Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2134/2024 AI generated

State liability for unjust deprivation of liberty: extension of criminal procedure compensation to acquittals via constitutional interpretation

Case Number Decizia nr. 2134/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the State (Ministry of Finance), thereby upholding the Court of Appeal’s decision that obligates the State to pay each of the two claimants 25,000 RON in moral damages plus legal interest, while also rejecting the claimants' request for litigation costs due to lack of evidentiary proof. The dispute concerned a civil action for compensation for the unlawful and unjust deprivation of liberty (preventive arrest) and associated reputational harm resulting from a criminal prosecution that ended in the defendants' acquittal, where the State argued that the lower court erred in applying constitutional interpretations to a special procedural code provision and failed to establish tort liability elements such as fault. The Court determined that the special procedure under Article 539 of the Code of Criminal Procedure for compensating deprivation of liberty applies extensivly to cases of acquittal under Article 16(1)(a)-(d) pursuant to the Constitutional Court Decision No. 136/2021 and the High Court Decision No. 1/2023, which established that the State bears objective liability for unjust (not necessarily illegal) deprivation of liberty without the need to prove specific judicial error or fault under general tort law, and that the awarded amount was a fair satisfaction under the European Convention on Human Rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 539 din C. proc. pen, art. 71 din C. civ, Art. 75 din C. civ, art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, art. 16 din C. proc. pen; State liability for unjust deprivation of liberty: extension of criminal procedure compensation to acquittals via constitutional interpretation: Conform art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Astfel, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, are doar menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei.

Keywords

AI generated
unlawful deprivation of liberty moral damages state liability code of criminal procedure compensation for judicial errors interpretation of the law

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În expunerea argumentelor de nelegalitate a hotărârii curţii de apel, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în mod eronat, instanţa s-a raportat în pronunţarea soluţiei la Decizia Curţii Constituţionale nr.
art. 539 din C. proc. pen
1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a avea în vedere că prevederile art. 539 din C. proc. pen.
art. 71 din C. civ
Dispoziţiile privind dreptul la viaţa privată sunt cuprinse în art. 71 din C. civ., iar atingerile ce pot fi aduse vieţii private sunt enumerate în cadrul art.
Art. 75 din C. civ
74 şi art. 75 din C. civ., în contextul în care măsurile dispuse împotriva acestora îndeplinesc pragul de necesitate şi proporţionalitate pe care atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi legiuitorul român l-au stabilit pe cale jurisdicţională.
art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
(3) din Constituţia României raportat la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
art. 16 din C. proc. pen
De asemenea, soluţia de achitare, în temeiul art. 16 din C. proc. pen., dispusă în cauză, nu este de natură prin ea însăşi să conducă la concluzia că trimiterea în judecată s-a realizat cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăţie sau din culpă şi că fapta are un caracter ilicit.
art. 480 alin. (6) din C. proc. civ
1027 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, la 19 noiembrie 2020, a anulat sentinţa apelată şi a acordat termen pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (6) din C. proc. civ.
art. 460 din C. proc. civ
O atare soluţie este impusă şi de regula unicităţii de exercitare a căii de atac instituită prin art. 460 din C.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, sub nr. x/2020, la 03 august 2020, reclamanţii A. şi B., au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 500.000 euro RON, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate, ca urmare a arestului preventiv dispusă în dosarul nr. x/2016, precum şi pentru restrângerea libertăţii în mod nelegal, ca urmare a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtului la plata a câte 50.000 euro, reprezentând daunele materiale ocazionate de deplasările la termenele de judecată din localitatea de reşedinţă Ţăndărei, către Târgul Mureş, precum şi cu cheltuielile de cazare şi onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea juridică în cursul procesului penal, sumă reactualizată la rata inflaţiei.

La 08 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu - Mureş a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1027F din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Statul Român şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 652/A/04.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul exercitat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1027F din 19 noiembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 1155A din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanţi suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la plata rămânerii definitive a deciziei şi până la data plăţii integrale, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu Mureş, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziilor civile nr. 652/A din 04 mai 2023 şi nr. 1155A din 5 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, înregistrat pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 ianuarie 2024, şi repartizat aleatoriu, spre competentă soluţionare completului nr. 4 noul C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a admis, în parte, cererea de chemare în judecată a reclamanţilor, obligându-l astfel la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi la dobânda leglă aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei şi până la data plăţii integrale a sumei menţionate.

