Validity of judge substitution for medical leave and sufficiency of appellate motivation in contract annulment based on vitiating consent and illegal cause

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 13 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Cabinet de Avocat "B." şi B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părţi, cu privire la imobilul apartament nr. x, situat în Bucureşti, strada x nr. 21. La 26 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere precizatoare/modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea calităţii sale de unic cumpărător a imobilului apartament nr. x, situat în Bucureşti, strada x nr. 21, conform contractului de vânzare nr. x/20.06.2007, respectiv a calităţii sale de unic vânzător a imobilului. De asemenea, a solicitat instanţei să constate că pârâtul Cabinet de Avocat B. nu a achitat preţul vânzării, de 121.550 euro.

La 28 iulie 2020, reclamantul a depus cerere precizatoare la cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că petitele 2 şi 3 din cererea modificatoare reprezintă simple apărări.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1635/10.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, a admis, în parte, excepţia prescripţiei cu privire la motivul de nulitate vizând vicierea consimţământului, a respins motivul de nulitate a contractului vizând vicierea consimţământului, ca prescris şi a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Cabinet de Avocat "B." şi B..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1472A din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1635/10.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1472A din 25 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel este nelegală din perspectiva neidentificării motivului temeinic care a stat la baza înlocurii, în primă instanţă, a judecătorului care a participat la cercetarea judecătorească, ceea ce a determinat o compunere nelegală a completului de judecată care a pronunţat soluţia.

Astfel, în opinia recurentului, nu reprezintă un motiv temeinic pentru înlocuirea preşedintelui completului de judecată împrejurarea că acesta se află în imposibilitate de a participa la deliberare, astfel cum, în mod nelegal, a reţinut instanţa de judecată prin raportare la prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cauza fiind, din această perespectivă, în mod greşit repusă pe rol, în condiţiile în care imposibilitate de prezentare a membrului completului de judecată nu era pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

Critica este susţinută şi de faptul că la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020, cererea de amânare formulată de reclamant, în scopul respectării principiului continuităţii completului de judecată, a fost respinsă de instanţă, pe motiv că partea adversă s-a opus acesteia, în contextul în care, în pricini similare, aflate la acelaşi termen de judecată, instanţa a admis cererea de amânare pentru respectarea principiului continuităţii completului de judecată.

Ca atare, instanţa a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 19 şi art. 214 din C. proc. civ., ceea ce determină constatarea nulităţii hotărârii de fond.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât nu a răspuns criticilor de nelegalitate şi netemeinicie formulate prin motivele de apel, critici care vizau depăşirea limitelor judecăţii cu care a fost investită şi nesocotirea hotărârii civile nr. 3570/16.03.2016 definitivă şi irevocabilă, prin includerea în masa bunurilor comune şi apartamentul ce face obiectul prezentului dosar.

În concret, recurentul consideră că nici apartamentul şi nici sumele de bani obţinute din vânzarea apartamentului prin contractul de vânzare -cumpărare ce face obiectul prezentului dosar, nu au făcut obiectul partajului dintre soţi, astfel că instanţa de fond, prin hotărârea atacată, în mod nepermis, a nesocotit cele statuate deja printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Din această perspectivă, instanţele erau datoare să analizeze cauza de nulitate invocată prin raportare la probele existente la dosar care dovedeau că apartamentul nr. x din Bucureşti a fost cumpărat doar de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007, cu sume de bani proveniţi din vânzarea unui bun succesoral, bun propriu.

Cum sumele de bani cu care a fost achiziţionat imobilul în litigiu provin din înstrăinarea de către reclamant a unui imobil dobândit prin moştenire, bun propriu, rezultă că şi imobilul cumpărat cu respectivele sume este tot un bun propriu al acestuia. Acest aspect rezultă şi din împrejurarea că preţul imobilului a fost achitat de reclamant prin transfer bancar din contul personal, fără ca intimata să probeze participarea în vreun fel la plata preţului imobilului în discuţie.

Or, instanţa de apel nu a oferit o argumentare proprie acestor critici, limitându-se la a prelua considerentele instanţei de fond.

