regulilor de procedură prin aceea că pricina a fost suspendată fără analizarea condiţiilor litispendenţei, cauza fiind trimisă, pentru reluarea judecăţii, cu obligaţia pentru instanţa de trimitere de a discuta în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele litispendenţei şi a se dispune în consecinţă, după caz, suspendarea, verificarea autorităţii de lucru judecat sau judecarea pe fondul cererii. În atare context, pronunţarea de către acelaşi judecător prin sentinţa apelată asupra aspectelor dezlegate de instanţa de casare, atrage, desigur, incidenţa art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu a fost încălcat art. 41 alin. (1) C. proc. civ. şi a concluzionat că "nu a fost nesocotit nici art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene privind cerinţa examinării cauzei de o instanţă imparţială şi constituită potrivit legii, critica întemeiată pe principiul de drept european al judecătorului legal având autonomie procesuală, motivată distinct se impunea să primească o analiză distinctă şi efectivă. Instanţa de apel nu a examinat critica privind tranşarea litigiului cu încălcarea principiului egalităţii de arme şi a dreptului la un proces echitabil, şi cu încălcarea principiului de drept unional al interpretării conforme din perspectiva în care tribunalul nu a făcut nici o referire la depunerea de către reclamantă a răspunsului la întâmpinare, neredând poziţia procesuală a reclamantei în raport de excepţiile invocate.

Decizia recurată a denaturat conţinutul criticii şi nu s-a limitat la a verifica şi a constata temeinicia criticilor, ci a oferit un răspuns care, pe de o parte, a completat motivarea sentinţei, iar, pe de altă parte, opune lipsa de relevanţă a neindicării distincţiei între excepţiile de ordine publică şi cele de ordine privată şi a titularului lor "atâta vreme cât regimul de soluţionare a fost respectat", fără indicarea niciunui reper concret sau temei de drept.

Răspunzând criticii din apel privitoare la nesoluţionarea excepţiei inadmisibilităţii şi prescripţiei acţiunii invocată de către pârât, în mod nelegal, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu are interes să invoce aceste chestiuni, fără a pune în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes, nesocotind astfel principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ.

Reţinerea curţii de apel conform căreia excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât a fost pusă în dezbatere contradictorie la ultimul termen de judecată, din 13.12.2022 pentru când părţile au lipsit, este contrară celor consemnate în partea introductivă a sentinţei apelate, excepţiile autorităţii de lucru judecat, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii fiind unite cu fondul în temeiul art. 248 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a răspuns criticii referitoare la faptul că prin dispozitivul sentinţei a fost admisă excepţia prescripţiei raportat la un capăt de cerere, deşi cererea de chemare în judecată are un obiect unic, iar în cuprinsul hotărârii nu sunt redate susţinerile pârâtului privind obiectul şi cursul prescripţiei, regăsite în cuprinsul precizărilor la răspunsul la întâmpinare formulate cu privire la excepţiile invocate prin întâmpinare, depuse la instanţa de fond pentru termenul din 13.12.2013, decizia recurată neoferind o motivare respingerii apărărilor formulate de către reclamantă cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În mod greşit, curtea de apel, în soluţionarea excepţiei netimbrării, reţine incidenţa prevederilor art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă la despăgubiri solicitate pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, contrar obiectului şi temeiului de drept ale cererii de chemare în judecată, neinvocate de niciuna dintre părţi, constatând lipsa interesului în invocarea acestei chestiuni, fără ca în prealabil, aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a formulat întâmpinare

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 27 iunie 2024, a fost fixat termen de judecată la 10 octombrie 2024, în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul exercitat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele aspecte:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că prin decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., fiind o cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile.

De asemenea, Curtea a mai constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii.

Pe de altă parte, pentru a se verifica legalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul trebuie să formuleze critici sau minime argumente care să fie susceptibile de analiză de către instanţa ierarhic superioară.

