State objective liability for wrongful deprivation of liberty following criminal acquittal under Constitutional Court Decision 136/2021

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 20 septembrie 2018 sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Afacerilor Interne-I.P.J. Dolj-Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale.

Prin precizarea depusă la dosar la 12.10.2018, reclamantul a invocat că i-au fost încălcat dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine şi dreptul la sănătate şi interitate fizică şi psihică, recunoscut de art. 22 din Constituţia României, art. 58 şi 61 C. civ., precum şi art. 3 din CEDO.

Prin cererea de completare a acţiunii formulată la 13.02.2019, reclamantul a învederat instanţei că solicită să se constate caracterul abuziv al măsurilor preventive privative şi restrictive de libertate dispuse împotriva sa, în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în drept, invocând dispoziţiile art. 96, art. 991 din Legea nr. 303/2004, art. 3 din Protocolul 7 CEDO, art. 5 CEDO şi art. 23 Constituţia României, în acest sens pârâţii depunând completări la întâmpinările formulate iniţial.

Prin încheierea de şedinţă din 05.07.2019, instanţa a dispus, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 538 şi art. 539 C. proc. pen.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 770/16.12.2021 Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale. De asemenea, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant, a sumei de 5.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 208/30.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile declarate de apelanţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei civile nr. 770/16.12.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 12.000 de RON, reprezentând daune morale şi a respins, ca nefondat, petitul având ca obiect obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune materiale în cuantum de 20.000 de RON către reclamantul A.. A păstrat dispoziţiile sentinţei referitoare la soluţia dată în raport de ceilalţi pârâţi şi la cererea accesorie referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile 208/30.05.2023 au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova înregistrate la 6 septembrie 2023, pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme şi repartizat aleatoriu, spre competentă soluţionare completului de filtru nr. 4.

În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a învederat următoarele aspecte:

Curtea de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente cauzei cuprinse în Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, care a statuat strict pe excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., nu pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, reţinând că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Prin urmare, nu se poate concluziona că această dispoziţie stabileşte obligaţii în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit.

În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că Statul are obligaţia de a garanta buna funcţionare a sistemului judiciar, prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat printr-o fapta proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Simpla invocare a unui text din Constituţie sau a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acţiuni directe în despăgubiri împotriva Statului, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental, având în vedere că Statul Român funcţionează cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii; astfel, în cadrul acţiunii prin care s-a urmărit stabilirea unei răspunderii în sarcina Statului Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziţii constituţionale, se tinde a se stabili o răspundere obiectivă a Statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive. Or, în condiţiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale, nu se poate susţine că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat, fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin şi temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea culpei pârâtului, normele care reglementează organizarea şi asigurarea locurilor de deţinere, norme care stabilesc obligaţii specifice în sarcina fiecărui pârât şi care nu au fost respectate, neexistând niciun temei pentru ca Ministerul Finanţelor să reprezinte Statul Român atunci când se susţine că este răspunzător pentru modul în care funcţionează serviciul public de justiţie.

În cauză, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat în dosarul x/2019, prin Decizia nr. 696/28.10.2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 din C. proc. pen., excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., excepţie invocată de reclamantul A., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reţinând că "Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală".

Prin urmare, modalitatea în care instanţa a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este răspunzător de plata prejudiciului, este greşită atâta timp cât nu analizează, în raport de solicitările reclamantului, dacă ceilalţi pârâţi cu care a înţeles să se judece sunt răspunzători sau nu de prejudiciul suferit, dacă acţiunea sau inacţiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziţie legală expresă sau o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, aşa cum s-a reţinut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021, cu atât mai mult cu cât, în spete similare, instanţa a dispus în mod corect, în urma probatoriului administrat, obligarea pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de reţinere şi arest preventiv Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova la plata de despăgubiri către reclamanţi, aceştia fiind în mod direct răspunzători de prejudiciul moral şi material al reclamanţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în litigiu, în favoarea reclamantului nu operează prezumţia de culpă a Statului Român chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noţiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezultă din hotărârea judecătorească de achitare; cum nu operează o astfel de prezumţie, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii Statului; de altfel, raportat la prevederile art. 200 si art. 202 C. proc. pen. privind urmărirea penală, modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale părţii, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză şi nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale; Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu răspunde sub nici o formă şi nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale.

În consecinţă, ţinând cont de faptul că prejudiciul suferit de către reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

În mod nelegal, instanţa de apel a procedat la obligarea sa la plata sumei de 5.300 RON cheltuieli de judecată către reclamant, fără ca să fie dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ., reţinând răspunderea Statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a Statului, dedusă din soluţia de achitare a instanţei penale; or, dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

De asemenea, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei acţiuni/inacţiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în condiţiile în care se impută îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfăşurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală.