Instanţa de apel nu oferă o motivare proprie nici criticii privitoare la împrejurarea că organele de cercetare penală nu au identificat nicio fraudă la lege cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 2009, cu toate că, la momentul perfectării actului de vânzare, intimata B. cu ocazia redactării contractului de vânzare cumpărare, a menţionat, în mod mincinos, că imobilul a fost dobândit de soţi, în timpul căsătoriei acestora, înscris care a constituit probă în dovedirea dreptului de proprietatea a acesteia asupra imobilului în litigiu.

Astfel, cunoscând situaţia reală cu privire la provenienţa sumelor de bani cu care a fost achiziţionat imobilul în litigiu şi profitând de împrejurarea că în contractul prin care a cumpărat imobilul în litigiu a fost menţionat faptul că reclamantul este căsătorit, intimata B. a denaturat situaţia de fapt pentru a-şi crea o situaţie patrimonială favorabilă.

Un alt aspect în privinţa căruia instanţa de apel nu a oferit o motivare care să respecte cerinţele legale impuse de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. se referă la faptul că aceasta nu a expus considerentele pentru care a dat eficienţă în analiza cauzei de nulitate declaraţiei inserate în contractul de vânzare-cumpărare, fără a analiza probele de la dosarul cauzei care conduceau la concluzia că intimatul Cabinet de avocat B. nu a achitat preţul vânzării.

Potrivit reţinerilor din cuprisnul sentinţei civile nr. 3570 din 16 martie 2016, care se opun cu autoritate de lucru judecat, cuantumul veniturilor realizate de intimata Cabinet de avocat B. aferente perioadei 2003-2010 au fost de 217.696,75 RON, ceea ce demonsotrează că aceasta nu a fost în măsură să achite preţul imobilului în litigiu, având un preţ cu mult mai mare decât veniturile pe care acesta le-a încasat în respectiva perioadă.

5. Apărările formulate în cauză

La 29 martie 2024, intimatele pârâte au depus întîmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond au solicit respingerea recursului, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul vizează, pe de o parte, dispoziţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei adoptate de tribunal la termenul de judecată din 08 octombrie 2020, prin care, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, faţă de imposibilitatea preşedintelui de complet de a participa la deliberări, a fost dispusă repunerea pe rol a cauzei, dispoziţie pe care recurentul o apreciază ca fiind nelegală, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., care se referă la insuficienta motivare a hotărârii, mai precis, la analiza sumară a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de apel cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 19 şi art. 214 din C. proc. civ., şi încălcarea de către instanţă a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în concordanţă cu exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., o parte a argumentelor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă nesocotirea unor norme de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menţionat.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează validarea de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond privind înlocuirea preşedintelui de complet şi repunerea pe rol a cauzei, se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat de recurentul- reclamant, cât şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Recursul astfel formulat pune în discuţie, atât modul de aplicare a normelor de drept procesual civil referitoare la continuitatea completului de judecată, cât şi a celor ce reglementează motivarea hotărârii judecătoreşti, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurentul- reclamant, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale cererii pe care partea a dedus-o judecăţii în prezentul proces.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 13.02.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Cabinet de Avocat "B." şi B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părţi, care priveşte imobilul apartament nr. x, situat în Bucureşti, strada x nr. 21, etaj 2 pentru lipsa calităţii de proprietar-vânzător a pârâtei B., imobilul fiind cumpărat doar de către reclamant de la C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 2674/20.06.2007 pentru suma de 110.000 euro, suma de bani provenind din vânzarea unui imobil cu privire la care era singur proprietar, dobândit în calitate de moştenitor.

În atare context, reclamantul a susţinut că, în mod mincinos şi fraudulos, pârâta B. a menţionat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/06.08.2009 că apartamentul a fost dobândit de părţi, în calitate de cumpărători în timpul căsătoriei, în scopul de a-şi acorda drepturi de proprietate de la care, potrivit art. 31 lit. f) coroborat cu art. 31 lit. b) din Codul familiei, era exclusă.

De asemenea, reclamantul a arătat faptul că pârâtul Cabinet de Avocat "B." nu a achitat preţul de 121.550 euro, neplata preţului rezultând neîndoielnic din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare în care nu este menţionată data certă şi modalitatea pretinsă de achitare a preţului

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 31 Codul familiei, art. 948 C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ.

