Parallel import of authentic branded goods: appeals dismissed, trademark infringement and damages upheld due to lack of rights exhaustion

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună obligarea pârâtei de a înceta importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea şi orice act de folosinţă în activitatea comercială, precum şi retragerea imediată de pe piaţă a tuturor produselor purtând fără drept semne identice cu următoarele mărci: marca comunitară verbală "C." nr. x/27.06.1996; marca comunitară combinată "PRIMA" nr. x/14.11.2014; marca comunitară figurativă nr. x/25.06.2012, produse provenind din afara spaţiului comunitar şi care nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă.

Prin încheierea din 08 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2016, cauzele urmând a fi soluţionate sub acest număr.

La data de 12 mai 2021, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că pentru faptele pârâtei D., în baza raportului de expertiză întocmit de expert E., a solicitat cu titlu de prejudiciu beneficiul injust obţinut de pârâtă: în principal, prejudiciul material în valoare de 465.343,78 RON şi prejudiciul moral în valoare de 465.343,78 RON; în subsidiar, prejudiciul material în valoare de 238.606,57 RON şi prejudiciul moral în valoare de 238.606,57 RON.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1164 din 23 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată, a obligat pe pârâtele B. S.R.L. şi D. S.R.L. să înceteze importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea şi orice act de folosinţă în activitatea comercială, precum şi retragerea imediată de pe piaţă a tuturor produselor purtând fără drept semne identice cu marca comunitară, verbală "C." nr. x/27.06.1996; marca comunitară, combinată, având element verbal "PRIMA" nr. x/14.11.2014; marca comunitară, figurativă nr. x/25.06.2012, produse provenind din afara spaţiului comunitar şi care nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă; a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 238.606,57 RON cu titlu de daune materiale; a respins capetele de cerere având ca obiect daune morale, ca neîntemeiată; a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 48.835,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, suma de 300 RON taxa timbru şi suma de 2.000 RON cu titlul de onorariu de expert; a respins cererea expertului de majorare a onorariului, ca neîntemeiată; a dat în debit pe reclamantă cu suma de 5.877,13 RON, taxă timbru; a obligat pe pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 797.003 RON cu titlu de daune materiale; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, ca neîntemeiată; a obligat pe pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 19.994,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi suma de 1.417 RON taxa timbru; a dat în debit reclamanta cu suma de 10.458,03 RON.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 784A din 19 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. a respins, ca nefondate, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. şi apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.R.L. şi de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 164.339 RON despăgubiri materiale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins, ca neîntemeiate, cererile apelantei-reclamante şi ale apelantei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte D. S.R.L. suma de 18.889,81 RON onorariu avocaţial şi suma de 150 RON taxă judiciară de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâtele B. S.R.L. şi D. S.R.L., după cum urmează:

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

Recurenta-pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului formulat şi a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că prin hotărârea atacată, instanţa de apel nu a analizat nici unul dintre motivele pentru care a formulat apelul, limitându-se în a reţine că, în temeiul art. 17 din Regulamentul nr. 1001/2017 şi al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în mod legal, a obligat prima instanţă pe cele două pârâte la plata prejudiciului cauzat reclamantei, conform regulilor aplicabile contrafacerii de marca, aceasta existând, în sens legal, şi în cazul importului paralel neautorizat al unor produse originale, puse de titularul dreptului la marcă ori cu consimţământul acestuia în circulaţie pe pieţe extracomunitare.

Or, textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de anulare, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei si pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, si fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului] această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific si explicit la mijloacele decisive pentru solutionareaprocedurii în cauză (cauza Albina c. României, hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Qrigore Vasilescu c. României, hotărârea din 8.06.2006).

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenta unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, par. 81; Hotărârea Van der Hurk, par. 61; Hotărârea Ruiz Torija, par. 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, cererea nr. 40.490/98), întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei spete. (decizia Driemond Bauw BV c. Olanda, 2.02.1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu s-ar regăsi literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivelor de apel cercetate.

Doctrina stabileşte unanim că principaliile vicii de care poate suferi motivarea unei hotărâri judecătoreşti sunt reprezentate de inexistenţa şi insuficienţa motivăriim, instanţa având posibilitatea şi obligaţia să verifice, în cadrul dezbaterilor în fond, toate împrejurările de fapt şi de drept susţinute de părţi, iar în ipoteza în care sunt înlăturate, trebuie precizat motivul pentru care nu au fost reţinute.

Or, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care nu a reţinut susţinerile pârâtei cu privire la faptul că a achiziţionat produse mărcile "C." şi "Prima" în baza unor relaţii comerciale cu societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, astfel că achiziţionarea acestor produse s-a făcut din interiorul spaţiului comunitar.