A considera că, în această situaţie, Statul Român se află în culpă procesuală şi că a "pierdut procesul" ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţii actelor de procedură, iar pe de alta parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

6. Procedura de filtru

La 11 septembrie 2024, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor exercitate de reclamantul A. şi de intimatul-pârât Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor a fost analizat în complet de filtru care a dispus comunicarea acestuia către părţile din cauză şi a stabilit termen la 25 aprilie 2024 pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva deciziei civile nr. 208 din 30 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursurile au fost formulate în termen şi că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024, completul de filtru, în raport de prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. conform cărora nu se poate trece la examinarea recursului înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării raportului şi constatând că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat recurentului-reclamant la 26 martie 2024, nefiind împlinit termenul legal de 30 de zile, a dispus amânarea discutării admisibilităţii în principiu a recursurilor la 23 mai 2024 când a anulat recursul exercitat de reclamantul A. şi a admis în principiu recursul exercitat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor, acordând termen la 10 octombrie 2024, în şedinţă publică cu citarea părţilor.

La 29 martie 2024, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus punct de vedere la raport, prin care a menţionat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat de pârâtul recursului pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de acest pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală pasivă în raportul civil dedus judecăţii, din perspectiva obligării sale la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat urmare a arestării pe nedrept a reclamantului.

În susţinerea motivului de recurs menţionat, recurentul-pârât a criticat reţinerile curţii de apel din perspectiva obligării sale la plata despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin măsura cu caracter preventiv dispusă faţă de reclamant în cursul procesului penal, măsură urmată de pronunţarea unei soluţii de achitare.

În argumentarea criticii privitoare la obligarea sa la plata de despăgubiri morale ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe nedrept cu privire la reclamant în cursul procesului penal, sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale, nu se menţionează că statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, decizia Curţii Constituţionale analizând conformitatea normei procesuale penale a art. 539 din C. proc. pen. cu prevederile constituţionale, fără a oferi dezlegări legate de calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului român în astfel de situaţii şi care să justifice obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

De asemenea, a mai invocat faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudiciului generat de lipsirea sa nelegală de libertate în cadrul procedurilor de cercetare şi judecată penală declanşate împotriva sa, în considerarea achitării pronunţate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi a art. 539 din acelaşi cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, instanţa de apel fiind îndrituită a analiza întrunirea condiţiilor privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, a mai învederat că prejudiciul reclamat nu a fost cauzat de o faptă proprie a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, ca atare, acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, antrenarea răspunderii civile delictuale nu poate fi invocată decât cu privire la persoana juridică care a cauzat, în mod nemijlocit, prejudiciul. Or, răspunderea Statului prin Ministerul Finanţelor trebuie să fie expres prevăzută prin legi speciale.

Prioritar analizei acestor critici, Înalta Curte reţine că argumentele prin care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv împrejurarea că Statul rămân nu este reprezentat prin Ministerul Finanţelor, nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Faţă de faptul că vizează una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, acesta se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, urmând a fi analizate din această perspectivă.

În privinţa criticii potrivit căreia, în mod greşit, s-a reţinut că în ipoteza vizată de decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale, Statul român este reprezentat de Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea Statului Român este atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor, conform mandatul de reprezentare conferit prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Reglementări similare se regăsesc şi în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor, conform căreia, în cauză, nu operează prezumţia de culpă a acestuia având în vedere că nu a avut calitate de pârât în procesul penal şi ca atare, instanţa de apel era îndrituită să analizeze întrunirea condiţiilor privind angajarea răspunderii sale civile delictuale, Înalta Curte reţine următoarele:

În apel, s-a constatat, în mod corect, că admisibilitatea acţiuni reclamantului este justificată în raport de incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/3.03.2021 privitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

În motivarea deciziei anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile 9 în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate."

Înalta Curte constată că aceste dezlegări răspund punctual criticilor invocate sub aceste aspecte de recurentul-pârât în cadrul motivelor de recurs formulate.

Astfel, pornind de la obligaţia Statului român de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, s-a reţinut că privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reprezintă o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., fără posibilitatea exonerării de această răspundere, nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, răspunderea fiind una obiectivă.

A susţine că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudiciului generat de lipsirea sa nedreaptă de libertate în cadrul procedurilor de cercetare şi judecată penală declanşate împotriva sa, în considerarea achitării pronunţate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi a art. 539 din acelaşi cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, dovedesc o ignorare nepermisă a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a celor statuate în cuprinsul acestora.

În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Înalta Curte mai reţine şi că, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).

A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.

În consecinţă, curtea de apel, în mod corect, nu a mai analizat dacă măsurile preventive (reţinere şi arest preventiv) luate faţă de reclamant au fost sau nu luate în mod legal şi, pe de altă parte, dacă sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, dreptul la despăgubire fiind recunoscut în privinţa privării nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, instituindu-se astfel, o răspundere obiectivă a statului, independentă de calitatea sa de parte în procesul penal.

Ca atare, recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al reclamantului, faptul că, în cauză, nu a fost probată întrunirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, apărare care tinde, în mod nepermis, a lipsi de efecte juridice decizia Curţii Constituţionale anterior arătate.

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat, prin decizia Curţii Constituţionale şi hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale, o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluţia de achitare, pentru că însăşi acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere a pârâtului Statul român este incidentă în cauză.