În expunerea argumentelor de nelegalitate a hotărârii curţii de apel, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în mod eronat, instanţa s-a raportat în pronunţarea soluţiei la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 şi la decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a avea în vedere că prevederile art. 539 din C. proc. pen. au fost declarate neconstituţionale, şi fără a ţine cont de dispoziţiile art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, care reglementează aceeaşi situaţie juridică, şi care nu au fost abrogate sau declarate neconstituţionale, producând efecte juridice.

Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216).

De asemenea, prin decizia precitată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei".

Aceeaşi Curte a reţinut şi că "textul constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie. Tot prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 din C. proc. pen.

Astfel, întrucât Constituţia a lăsat şi lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, instanţa de fond, în mod greşit, a făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamanţilor la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Prin urmare, în acest context, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României şi cauza Murray contra Regatului Unit.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte, în mod clar, din încălcări determinate ale legii.

Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, acela că lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală.

Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamanţilor nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar ar fi fost nelegale. Revine instanţei să analizeze cauza şi să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar au fost nelegale şi dacă nu s-au respectat garanţiile procesuale reglementate de Convenţia EDO.

În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 25.000 RON, apreciază că sunt nejustificate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din decizia de speţă nr. 3812 din 05 decembrie 2020.

În continuare, recurentul-pârât a arătat în cauză, nu sunt întrunite condiţiile cu privire la angajarea răspunderii civile delictuală, ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenta unei fapte ilicite, vinovăţia autorului faptei, chiar sub forma celei mai uşoare culpe, producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul creat.

În privinţa primei condiţii a răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, recurentul a arătat că elementul obiectiv este reprezentat de o acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane, de natura a crea un prejudiciu.

Dispoziţiile privind dreptul la viaţa privată sunt cuprinse în art. 71 din C. civ., iar atingerile ce pot fi aduse vieţii private sunt enumerate în cadrul art. 74 din acelaşi Cod.

Art. 75 din C. civ. stabileşte că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

În atare context, se impune a fi examinată temeinicia obligării pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul pretins de către reclamanţi, prin prisma faptului că, din conţinutul cererii de chemare în judecată, nu reiese şi nici nu a fost dovedit faptul că s-au produs erori judiciare care ar fi atras incidenţa prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României raportat la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, acţiunea pendinte nu are ca temei răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare reglementată prin norme de drept speciale.

Nici condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât, pe de o parte, nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, nedovedindu-se de către reclamanţi nicio faptă proprie cu caracter ilicit, iar pe de altă parte, nu poate fi reţinută nici răspunderea civilă delictuală (obiectivă) a pârâtului pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent, cum cere legea, pentru magistraţii procurori.

Răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi atrasă în condiţiile în care în cauză nu a fost constatată atingerea unui drept subiectiv al reclamanţilor sau vreo faptă cu caracter ilicit pentru că cercetarea, urmărirea penală şi trimiterea în judecată a unor persoane cercetate pentru comiterea unor infracţiuni s-au realizat în îndeplinirea prevederilor legale.

De asemenea, soluţia de achitare, în temeiul art. 16 din C. proc. pen., dispusă în cauză, nu este de natură prin ea însăşi să conducă la concluzia că trimiterea în judecată s-a realizat cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăţie sau din culpă şi că fapta are un caracter ilicit.

Atâta vreme cât, din probatoriul administrat nu rezultă caracterul abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamanţilor, nu se poate reţine că în privinţa acestora au fost dispuse măsuri preventive nelegale.

În ceea ce priveşte campania mediatică desfăşurată şi faptul că aceasta le-a adus reclamanţilor grave prejudicii de imagine şi le-a fost afectată reputaţia, arată că pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputaţie, relaţii de serviciu, relaţii personale), însă această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autorităţile judiciare au încălcat prevederile legale, Or, în cauză, nu s-a dovedit în vreun fel că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamanţilor şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal cu scopul denigrării şi afectării imaginii publice a acestora, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

În atare condiţii, pentru presupusa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie prin publicarea unor articole de presă, nu poate fi reţinută vinovăţia statului.

Cu privire la încălcarea dreptului la viaţă privată, aspect invocat de reclamanţi în susţinerea cererii de acordare de daune morale, trebuie avute în vedere prevederile art. 74 şi art. 75 din C. civ., în contextul în care măsurile dispuse împotriva acestora îndeplinesc pragul de necesitate şi proporţionalitate pe care atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi legiuitorul român l-au stabilit pe cale jurisdicţională.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, acesta are un caracter nerezonabil în raport de circumstanţele factuale ale cauzei şi cu jurisprudenţa CEDO şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă un scop patrimonial.