La 26.09.2019, reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.08.2009, constatarea calităţii sale de unic cumpărător a imobilului apartament nr. x, situat în Bucureşti, strada x nr. 21, obiect al contractului de vânzare nr. x/20.06.2007, a calităţii sale de unic vânzător/proprietar a reclamantului asupra aceluiaşi imobil, precum şi să se constate că pârâtul Cabinet de Avocat B. nu a achitat preţul vânzării de 121.550 euro.

La 28 iulie 2020, reclamantul a depus o cerere precizatoare a cererii de modficare a acţiunii prin care a menţionat că petitele 2 şi 3 din cererea modificatoare reprezintă apărări pe fondul cauzei, în susţinerea primului capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 1635/10.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate, a admis, în parte excepţia prescripţiei, doar cu privire la motivul de nulitate vizând vicierea consimţământului, a respins motivul de nulitate a contractului vizând vicierea consimţământului, ca prescris, şi a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A..

Declarând apel împotriva acestei sentinţe, reclamantul a susţinut, sub un prim aspect, că înlocuirea judecătorului investit cu soluţionarea cauzei nu s-a produs conform legii, pentru motive temeinice, neinvocându-se vreo cauză de împiedicare a acestuia de a soluţiona cauza, soluţia adoptată fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 214 raportate la art. 19 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a înlăturat criticile aduse de reclamant sentinţei tribunalului, reţinând, în esenţă, că schimbarea, pe parcursul judecăţii, în faţa primei instanţe, a compunerii completului, în sensul că la administrarea probelor şi la dezbaterea iniţială pe fond a participat un judecător iar ulterior repunerii pe rol, la dezbaterea pe fond a cauzei, a participat un alt judecător, nu este de natură să constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate, prima instanţă făcând o corectă aplicare şi interpretare a preevederilor art. 214 şi art. 19 din C. proc. civ., nefiind incident cazul de nulitate al sentinţei pentru încălcare a principiului continuităţii completului de judecată, aşa cum s-a afirmat.

Pe calea prezentului recurs, aşa cum s-a arătat deja, reclamantul solicită să se constate că instanţa de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce priveau aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) şi ale art. 214 C. proc. civ., analizând, în mod sumar, acest motiv de apel, iar, pe de altă parte, că, prin menţinerea sentinţei tribunalului, a încălcat ea însăşi aceste dispoziţii legale, în sensul în care, în situaţii similare, în dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2019, în respectarea principiului continuităţii completului de judecată, a fost admisă cererea de amânare pentru a permite judecătorului învestit iniţial să soluţioneze cererea dedusă judecăţii.

Cu referire la acest prim aspect, ce vizează insuficienta motivare a soluţiei de respingere a criticii privitoare la nerespectarea principiului continuităţii completului de judecată, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi a punctului de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi prezentarea raţionamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că prezenta fază procesuală este limitată, astfel cum s-a arătat, la verificarea conformităţii cu legea a deciziei atacate, iar nu de a cenzura judecata înfăptuită într-o altă pricină, aşa cum se acreditează prin cererea de recurs.

Obligaţia instanţei de motivare a hotărârii se înscrie între garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absenţa motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această interpretare nu poate, totuşi, să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat şi detaliat fiecărui argument invocat de părţi, măsura în care obligaţia de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcţie de natura deciziei şi de circumstanţele concrete ale cauzei, precum şi de natura argumentului invocat, de importanţa acestuia în soluţionarea cauzei.

Din verificarea hotărârii atacate cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale deduse judecăţii şi a răspuns criticii formulate de reclamant privitoare la nerespectarea principiului continuităţii completului de judecată, motivarea deciziei pronunţate cuprinzând argumente prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost respinsă această critică, cu referiri exprese la condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de măsură să poată fi luată, aşa cum rezultă ele din cuprinsul dispoziţiilor din regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, condiţii a căror îndeplinire a fost stabilită prin raportare directă şi explicită la elementele de fapt.