În continuare, recurentul-pârât învederează că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că Statul are obligaţia de a garanta buna funcţionare a sistemului judiciar şi din această perspectivă solicită a se constata că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat de măsurile preventive privative de libertate dispusă cu privire la reclamant în cursul procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare.

În argumentarea aceleiaşi critici, recurentul-pârât a arătat că în absenţa oricăror probe care să demonstreze nesocotirea unor drepturi fundamentale, nu se poate susţine că Statul român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat. De asemenea, fără a fi identificate, în concret, obligaţiile ce-i revin şi temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii sale civile delictuale.

Şi această critică este nefondată.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de măsurile privative luate în cursul procesului penal.

Prin apărările formulate, pârâtul Statul român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu justifică legitimare procesuală în această privinţă, nefiind subiect de drept al raportului juridic penal.

Faţă de fundamentul acţiunii, Înalta Curte reţine că obiectul pretenţiei formulate prin cererea introductivă de instanţă se circumscrie sferei garanţiilor care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală, fiind reclamată o reparaţie patrimonială ce decurge, în principal, din nesocotirea unor norme convenţionale.

Potrivit art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, "Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internaţională a statelor contractante cu privire la obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţia Europeană.

Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligaţia de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligaţii, în cadrul procesual pasiv al judecăţii trebuie să stea Statul Român, în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanţelor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ.

Configuraţia juridică a demersului procesual formulat de către reclamant în cauza pendinte permite, aşadar, identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecăţii, ce presupune, drept premisă, existenţa unor consecinţe păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituţional, de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie lato sensu.

În acest sens, prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

În ipoteza în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, şi doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispoziţiile C. proc. pen. - care aşa cum s-a arătat anterior, au şi fost indicate ca temei de drept al acţiunii - în condiţiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cât şi prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

În continuare, recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 RON. În susţinerea acestei critici, recurentul a expus două argumente principale; un prim argument a vizat împrejurarea că, în cauză, nu a fost probată existenţa unei culpe procesuale, iar cel de-al doilea argument s-a referit la faptul că soluţia de achitare, pronunţată în procesul penal, nu stabileşte, în sine, o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului, în temeiul dispoziţiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

În dezvoltarea acestui din urmă argument, recurentul a mai arătat că, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei acţiuni/inacţiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în condiţiile în care se impută îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfăşurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală.

Înalta Curte observă însă, că în argumentarea acestei critici, recurentul-pârât pune în discuţie incidenţa dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., din perspectiva obligării sale la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de litigiul penal, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a fost învestită cu o asemenea cerere, petitele acţiunii deduse judecăţii vizând acordarea de daune morale şi materiale reprezentate de drepturile salariale cuvenite reclamantului pe perioada suspendării din funcţie, de altfel, respinse de instanţa de judecată, în apel, fără a fi, deci, solicitate de către reclamant acordarea cheltuielilor de judecată generate de procesul penal, aşa cum se acreditează prin cererea de recurs.

În contextul în care instanţa de judecată nu a fost sesizată cu o cerere care să vizeze obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată determinate de derularea procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare, instanţele de fond pronunţându-se în limitele învestirii, apar ca neavenite criticile recurentului prin care se pune în discuţie obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului penal.

Prin urmare, aspectele din cuprinsul memoriului de recurs care pun în discuţie faptul că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului român pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., respectiv că obligarea la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal presupune întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, condiţii care, în cauză, nu sunt întrunite, neexistând o faptă ilicită a Statului, nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs, excedând limitelor legale de învestire a instanţei de judecată.

Analizând, în continuare, critica recurentului privitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 RON în condiţiile în care, în cauză, nu a fost făcută dovada unei culpe procesuale prevăzute de art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Norma cuprinsă în art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. are un caracter de ordin general a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate.

Conţinutul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., într-o terminologie nouă, consacră drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ.

Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din C. proc. civ.), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului, cum este cazul de faţă, determină admiterea şi a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) în ipoteza dovedirii lor în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ.

Nu există niciun argument ca în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri decurgând dintr-un proces penal, finalizat cu o soluţie de achitare, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) şi art. 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său, aşa cum se încearcă a se acredita de către recurent prin memoriul de recurs .

Este dificil de aşezat în cadrul legal conferit de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. soluţia de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată propusă de recurent pentru nedovedirea culpei sale procesuale, în condiţiile în care din conţinutul sentinţei civile nr. 770/16.12.2021 Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale.

Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când îşi exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul şi care nu se manifestă în limitele art. 454 din C. proc. civ., nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul promovat de reclamat, finalizat cu soluţie de admitere a acţiunii.

Drept consecinţă, recurentul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată odată ce s-a admis acţiunea reclamantului, suportarea cheltuielilor de judecată decurgând din manifestarea sa procesuală care a declanşat procesul pentru care au fost solicitate acordarea acestora.

Sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care recurentul a fost obligat, în raport cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile cele statuate în decizia nr. 3/2020, pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 şi 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În consecinţă, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 208/2023 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 208/2023 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.