La cuantificarea daunelor morale, se impune a se avea în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

5. Apărările formulate în cauză:

La 29 martie 2024, intimaţii reclamanţi au depus întămpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (3 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 octombrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, pârâtul a înţeles să conteste şi decizia intermediară nr. 652A din 4 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, context în care se reţin următoarele:

Conform art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Astfel, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, are doar menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei.

În cauză, decizia civilă nr. 652A din 4 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, atacată pe calea prezentului recurs, este o decizie intermediară, prin care instanţa de apel a admis cererea de apel formulată de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1027 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, la 19 noiembrie 2020, a anulat sentinţa apelată şi a acordat termen pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (6) din C. proc. civ.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei, ci a pronunţat o primă hotărâre prin care, admiţând apelul, a anulat hotărârea primei instanţe, reţinând procesul spre judecare, urmând a pronunţa o a doua hotărâre, prin care va soluţiona fondul cauzei.

Câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea, în tot, sau în parte, a hotărârii primei instanţe, aceasta nu poate fi considerată soluţionată definitiv decât după pronunţarea deciziei asupra fondului procesului. Raţiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătoreşti definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă şi într-un timp rezonabil a cauzelor, fără fragmentarea cursului judecăţii.

Faţă de caracterul ei intermediar, decizia instanţei de apel de anulare a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea cauzei spre judecare, nici nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii.

O atare soluţie este impusă şi de regula unicităţii de exercitare a căii de atac instituită prin art. 460 din C. proc. civ., fiind de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât şi sub acest aspect prima hotărâre a instanţei de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, urmează a fi examinată de instanţa de control judiciar, în recurs, odată cu decizia finală, dată asupra fondului.

Constatând că în cuprinsul motivelor de recurs se regăsesc prezentate argumente comune în susţinerea celor două recursuri, (atât împotriva deciziei intermediare cât şi împotriva deciziei care soluţionează pe fond, apelul) pentru raţiuni ce ţin de rigoarea raţionamentului logico-juridic, Înalta Curte urmează a examina aceste critici, în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, şi motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective.

Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva aplicării greşite a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, respectiv a Deciziei nr. 1/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglmentată de art. 519 din C. proc. civ., cu încălcarea principiului disponibilităţii, având în vedere că reclamanţii nu au pretins săvârşirea unor erori judiciare din partea statului şi nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare prevăzute prin norme speciale.

Critica nu este fondată.

Curtea Constituţională a României la 03 martie 2021, a pronunţat Decizia nr. 136, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

32. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. (...)

41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. 42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate."

Aceasta reprezintă o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituţionalităţii cu rezervă de interpretare, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituţională.

Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituţia, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentului conform cărora instanţa de apel s-a raportat, în pronunţarea soluţiei, la un text de lege declarat neconstituţional şi care nu mai produce consecinţe juridice.

Efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituţia României, se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi, reiterată, în mod constant, în jurisprudenţa ulterioară a acesteia.

Drept urmare, se impune cu forţa evidenţei concluzia că acţiunea în despăgubiri civile dedusă judecăţii valorifică dreptul reclamanţilor la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate, în sfera de aplicare a art. 539 din C. proc. pen., extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal, soluţionat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamanţii au fost supuşi unor măsuri preventive privative de libertate nedrepte şi, ulterior, au fost achitaţi, definitiv, prin decizia penală nr. 599A/23.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, dispozitivul şi considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente şi pentru a recunoaşte dreptul reclamanţilor la repararea prejudiciului moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate a aestora dispusă în cursul procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare, pronunţată în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.. Din această perspectivă, este nefondată critica recurentului conform căreia, pentru acordarea de despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate dispusă în cursul procesului penal, este necesară întrunirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, condiţii care, în speţă, în opinia acestuia, nu sunt întrunite.

Într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 şi 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului, nu este necesară stabilirea nelegalităţii măsurii privative de libertate în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aşadar, prin actele jurisdicţionale enumerate de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.

Aşadar, în aplicarea obligatorie a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a României, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt îndrepăţiţi la repararea prejudiciului moral cauzat de privarea de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată şi prin Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

În continuare, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurent, nu se aplică în cauză, având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în legislaţia internă un conţinut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispoziţiile naţionale. Prin urmare, chiar dacă instanţa europeană ar recunoaşte numai acoperirea prejudiciului cauzat prin măsuri nelegale, câtă vreme sistemul român de drept admite repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri legale, dar nedrepte, se vor aplica dispoziţiile interne, mai favorabile.