Din considerentele deciziei atacate rezultă implicit, dar neîndoielnic, că au fost avute în vedere inclusiv susţinerile reclamantului referitoare la caracterul netemeinic al motivului care a justificat înlocuirea judecătorului şi repunerea pe rol, a cauzei, instanţa de apel reţinând că la 30.07.2020, completul initial învestit, după încuviinţarea şi administrarea probatoriilor, constatând închise dezbaterile, a reţinut cauza în pronunţare, măsură menţinută, în mod succesiv, prin încheierile de şedinţă din 27.08.2020, 10.09.2020, 24.09.2020, faţă de imposibilitatea obiectivă, justificată de motive medicale, a doamnei judecător, singurul titular al completului F16, de a lua măsuri pentru amânarea pronunţării, astfel cum reiese din procesele-verbale încheiate cu această ocazie.

Prin încheierea de şedinţă din 08.10.2020, în conformitate cu art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, preşedintele de secţie a tribunalului a dispus repunerea cauzei pe rol şi acordarea unui nou termen de judecată la 26.11.2020, când, după reluarea dezbaterilor, instanţa a rămas în pronunţare.

Înalta Curte constată că motivarea curţii de apel întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluţia adoptată şi răspunzând criticii formulate privitoare la nerespectarea de către tribunal a principiului continuităţii completului de judecată, oferind temeiurile legale care au justificat demersurilor administrative efectuate de către tribunal în procesul de înlocuire a singurului membru al completului de judecată, aflat în imposibilitate să participe la pronunţarea soluţiei, astfel că susţinerile reclamantului vor fi înlăturate ca neîntemeiate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 19 şi art. 214 din C. proc. civ.

În esenţă, recurentul consideră că dispoziţia tribunalului, de repunere pe rol a cauzei de un alt complet de judecată, cu o altă componenţă faţă de cea iniţială, în faţa căruia nu au avut loc administrări de probatorii, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii judecătoreşti, curtea de apel validând în mod nelegal, soluţia tribunalului.

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. - ca text echivalent, în reperele lui esenţiale, celui conţinut în art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil pe care normele în discuţie îl evocă, atribuindu-i valenţele unui reper fundamental al judecăţii, trebuie înţeles ca fiind un concept sinteză, posedând valenţe integratoare, căci el însumează o mare parte dintre componentele pe care buna administrare a justiţiei le pretinde şi în absenţa cărora o bună justiţie nu ar putea fi realizată.

Între regulile cu valoare de garanţie a dreptului la un proces echitabil se regăseşte şi principiul - fundamental - al continuităţii, afirmat prin dispoziţiile art. 19 din C. proc. civ.: "Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii."

Această idee directoare este reafirmată de legiuitor în cuprinsul art. 214 din C. proc. civ.

Nu doar corecta, ci însăşi deplina înţelegere a principiului continuităţii obligă la a observa că acest principiu este afirmat inclusiv prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora "Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective", noua ambianţă legislativă menţinând, în mod consecvent, reglementarea şi în cuprinsul art. 13 din Legea nr. 304/2022.

Complementar şi întregitor, dispoziţiile din Legea nr. 304/2004 prevăd că repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, fiind astfel precizată legal modalitatea în care repartizarea aleatorie este realizată, anume în sistem informatizat. Totodată, în cuprinsul aceluiaşi act normtaiv, este reiterat principiul continuităţii, fiind evidenţiate forţa lui imperativă şi caracterul excepţional al derogărilor de la acest principiu conform cărora cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

Spre deosebire de C. proc. civ., care evocă şi reglementează numai principiul continuităţii, art. 11 din Legea nr. 304/2004 se referă, în conţinutul său, şi la principiul distribuirii aleatorii a dosarelor. Această manieră de reglementare nu poate fi considerată întâmplătoare: dispunând astfel, legiuitorul recunoaşte puternica legătură dintre cele două principii, interferenţa lor dobândind, între anumite limite şi cu anumite particularităţi, valenţele unei veritabile consubstanţialităţi.