Prin urmare, pentru ca încheierea pronunţată asupra unei cereri de sesizare a instanţei de contencios constituţional să fie supusă cenzurii, recurentul trebuie să se raporteze la cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate şi să arate, punctual, care sunt greşelile imputate instanţei, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Un prim aspect de nelegalitate invocat de petentă în susţinerea recursului, a vizat împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale la termenul la care a reţinut cauza spre soluţionare, nesocotind-se astfel, prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care impune soluţionarea în procedură de urgenţă, dar şi art. 396 din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că la termenul din 15 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cauza în pronunţare atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cât şi asupra apelului exercitat împotriva sentinţei tribunalului, şi, constatând că are nevoie de timp pentru a delibera, a dispus, în mod succesiv, amânarea pronunţării la 29 martie 2024, şi ulterior la 12 aprilie 2024, când a pronunţat decizia nr. 439 A prin care a fost soluţionată atât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cât şi calea de atac exercitată în cauză.

Împrejurarea că instanţa, apreciind că soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale necesită un timp mai îndelungat pentru a chibzui, în deplin acord cu normele procesuale ale art. 396 din C. proc. civ., şi a dispus amânarea pronunţării pentru 29 martie 2024 şi ulterior, pentru 12 aprilie 2024, nu presupune că prin aceasta să fi fost nesocotite prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, aşa cum se susţine prin memoriul de recurs, de vreme ce aceste prevederi dispun doar în legătură cu termenul procedural în care poate fi exercitat recursul împotriva soluţiei pronunţate în legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, nefiind stabilită în sarcina instanţei învestită cu o asemenea cerere obligaţia de a se pronunţa asupra sesizării la acelaşi termen de judecată la care a reţinut cauza spre soluţionare.

Înalta Curte reţine că prin memoriul de recurs, petenta a criticat soluţia şi din perspectiva menţionării în cuprinsul dispozitivului soluţiei cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a termenului de 48 de zile de la pronunţare pentru declararea recursului, şi nu de 48 de ore de la pronunţare, aşa cum era corect.

Şi această critică este nefondată.

Este de necontestat faptul că potrivit art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, încheierea cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Însă menţiunea inexactă din dispozitivul deciziei apelate cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac a recursului nu deschide părţii dreptul de a exercita recursul într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992. Chiar dacă menţiunea greşită din dispozitiv ar fi putut constitui motiv ce a împiedicat partea să promoveze calea de atac în termenul legal, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât petenta nu a invocat existenţa vreunui prejudiciu cauzat de menţiunea inexactă a instanţei din cuprinsul dispozitivului.

În continuare, Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, încheierea recurată a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cererea de sesizare fiind respinsă ca inadmisibilă faţă de împrejurarea că dispoziţiile invocate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere că prin motivele de apel reclamanta nu a invocat niciun motiv subsumat nemotivării, la data pronunţării, a hotărârii apelate sau alte aspect privind întocmirea minutei şi semnarea hotărârii, aceasta nejustificând un interes în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii normelor procesuale invocate, iar admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu ar produce niciun efect din perspectiva invocării nulităţii hotărârii pronunţate în primă instanţă.

Conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este numai recursul, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile nefiind însă limitate la cele care se încadrează în aceste dispoziţii legale.

În atare context, Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat critici care să aibă legătură cu soluţia pronunţată întrucât, în afara afirmaţiei că "se impune rejudecarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva condiţiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992."

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

În speţă, recurenta nu a fost în măsură să arate în ce mod admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut influenţa judecata acţiunii sale.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în litigiul pendinte.

Legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor litigiului prin evaluarea atât "a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014).

În acest context, Înalta Curte constată că cererea de sesizare cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost invocată cu ocazia formulării unei cereri de apel, în care nu au fost decelate critici care să vizeze aspecte legate de nesocotirea prevederilor legale criticate ca fiind neconstituţionale, petenta aducând în discuţie netemeinicia sentinţei tribunalului din perspectiva incompatibilităţii judecătorului care a pronunţat sentinţa atacată, şi modalitatea soluţionării excepţiilor invocate în cauză, respectiv excepţia netimbrării, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Or, prevederile legale indicate de către petentă nu au legătură cu normele pretins neconstituţionale.

Astfel, dispoziţiile art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce fac obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţională nu au incidenţă în examinarea criticilor din apel, fiind în esenţă, norme ce reglementează întocmirea minutei, pronunţarea, redactarea şi semnarea hotărârii, şi nu ar putea avea nicio înrâurire asupra soluţiei date asupra căii de atac exercitate.

A fortiori, Înalta Curte aminteşte faptul că, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Constituţională a stabilit, în mod constant, că sesizările de neconstituţionalitate adresate Curţii fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptăţite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituţional (Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, şi Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011).