De asemenea, instanţa de apel nu a constat că între apelanta-reclamantă A. şi autorul principal al introducerii spre comercializare în interiorul spaţiului comunitar a mărcilor "C." şi "Prima", societatea F. din Polonia, a existat corespondenţa/notificări cu privire la soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului generat de către societatea F. din Polonia de încalcare a mărcilor C. şi Prima, discuţii care s-au finalizat în anul 2018 cu încheierea unei tranzacţii între A. şi societatea F. din Polonia, prin care F. din Polonia se obliga să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro şi să nu mai comercializeze mărcile C. şi Prima în interiorul spaţiului comunitar.

A menţionat că prin tranzacţia încheiată în anul 2018 cu societatea F. din Polonia, apelanta-reclamantă A., a recunoscut/acceptat ca produsele care poartă mărcile "C." şi "Prima" au fost comercializate de către aceasta, în perioada 2015-2018, în interiorul spaţiului comunitar, astfel că A. şi-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spaţiului comunitar produse cu mărcile C. şi Prima.

A precizat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să înterzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piaţa în comunitate sub aceasta marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său"; apelanta-reclamantă A., la termenul din 22 februarie 2023, a recunoscut că nu a solicitat expertiza contabilă şi în raport cu recurenta-pârâtă, deoarece aceasta a calculat prejudiciul astfel cum rezultă din calculul depus la dosar la termenele din data de 15 iunie 2017 şi din data de 12 mai 2021, situaţie neadmisă de lege ca modalitate de omologare a unui calcul al prejudiciului.

A arătat că raportul de expertiză contabilă omologat de către instanţa de fond o priveşte doar pe apelanta-pârâtă D. S.R.L., aşa încât în ceea ce priveşte modalitatea de calcul stabilită în art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este respectată în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, calculul depus la dosar de către apelanta- reclamantă fiind nelegal.

A menţionat că în raport cu principiul ce guvernează procesul civil, respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., expertiza extrajudiciară trebuie să aibă aceeaşi forţă probantă ca şi expertiza judiciară, dacă nu există impedimente care să conducă la neprimirea sa ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză, la neutilitatea probei, la neconcludenţa sau nepertinenţa acesteia ori alte excepţii de neprimire argumentate în fapt şi în drept, (decizia nr. 130/19.02.2008 pronunţată de Curtea Constitiţională, conferă expertizelor extrajudiciare valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiţia efectuării acestora de către experţi autorizaţi de Ministerul Justiţiei).

Astfel, în măsura în care instanţa de apel a apreciat că a cauzat un prejudiciu apelantei-reclamante acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către recurentă, respectiv suma de 68.735 RON, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabila extrajudiciară depus la dosarul cauzei.

Or, instanţa de apel a înlăturat motivele de fapt şi de drept invocate de recurentă cu privire la aceste aspecte fără nici o motivare, fiind vorba de critici distincte, de probleme de drept invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a înlăturat susţinerile recurentei şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Or, în condiţiile în care, prezenta cauză nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor decizorii, şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale pârâtelor, a considerat că hotărârea recurată nu este motivată, conform dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., motiv pentru care se impune anularea acesteia.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea art. 22 C. proc. civ., a deciziei nr. 130/19.02.2008 a Curţii Constituţională, publicată în M. Of. nr. 172/06.03.2008, a art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, art. 44 din Legea nr. 84/1998, a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, a art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005.

Raportându-se la considerentele hotărârii atacate, a reiterat faptul că a achiziţionat produse mărcile C. şi Prima în baza unor relaţii comerciale cu societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, astfel încât achiziţionarea produselor mărcilor "C." şi "Prima" au fost făcute din interiorul spaţiului comunitar.

A menţionat că în anul 2015 a încheiat cu societatea F. din Polonia un contract prin care a achiziţionat mai multe produse de la această societate, printre care şi produse mărcile "C." şi "Prima", conform facturi, avize de însoţire a mărfii, CMR-uri, note de intrare recepţie, etc.

A precizat că în preambulul contractului încheiat cu societatea F. din Polonia se arată că recurenta este o societate care activează pe piaţa de desfacere din România, având sediul în România, iar în contractul încheiat cu societatea F. din Polonia se specifică faptul că vânzătorul se obligă să vândă bunurile, care sunt vămuite şi în circulaţie libera U.E.