Impunând principiul repartizării aleatorii a dosarelor, legiuitorul a avut în intenţie înlăturarea oricăror forme de control al modului de repartizare a proceselor către completele de judecată, considerând că unul dintre elementele care asigură independenţa şi imparţialitatea instanţei este reprezentat de instituirea repartizării aleatorii în sistem informatizat a cauzelor; aceasta este, aşadar, înţeleasă ca fiind o modalitate de atribuire sustrasă oricăror forme de influenţă subiectivă şi oricăror interese nelegitime, ea având aptitudinea de a contribui la garantarea efectivă a dreptului părţilor la un proces echitabil.

Astfel fiind, rezultă din cele de mai sus că, în mod specific şi sub anumite aspecte, principiul continuităţii instanţei reprezintă complementul natural al regulii repartizării aleatorii a proceselor. Aplicarea conjugată a acestor două reguli, bazată pe fructificarea relaţiei dintre ele, presupune că dacă un proces a fost repartizat unui complet de judecată, acesta, prin judecătorii care îl alcătuiesc, trebuie, în principiu, să procedeze la judecarea cauzei, el fiind acela care va efectua toate actele şi demersurile procesuale care, potrivit legii, cad în sarcina instanţei şi, la final, va pronunţa hotărârea.

Dacă nu s-ar proceda astfel, îngăduindu-se schimbarea nejustificată a componenţei completului pe parcursul judecăţii, regula repartizării aleatorii ar rămâne fără substanţă, deci fără consecinţe reale şi efective în planul asigurării unei justiţii independente şi imparţiale şi, mai mult, ferite de suspiciuni şi neîncredere.

Dintr-o asemenea perspectivă este necesar să fie înţelese dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, precum şi cele ale art. 19 şi art. 214 din C. proc. civ., situaţiile în care s-ar putea dispune sau ar putea interveni schimbarea componenţei completului de judecată trebuind să rămână excepţionale, adică permise doar pentru motive temeinice (obiective).

Deşi legea nu defineşte şi, în genere, nu oferă elemente care să faciliteze, cu referire la situaţiile în care un judecător desemnat aleatoriu nu ar putea participa la judecată, înţelegerea sintagmelor "pentru motive temeinice", respectiv "din motive obiective", nu încape nicio îndoială că trebuie să fie vorba despre situaţii cu adevărat serioase şi justificate, care exclud (sau trebuie să aibă vocaţia de a exclude) orice formă de influenţare nelegitimă a repartizării aleatorii realizate la momentul înregistrării dosarului.

Sub acest aspect, se cuvine menţionat că prin Decizia nr. 644 din 13 decembrie 2022, Curtea Constituţională a statuat că "Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situaţii obiective. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza finală prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti" (paragraful 25).

Caracterul excepţional al situaţiilor în care poate interveni schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată este stabilit şi prin prevederile art. 101 alin. (5) din teza a doua din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, cu modificările ulterioare (Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), potrivit cărora "Schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii", fiind considerate ca motive întemeiate (obiective) în raport cu care este posibilă, din punct de vedere legal, schimbarea componenţei completului de judecată situaţiile în care, spre exemplu, judecătorii s-ar afla în imposibilitate de a lua parte la judecată din cauza bolii, exercitării dreptului la concediu de odihnă, îndeplinirii altor obligaţii profesionale, detaşării, delegării, transferului, suspendării din funcţie, încetării calităţii de judecător sau promovării la o altă instanţă. De asemenea, constituie un motiv de înlocuire a judecătorului iniţial desemnat să judece cauza admiterea unei declaraţii de abţinere sau a unei cereri de recuzare.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speţă, soluţia instanţei de apel de respingere a criticii reclamantului privitoare la nesocotirea de către tribunal a principiului continuităţii completului de judecată este legală.

Astfel, după reţinerea cauzei spre soluţionare la 30 iulie 2020, tribunalul, prin încheierea din aceeaşi dată, a amânat pronunţarea la 13 august 2020, şi ulterior la 27 august 2020, când, constatând imposibilitatea unicului membru al completului de judecată de a se prezenta pentru a dispune măsuri în dosar, din motive medicale, preşedintele completului de judecată fiind în concediu medical, în temeiul dispoziţiilor art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, preşedintele de secţie, doamna judecător D. a dispus amânarea pronunţării la 10 septembrie 2020, şi ulterior pentru aceleaşi considerente, la 24 septembrie 2020, respectiv la 08 octombrie 2020.