Din analiza motivelor de neconstituţionalitate invocate de către petentă se constată că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional indică în mod formal şi generic încălcarea art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituţie, fără însă a motiva în concret legătura cu cauza concretă ce se judecă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401, art. 402 şi art. 426 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (1) din Constituţie, precum şi la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanţă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că aceste dispoziţii nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Examinând, în continuare, recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte prima critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, se constată că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Instanţa de apel este, aşadar, obligată să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de apel formulat, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a înlăturat, prin argumente juridice "reale şi cu bună credinţă" criticile formulate în apel.

Înalta Curte constată că aspectele de netemeinicie, pretins neanalizate de instanţa de apel, au fost formulate în contextul nemulţumirii recurentei faţă de reţinerea spre analiză a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de fond a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă forfetară de 1000 RON pentru fiecare zi, pentru perioada 14 noiembrie 2013-09 noiembrie 2016 şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 100 RON pe fiecare zi, pentru perioada 04 iulie 2015-01 noiembrie 2016, recurenta susţinând neinvocarea acesteia în condiţii procedurale întrucât pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe şi invoca excepţii, prin nedepunerea în termenul procedural a întâmpinării.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestui motiv de casare, se reţine că instanţa de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, la paginile 10-12 din hotărârea recurată regăsindu-se analiza efectuată, care a condus la constatarea faptului că prima instanţă a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, tribunalul realizând o analiză riguroasă, identificând cu acurateţe perioadele şi hotărârile în raport de care a analizat şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi capetele de cerere în raport de care a analizat fondul raportului juridic litigios.

Astfel, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a examinat argumentele vizând tardivitatea invocării excepţiilor prescripţiei şi autorităţii de lucru judecat, reţinând că, pârâtul a formulat întâmpinarea în faţa primei instanţe la 09 august 2021, în termenul procedural de 25 de zile de la comunicarea acţiunii realizată la 17 iulie 2021, cu respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, acesta nu a fost decăzut din dreptul de a invoca excepţiile de ordine privată iar omisiunea de a califica natura acestora, ca fiind de ordine publică sau de ordine privată, neavând relevanţă atât timp cât regimul juridic de soluţionare a acestora a fost respectat

Tot aşa, curtea de apel, analizând motivele de apel invocate, a concluzionat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor la ultimul termen de judecată din 13 decembrie 2022, iar în raport de împrejurarea soluţionării definitive a dosarului nr. x/2019 şi respingerea excepţiei litispendenţei ca rămasă fără obiect, în cauză nu s-a mai impus punerea în discuţie a autorităţii de lucru judecat provizorii, în condiţiile art. 430 alin. (4) din C. proc. civ.

În privinţa aserţiunii părţii recurente conform căreia conţinutul deciziei curţii de apel nu respectă succesiunea dispozitivului şi a considerentelor, în sensul în care considerentele succed soluţiei, ceea ce demonstrează o nesocotire a prevederilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. dar şi împrejurarea că judecătorii au pronunţat mai întâi soluţia şi apoi au identificat motivele în justificarea acesteia, ceea ce contravine deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 233/2021, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia şi reţine următoarele:

Procesul pendinte este guvernat de normele de drept procesual regăsite în C. proc. civ. conform cărora luarea hotărârii implică deliberarea secretă a completului de judecată, pronunţarea în şedinţă publică, şi ulterior, redactarea şi motivarea hotărârii.

Potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere; considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate

Conform art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Rezultă, în mod evident, din interpretarea sistematică a normelor legale anterior arătate, că legiuitorul a reglementat ca etapa pronunţării soluţiei să fie urmată de acea a întocmirii/redactării hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, atât timp cât legiuitorul a prevăzut că soluţia pronunţată este succedată de întocmirea considerentelor instanţei care au stat la baza pronunţării respectivei soluţii, nu se poate aprecia că instanţa de apel a nerespectat prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când, în cuprinsul hotărârii, în analiza uneia dintre criticile formulate în apel, a constatat caracterul nefondat al acesteia expunând ulterior silogismul judiciar care a justificat această soluţie, aşa cum se acreditează prin memoriul de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că trimiterile pe care partea recurentă le-a făcut la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 233/2021 sunt neavenite în contextul în care acestea au constatat că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., neincidente cauzei.