De asemenea, între apelanta-reclamantă A. şi autorul principal al introducerii spre comercializare în interiorul spaţiului comunitar a mărcilor "C." şi "Prima", societatea F. din Polonia, a existat corespondenţa/notificări cu privire la soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului generat de către societatea F. din Polonia de încălcare a mărcilor "C." şi "Prima", discuţii care s-au finalizat în anul 2018 cu încheierea unei tranzacţii între A. şi societatea F. din Polonia, prin care F. din Polonia se obligă să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro şi să nu mai comercializeze mărcile "C." şi "Prima" în interiorul spaţiului comunitar.

Prin tranzacţia încheiată în anul 2018 cu societatea F. din Polonia, A. a recunoscut/acceptat ca produsele cu mărcile "C." şi "Prima" au fost comercializate de către aceasta, în perioada 2015-2018, în interiorul spaţiului comunitar.

Aşadar, societatea F. din Polonia a comercializat pentru prima dată în interiorul spaţiului comunitar produse cu mărcile"C." şi "Prima", aceasta neaducând la cunoştinţa recurentei faptul că aceste mărci nu se pot comercializă în spaţiul comunitar, iar recurenta, faţă de prevederile contractuale referitoare la faptul că vânzătorul se obligă să vândă bunurile, care sunt vămuite şi circulaţie şi circulaţie liberă U.E., nu a avut cunoştinţă de această situaţie.

Însă, având în vedere încheierea în anul 2018 a tranzacţiei dintre A. şi societatea F. din Polonia, a considerat că A. şi-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spaţiului comunitar produse cu mărcile "C." şi "Prima".

În România, epuizarea dreptului la marcă urmează a produce efecte numai dacă prima vânzare a avut loc într-una din ţările din Uniunea Europeană, iar atâta timp cât mărfurile comercializate au fost introduse în interiorul spaţiului european de către societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, iar importul acestor mărfuri s-a făcut dintr-o ţară a Uniunii Europene, respectiv polonia, A. nu se poate opune dreptului de comercializare a acestor mărfuri de către recurentă pe teritoriul României, fiind aplicabile dispoziţiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară.

În legislaţia română, teoria epuizării dreptului la marcă este preluată la art. 44 din Legea nr. 84/1998, conform căruia:

"Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub acesta marcă de titluarul însuşi\sau cu consimţământul său".

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reiese, de asemenea, că în anumite cazuri, epuizarea acestui drept exclusiv are loc atunci când comercializarea produselor este efectuată de o persoană legată economic de titularul mărcii. Acesta este cazul în special al unui licenţiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik şi Danzinger, C-9/93, Rec, pct. 34).

Prin hotărârea Consten şi Grundig (cauzele conexate C-56/64 şi C-58/64), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat dispoziţiile de drept european referitoare la epuizarea dreptului la marcă în sensul că titularul mărcii nu are dreptul de a interzice terţilor liberul comerţ cu produsele comercializate sub marca sa, după punerea acestora pe piaţa Uniunii Europene, pentru a-şi proteja proprii distribuitori agreaţi, oficiali său exclusivi, cu consecinţa limitării concurenţei între terţii care comercializează produsele sub marcă pe piaţa europeană.

A precizat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că produsele comercializate de către recurentă sunt produse originale, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Mai mult decât atât, având în vedere şi prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 privind unele masuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, importurile paralele de produse originale, cum sunt şi scutecele pentru bebeluşi mărcile " C.", importate de către recurentă de la furnizorul din Polonia, care la rândul său le-a achiziţionat din Turcia, sunt legale şi permise.

Cu trimitere la art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată, a susţinut că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât mărfurile "C." şi "Prima" comercializate de către recurentă sunt autentice, context în care devin lipsite de aplicabilitate dispoziţiile legale reţinute în mod greşit de către instanţa de apel.

Având în vedere situaţia de fapt care a dus la comercializarea de către recurentă a scutecelor pentru bebeluşi mărcile, instanţa de apel trebuia să reţină că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, nu dispoziţiile art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, în condiţiile în care A. şi-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spaţiului comunitar produse cu mărcile "C." şi "Prima" în perioada 2015-2018 primind suma de 15.000 euro.

A menţionat că prejudiciul în cuantum de 797.003 RON stabilit în sarcina recurentei este netemeinic şi nelegal, cât timp instanţa de apel nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale în domeniul specializat al respectării drepturilor de proprietate intelectuală, reglementată de O.U.G. nr. 100/2005, care presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia sub forma intenţiei a autorului faptei ilicite. Neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile anterior enunţate conducând la neangajarea răspunderii persoanei reclamate.