Prin încheierea din 08 octombrie 2020, constatând că imposibilitatea preşedintelui de complet, doamna judecător E. de a participa la deliberări este de lungă durată, aceasta fiind în concediu medical, în raport de prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, preşedintele secţiei V-a civilă a Tribunalului Bucureşti, doamna judecător F. a repus cauza pe rol şi a acordat termen la 26 noiembrie 2020, componenţa completului de judecată F16 căruia i-a fost repartizată pricina fiind stabilită conform planificării de permanenţă de la respectivul termen de judecată, aşa cum reiese din conţinutul procesului-verbal întocmit cu această ocazie.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2020, completul de judecată, format din domnul judecător G., desemnat conform planificării de permanenţă pentru respectivul termen de judecată, a acordat părţilor prezente cuvântul în dezbaterea excepţiilor invocate şi asupra fondului cauzei.

În consecinţă, soluţia de repunere pe rol a cauzei a fost dispusă, în mod corect, de către preşedintele de secţie, în acord cu prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, constatând că imposibilitatea de a participa la deliberări a preşedintelui care compune completul de judecată este de lungă durată, componenţa noului complet de judecată fiind în mod legal stabilită în raport de planificarea de permanenţă de la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020 care a asigurat reluarea dezbaterilor şi soluţionarea cauzei.

Cum dispoziţiile legale ale art. 19, respectiv cele ale art. 214 din C. proc. civ. impun respectarea continuităţii completului de judecată numai în ceea ce priveşte judecătorii care au participat la dezbateri, şi având în vedere că, în prezenta cauză, la termenul din 26 noiembrie 2020, ulterior repunerii pe rol, dezbaterile asupra fondului au fost reluate de noul complet de judecată legal învestit, nu se poate reţine o nesocotire a principiului continuităţii completului de judecată, aşa cum se afirmă prin motivele de recurs de către recurent, aceasta intervenind în ipoteza în care la dezbateri au participat alţi judecători decât cei care au pronunţat soluţia, situaţie care nu se regăseşte în pricina dedusă judecăţii, aşa cum s-a arătat.

Reţinând că instanţa de apel a aplicat corect normele procedurale instituite de art. 19 şi art. 214 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, susţinerile în sens contrar formulate de reclamant urmând a fi înlăturate, ca neîntemeiate.

Sub un alt aspect, reclamantul a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că aceasta "nu cuprinde niciun motiv propriu prin care să fie justificată soluţia de respingere a apelului formulat, instanţa limitându-se a preciza că "în mod corect, a reţinut instanţa de fond," reluând argumentele tribunalului.

Criticile sunt neîntemeiate.

În mod evident, aceasta reflectă nemulţumirea reclamantului faţă de soluţia de respingere a cererii privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. x/2009 încheiat între reclamant şi pârâta B., în calitate de vânzători, pe de o parte, şi pârâtul Cabinet de Avocat B., în calitate de cumpărător, pe de altă parte, pentru lipsa calităţii de proprietar a pârâtei B., vicierea consimţământtului reclamantului, lipsa cauzei licite la semnarea contractului şi neplata preţului.

În privinţa vicierii consimţământului reclamantului la încheierea contractului, prima instanţă a constatat intervenită prescripţia extinctivă, aspect care nu a fost contestat prin motivele de apel, soluţia devenind, astfel, definitivă prin neapelare.

În cee ace priveşte pretinsa existenţă a unei cauze ilicite la semnarea actului de vânzare, tribunalul a reţinut că acest aspect nu a fost argumentat în niciun fel de către reclamant prin cererea de sesizare, iar din cuprinsul ordonanţei din 17 octombrie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul penal nr. x/2017 prin care a fost dispusă clasarea, organele de urmărire penală nu au identificat existenţa vreunei fraude la lege, chestiune care nu a fost criticată, pe fond, prin motivele de apel, ci doar sub aspectul existenţei unui viciu de motivare, respins, de altfel, de curtea de apel.

Reţinând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 317/2017 a Curţii de apel Bucureşti în raporturile dintre părţile litigante, în considerentele sentinţei pronunţate, prima instanţă a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de ambii soţi, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2007, cu sume de bani provenite din comunitatea de bunuri, iar achitarea preţului din contul reclamantului nu dovedeşte împrejurarea că preţul imobilului a fost achitat din bani proprii.