Înalta Curte reaminteşte părţii recurente împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte obligatorii numai în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, fără ca aceasta să permită aplicarea soluţiei şi în privinţa altor norme de drept, chiar cu un conţinut similar, dar care nu au fost supuse controlului de constituţionalitate prin respectiva decizie.

Aşadar, declararea, ca neconstituţionale, a normelor de drept procesual penal care reglementează redactarea hotărârii judecătoreşti - motivarea în fapt şi în drept a soluţiei - ulterior pronunţării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 din C. proc. pen. ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menţionat anterior, nu produce consecinţe asupra normelor de drept procesual civil care reglementează conţinutul şi redactarea hotărârii judecătoreşti în materie civilă, aşa cum se susţine prin cererea de recurs.

Prin urmare, nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a deciziei Curţii Constituţionale nr. 233/2021.

În continuare, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva în care critica din apel privind nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., deşi a primit o argumentare distinctă şi din perspectiva jurisprudenţei CEDO şi CJUE, a încălcării principiului egalităţii de arme şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi cu nesocotirea principiului de drept unional al interpretării conforme, nu a fost analizată de instanţă.

Recurenta a mai arătat că, prin motivele de apel, a susţinut că pronunţarea de către acelaşi judecător prin sentinţa apelată asupra aspectelor delegate de instanţa de recurs, atrage incidenţa art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., reţinerea conform căreia acelaşi judecător nu a mai pus în discuţia părţilor suspendarea facultativă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu atrage motivul de incompatibilitate invocat, fiind greşită.

Înalta Curte constată că prin această critică, recurenta susţine atât o pretinsă aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., critică ce va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. dar şi din perspectiva existenţei unui viciu de motivare al hotărârii judecătoreşti, aspect ce poate fi circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, cu referire la motivul de incompatibilitate absolută invocat de recurentă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul începerii procesului, "Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs."

Sintagma s-a soluţionat cauza trebuie înţeleasă în sensul că judecătorul s-a pronunţat asupra fondului raportului juridic litigios ori a admis o excepţie de fond, fundamentul incompatibilităţii constând în intenţia legiuitorului de a nu-l pune pe judecător în situaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia propriei hotărâri şi de a de a reveni asupra soluţiei sale.

În speţă, faţă de motivul de incompatibilitate invocat, se observă că, prin decizia civilă nr. 662R din 21 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în primul ciclu procesual, în dosarul nr. x/2021, decizie definitivă, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 19 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată, în tot, încheierea apelată şi a fost trimisă cauza, la Tribunalul Bucureşti, pentru continuarea judecăţii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că tribunalul era îndrituit să se pronunţe, în prealabil, asupra îndeplinirii condiţiilor litispendenţei având în vedere că în ipoteza în care acestea erau întrunite, soluţia era aceea de reunire a cauzelor, iar nu de suspendare, instanţa urmând a verifica, în rejudecare, întrunirea condiţiilor legale privitoare la litispendenţă.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1741 din 13 decembrie 2022, cauza fiind repartizată spre soluţionare aceluiaşi complet de judecată din a cărui compunere a făcut parte judecătorul care a intrat în componenţa completului de judecată ce a soluţionat în primă instanţă, în primul ciclu procesual.

Aşadar, se confirmă susţinerile recurentei referitoare la faptul că un judecător al Tribunalului Bucureşti a făcut parte din ambele completuri de judecată învestite în primă instanţă, cu soluţionarea cererii deduse judecăţii, în cele două cicluri procesuale pe care cauza le-a parcurs.

Cu toate acestea, judecătorul respectiv nu s-a aflat în situaţia de incompatibilitate reglementată de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, pronunţând în primul ciclu procesual o soluţie de suspendare, acesta nu a soluţionat fondul raportului juridic dedus judecăţii, astfel că, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a aflat în situaţia de a dezlega aspecte asupra cărora s-ar fi pronunţat în ciclul procesual anterior.

Câtă vreme, cu ocazia judecăţii în primă instanţă, judecătorul a constatat doar să sunt întrunite condiţiile suspendării pricinii, în raport de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., este evident că acesta nu s-a pronunţat şi nu a dezlegat nici o chestiune care să vizeze fondul raporturilor juridice dintre părţi, acestea fiind analizate pentru prima dată abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin raportare la indicaţiile date de instanţa de recurs, prin decizia de casare.