Beneficiul nerealizat prevăzut de către dispoziţiile speciale nu va putea fi interpretat în sensul strict al lucrum-ului cessans din dreptul comun, ci are în vedere doar satisfacerea funcţiei reparatorii a daunei efectiv înregistrate referindu-se la factorii potenţiali ce vor trebui luaţi în considerare numai în raport de modul în care au influenţat paguba efectivă.

La stabilirea pagubei efective, se vor putea lua în calcul numai urmările generate de confuzia propriu zisă, astfel cum se răsfrâng în profitul companiei, ca fiind diferenţa (scăderea) dintre profitului efectiv realizat din vânzarea produse "C." şi "Prima" la momentul intrării pe piaţă şi profitului efectiv realizat din vânzarea acestor produse la momentul pronunţării hotărârii de interzicere a comercializării produsului "C." şi "Prima", însă numai în situaţia dovedirii că scăderea acestui venit s-ar datora numai confuziei consumatorilor care ar fi cumpărat un produs care nu ar fi fost original.

În domeniul specializat al proprietăţii intelectuale, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale şi mai ales în stabilirea prejudiciului ca element esenţial, o importanţă deosebită o prezintă calificarea "faptei ilicite" ca fiind un act de contrafacere sau un act de încălcare.

Instanţa de apel nu a făcut o distincţie intre actele de contrafacere şi actele de încălcare marcă, nu a reţinut faptul că riscul de confuzie nu este generator de prejudicii, ci numai impactul/confuzia în rândul consumatorilor este generator de prejudicii, însă în cauza nu a existat o astfel de confuzie câtă vreeme mărcile comercializate de către recurentă nu sunt contrafăcute, sunt autentice.

În situaţia contrafacerii titularul mărcii poate recurge la oricare dintre modalităţile de evaluare a prejudiciului prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, dar nu cumulativ, în situaţia încălcării, este imperios a se dovedi gradul de încălcare.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată şi pe tot parcursul judecăţii cauzei, în fond şi apel, A. eludează în mod voit a face vorbire de "impact", "confuzie", elemente absolut necesar a fi dovedite pe calea unei acţiuni în pretenţii atât sub aspectul existenţei sale, dar mai ales privind proporţionalitatea acestora.

Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că instanţele europene şi legislaţia în vigoare în domeniul specializat al proprietăţii intelectuale prevăd principiul proporţionalităţii acordării despăgubirilor urmare stabilirii prejudiciului efectiv ce va trebui a fi dovedit în concret prin mijloace de probă pertinente.

Aşadar, existenţa riscului de confuzie este o situaţie de drept negeneratoare de prejudicii, iar pentru a ne afla în situaţia unui prejudiciu cert, trebuie dovedită confuzia (impactul) în rândul consumatorilor cu privire la cele două produse purtând denumirile conflictuale, aspect care nu a fost dovedit de către A. şi, pe cale de consecinţă, fapta ilicită nu există, iar în măsura în care instanţa de apel considera că a cauzat un prejudiciu apelantei-reclamante acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către recurentă, respectiv suma de 68.735 RON, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară.

Instanţa de apel nu a avut în vedere lipsa vinovăţiei recurentei sub forma intenţiei, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale în domeniul proprietăţii intelectuale, cât timp nu au fost găsite elemente care să conducă la concluzia că a avut intenţia de a se folosi de renumele mărcii în scopul obţinerii unui profit ilicit, de atragere a clientelei A. sau de prejudiciere în vreun fel a intereselor legitime ale acesteia.

Având în vedere că fapta de comercializare a unor produse autentice dintr-un stat al Uniunii Europene nu este una ilicită, recurenta achiziţionând în mod legal produsele de la furnizorul din Polonia, reiese că nu se poate reţine o formă de vinovăţie în sarcina acesteia pentru simplul fapt că a achiziţionat produsele "C." şi "Prima" pe bază de facturi şi declaraţie de conformitate, furnizorul declarând că produsele livrate sunt originale şi conforme directivelor comunităţii aplicabile.

Necesitatea existenţei raportului de cauzalitate este dată de împrejurarea că "prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane". Prin această condiţie se garantează că remediile ce se vor a fi obţinute au caracter recuperator şi nu punitiv, astfel încât daunele interese nu se pot referi decât la profitul obţinut de subscrisa sau beneficiul nerealizat de A., numai în proporţia ce poate fi determinată direct ca urmare a confuziei în rândul consumatorilor cu privire la produsele cumpărate.