Curtea de apel, fiind investită cu judecarea apelului declarat împotriva acestei sentinţe, a avut a analiza, în limitele stabilite conform dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., în primul rând dacă soluţia dată de prima instanţă este corectă. Instanţa de apel, constatând caracterul nefondat al criticilor reclamantului, a întărit motivarea făcută de tribunal, făcând, la rândul său, în considerentele deciziei pronunţate, referiri la cele statuate prin sentinţa apelată.

Procedând în acest mod, nu se poate aprecia că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "motivele pe care se întemeiază hotărârea" sunt argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia din dispozitivul acesteia.

Înalta Curte reaminteşte că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor invocate de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa a demonstrat corectitudinea soluţiei primei instanţe, de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. x/2009.

Răspunzând criticilor referitoare la depăşirea limitelor învestirii, dar şi la nereţinerea probelor care demonstrau caracterul de bun propriu a sumelor cu care a fost achitat preţul imobilului aflat în litigiu, curtea de apel a făcut referiri concrete la dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, care a stabilit cota de contribuţie a reclamantului la cumpărarea imobilului, în funcţie de care a tranşat originea şi modalitatea în care a fost utilizată de către reclamant suma provenită din bunurile moştenite, aspect pe care a constatat că nu îl mai poate fi pune în discuţie, în raport de puterea de lucru judecat a celor dezlegate în respectiva cauză, decizia recurată, cuprinzând toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar, contrar afirmaţiilor recurentului.

În plus, curtea de apel a mai reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009, astfel că susţinerile referitoare la provenienţa sumei cu care a fost achitat preţul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 2674/20.06.2007, prin care reclamantul a cumpărat de la C. imobilul în litigiu pentru suma de 110.000 euro, nu prezintă relevanţă în legătură cu cauza dedusă judecăţii atât timp cât instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu în legătură cu acest act juridic. În cazul în care s-ar fi constatat întemeiată acţiunea reclamantului, bunul s-ar fi întors în patrimoniul foştilor soţi, respectiv reclamantul şi pârâta B., neprezentând nicio relevanţă modalitatea în care aceştia au dobândit la rândul lor bunul.

În privinţa cauzei ilicite a contractului, curtea de apel a statuat că reclamantului îi revenea sarcina de a indica dispoziţia legală care interzice vânzarea unui astfel de bun sau să dovedească deturnarea ilicită a unor dispoziţii legale de la scopul lor, prin încheierea contractului, prevederile art. 31 lit. b) şi lit. f) din Codul familiei care reglementează modalitatea în care bunurile sunt comune ori bunuri proprii ale fiecărui soţ, nereprezentând relevanţă în cauză, constatările primei instanţe în privinţa celor reţinute în cuprinsul ordonanţei de clasare emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 17.10.2017, dispuse în dosarul nr. x/2017, fiind pe deplin legale.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate a contractului pentru pretinsa neplată a preţului, curtea de apel a dat relevanţa cuvenită clauzei contractuale prin care vânzătorii au declarat că l-au primit, în întregime de la cumpărător, prin reprezentantul său legal, înainte de autentificarea actului, şi coroborând cu restul materialului probator existent la dosar, reprezentat de ordonanţa din 17.10.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul penal nr. x/2017, dar şi de registrul-jurnal şi jurnalul pentru cumpărări, a apreciat că şi acest motiv de apel este nefondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi din această perspectivă.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Bucureşti a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate, din motivarea hotărârii rezultând caracterul nefondat al tuturor susţinerilor reclamantului referitoare la constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părţi.

Rezultă, cu evidenţă, din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor reclamantului, precum şi a hotărârilor judecătoreşti anterioare pronunţate între părţile litigante, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a expus propriile argumente în combaterea criticilor din apel, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns curtea de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în speţă a acestui caz de casare.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, gruparea argumentelor fiind admisibilă atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări proprii a deciziei atacate, prin prealuarea tale quale a considerentelor primei instanţe, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanţa de recurs va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1472A din 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.