Prin urmare, judecătorul care a soluţionat pricina în primul ciclu procesual, pronunţând o soluţie de suspendare, nu a devenit incompatibil să judece fondul pricinii în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a soluţiei de trimitere pronunţate de curtea de apel, întrucât, cu ocazia rejudecării, nu a trebuit să îşi verifice propria hotărâre, pronunţată anterior.

În consecinţă, criticile recurentei circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. fiind în mod corect dezlegat de către curtea de apel.

Nefondată este şi critica, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care se afirmă că instanţa de apel nu a oferit o motivare pentru respingerea apărărilor formulate de recurenta în susţinerea criticii privitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., din perspectiva jurisprudenţei CEDO şi CJUE, a încălcării principiului egalităţii de arme şi a dreptului la un proces echitabil.

Analizând conţinutul deciziei curţii de apel, Înalta Curte constată că instanţa a expus, argumentat, considerentele pentru care a apreciat că nu este incident motivul de incompatibilitate absolută prevăzută de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., atât din perspectiva dreptului intern cât şi a exigenţelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului, statuând în sensul că, după trimiterea cauzei spre rejudecare, judecătorul a fost chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de recurs, iar cum imparţialitatea sa nu a fost pusă la îndoială, nu a fost nesocotit art. 6 parag. 1 din CEDO şi nici art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene privind cerinţa examinării cauzei de către o instanţă independent, imparţială şi constituită conform legii.

În privinţa pretinsei lipse de motivare a instanţei de apel cu privire la apărările şi susţinerile formulate de recurentă cu ocazia depunerii răspunsului la întâmpinare şi a precizărilor la răspunsul a întâmpinare pentru termenul din 13 decembrie 2023, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Deşi recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, pentru a justifica, astfel, invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în cauză criticile recurentei sunt neîntemeiate, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi dispoziţiile legale aplicabile într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii ce sunt îndeplinite în cauza de faţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Or, în speţă, Înalta Curte constată că decizia recurată întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) Cod procedură, prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, Înalta Curte va constata că nici această critică nu poate fi primită.

În continuare, partea recurentă reia susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind deciziile nr. 2290 din 03 iunie 2015, nr. 1672 din 25 aprilie 2018 şi nr. 2297 din 29 mai 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând respingerea acestei excepţii ca neîntemeiate, fără a contesta însă, în niciun fel, reţinerile curţii de apel în legătură cu această chestiune.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a constatat că recurenta nu a combătut, motivat, raţionamentul primei instanţe care a condus la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru perioada 14 noiembrie 2013-09 noiembrie 2016 prin raportare la momentul la care aceasta a luat cunoştinţă de considerentele deciziei civile nr. 2290 din 03 iunie 2015 pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013.

Cum aspectele legate de pretinsa aplicare greşită de către instanţele de fond a prevederilor legale care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune nu au făcut obiect de analiză de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite în recurs.

Sub un ultim aspect, recurenta afirmă o nesocotire de către instanţa de apel a prevederilor art. 14 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva în care în argumentarea soluţiei de respingere a excepţiei netimbrării, instanţa a reţinut lipsa de interes a părţii, fără ca această chestiune să fie pusă, în prealabil, în discuţia părţilor.

În privinţa acestei chestiuni, Înalta Curte constată că în apel, recurenta a criticat temeiul de drept reţinut de către instanţa de fond care a justificat scutirea acesteia de la plata taxei judiciare de timbru care în opinia sa în mod greşit a fost reţinut ca fiind art. 29 alin. (1) lit. l), iar) nu art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, aşa cum era corect.

Învestită cu o astfel de critică, instanţa de apel a aprecia că aceasta nu are interes în a critica temeiul de drept reţinut de prima instanţă pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, atâta vreme cât dezlegarea acestei chestiuni nu produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţii care s-a bucurat de acces deplin la instanţă.

Înalta Curte reţine că, în atare context, dezlegarea curţii de apel este corectă întrucât comportamentul procesual al părţilor nu poate fi iniţiat şi întreţinut fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o anumită cerere, excepţie sau critică.

Or, cum instanţa a constatat că recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, aceasta beneficiind de acces efectiv la instanţă, temeiul de drept al scutirii de la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru nu poate comporta discuţii în căile de atac având în vedere că partea nu a justificat vreun prejudiciu produs ca urmare a acestei împrejurări.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.