În continuare, un alt argument în susţinerea criticii privitoare la reţinerea incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este reprezentat de faptul că, în opinia acestuia, acţiunea dedusă judecăţii nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., şi ca atare, instanţa a schimbat, în mod nepermis, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, a mai susţinut că răspunderea Statului poate fi angajată numai pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu şi în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, referitor la cadrul procesual şi limitele în care a fost învestită instanţa, Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii au indicat drept temei al acţiunii dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 539-541 C. proc. pen., art. 1349 C. civ. şi art. 5 şi art. 6 din CEDO.

Drept urmare, nu pot fi primite criticile din recurs în sensul pronunţării deciziei din apel cu încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe prevederile legii speciale, cât şi pe cele ale dreptului comun, având în vedere că petitele cererii introductive de instanţă impuneau analiza acestora din perspective diferite.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acţiunea dedusă judecăţii şi a situaţiei de fapt prezentate de către părţi.

Prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

În ipoteza în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., aşa cum în mod nefondat se arată prin cererea de recurs, ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, şi doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. - care aşa cum s-a arătat anterior a şi fost indicat ca temei de drept al acţiunii - în condiţiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cât şi prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 25000 RON către fiecare dintre cei doi reclamanţi, cu titlu de daune morale pentru perioada de 10 luni în care au fost în executarea măsurii preventive, privative de libertate a arestului, se observă că nemulţumirile recurentului sunt legate doar de cuantumul pretins excesiv al acestor despăgubiri în raport cu jurisprudenţa în materie.

Astfel, în ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte reţine că operaţiunea de cuantificare a daunelor este în competenţa instanţelor care devoluează fondul, sens în care instanţa de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată reparaţiei echitabile, apreciind ca fiind echitabilă suma de 25000 RON cu titlu de daune morale pentru perioada în care au fost arestaţi preventiv, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de privarea nedreaptă de libertate, cu toate consecinţele inerente a traiului în condiţii restrictive, ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (10 luni), dar şi de consecinţele pe plan social, cu precădere la nivelul comunităţii locale.

Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", ci doar a exemplificat, prin raportare la o serie de decizii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (deciziile Tarău contra României, Konalos contra României, J. contra României, B. contra României sau G. contra României) sau de Înalta Curte de Justiţie, acordarea unui cuantum mai mic al daunelor pentru o durată a procedurii mai mare faţă de cea din cauză, ceea ce nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii atacate, motiv pentru care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

În privinţa criticile referitoare la acordarea de daune morale pentru prejudiciul creat prin afectarea imaginii intimaţilor ca urmare a mediatizării procesului penal, Înalta Curte constată că suma de 25.000 RON acordată de curtea de apel a reprezentat contravaloarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite prin atingerea valorilor extrapatrimoniale ocrotite de lege, respectiv dreptul la demnitate şi la propria imagine, pentru care Statul este răspunzător tot în temeiul răspunderii obiective a acestuia, răspundere care nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Aşadar, având în vedere că recurentul-pârât critică prin motivele de recurs, angajarea răspunderii sale pentru prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, şi în contextul în care instanţa de apel nu a fost învestită cu o asemenea critică şi, deci, nu a dat o dezlegare acestei chestiuni, motivul de recurs este străin cauzei, urmând a fi respins ca atare.

Pentru toate cele expuse, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 652A din 4 mai 2023 şi deciziei nr. 1155A din 5 octombrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimaţii reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, solicitate în cuprinsul întîmpinării depuse la dosar, Înalta Curte reaminteşte faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor pe fond.

Totodată, se reţine că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată, nu este suficient să existe o parte căzută în pretenţii, ci este necesar să fie formulată de către partea potrivnică, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, cerere de acordarea a acestor cheltuieli, însoţită de dovada privind sumele solicitate cu acest titlu.

În cauza pendinte, intimaţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 29 martie 2024, fără, însă, a depune, la dosar, dovada efectuării acestora, aşa cum impun rigorile procesuale.

Având în vedere dispoziţiile legale anterior redate, cum intimaţii, deşi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, nu au depus nicio dovadă în acest sens, Înalta Curte constată că această cerere a fost efectuată în mod formal, astfel încât va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 652A din 4 mai 2023 şi deciziei nr. 1155A din 5 octombrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.