Deci, faţă de cele învederate cu privire la îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuală şi făcând aplicarea principiilor proporţionalităţii şi efectivităţii acordării daunelor-interese, instanţa de apel trebuia să aprecieze asupra netemeiniciei cererii A. atât în ceea ce priveşte cumulul sumelor solicitate, cât şi asupra fiecărei sume în parte.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că sub aspectul profitulului realizat de recurentă, acesta nu a fost obţinut ca urmare a confuziei realizate de consumatori, aşadar nu ca urmare a substituirii produselor "C." şi "Prima", reiterând aspectele ce ţin de probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a solicitat diminuarea acestora, arătând că instanţa de apel a constatat faptul că aceste cheltuieli sunt considerabil de mari, totuşi le-a admis fără a ţine seama că pentru stabilirea cuantumului onorariului de avocat trebuie să aibă în vedere criteriile prevăzute în Statutul profesiei de avocat şi anume de dificultatea, amploarea sau durata cazului, timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client, natura, noutatea şi dificultatea cazului, importanţa intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului, conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului, avantajele şi rezultatele obţinute pentru]profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat, situaţia financiară a clientului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca suma solicitată de parte cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat să nu fie excesivă în raport de obiectul litigiului şi munca prestată de avocat.

Recursul declarat de pârâta D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte obligarea la plata sumei de 164.339 RON cu titlul de despăgubiri materiale, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare; admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii civile atacate în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiilor sentinţei nr. 1164/23.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, referitoare la obligarea la plata sumei de 48.835,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte cuantumul daunelor-materiale a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pentru care a înlăturat apărările privind neincluderea în calculul beneficiului obţinut, a costurilor de transport, astfel cum se menţionează în lucrarea expertului, în răspunsurile la obiecţiuni, şi implicit reţinerea variantei de calcul a beneficiului în cuantum de 126.740 RON.

Ca o consecinţa a nemotivarii hotărârii, instanţa a reţinut, în mod greşit, că beneficiul efectiv realizat de recurentă a fost de 164.339 RON, încălcând astfel normele de drept material privind modalitatea de stabilire a daunelor-interese, întrucât nu au fost incluse cheltuieli pe care le-a suportat cu ocazia comercializării produselor.

Recurenta a fost obligată la plata unei sume cu titlul de daune interese, mai mare decât beneficiul efectiv realizat, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază şi determină o aplicare greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, limitându-se la o analiză superficială a documentelor depuse la dosarul cauzei, întrucât neincluderea în valoarea de achiziţie a tuturor costurilor de transport suportate de recurentă conduce la o greşită aplicare a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

De asemenea, lipsa scăderii costurilor de transport din cuantumul despăgubirilor este argumentată prin faptul că acestea au fost deja incluse în contul contabil de marfă al recurentei, necontestat de aceasta, însă instanţa de apel a omis să motiveze lipsa scăderii costurilor de transport incluse în contul de servicii de transport al recurentei.

În concret, în baza dispoziţiilor prevederilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, instanţa trebuia să aibă în vedere, pentru fixarea daunelor materiale cuvenite intimatei, "beneficiile realizate în mod injust" de către recurenta-pârâtă, însă acestea din urmă trebuie să fie apreciate ţinându-se cont de valoarea totală de achiziţie a produselor C., care vor fi scăzute din valoarea totală de vânzare a acestora.

Astfel, prin raportul de expertiză contabilă judiciară, depus la termenul din data de 16.05.2019, expertul a evidenţiat două de variante de calcul. Varianta iniţială din raportul de expertiză demonstrează valoarea de achiziţie a produselor C., ţinând cont de valoarea produselor achiziţionate de la furnizori şi de costurile de transport suportate de recurenta pârâtă, astfel cum acestea reies din analiza contului contabil de marfă (371).

În urma identificării modalităţii neunitare de înregistrare a costurilor de transport, utilizate de recurenta pârâtă, expertul a redactat o variantă alternativă de calcul.

Aceasta reţine, la fel ca şi prima variantă, valoarea de achiziţie a produselor vizate, însă adaugă, pe lângă costurile de transport înregistrate de D. S.R.L. în contul de marfă, şi cele înregistrate pe contul de servicii de transport (624).

Aceste costuri totale de transport, astfel cum menţionează chiar raportul de expertiză, reies chiar din facturile emise de furnizorii societăţii pârâte.

Prima variantă de calcul determină prejudiciul material la valoarea de 164.339 RON, iar cea de-a doua variantă la valoarea de 126.740 RON; din lămuririle expertului din data de 15 aprilie 2021, se reţine faptul că varianta alternativă de calcul ar fi "corectă din punct de vedere contabil", însă că aceasta este "aplicabilă unui studiu de caz, întrucât evidenţa contabilă a societăţii D. S.R.L. nu se va schimba".

Or, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, legea nu urmăreşte respectarea unor reglementări contabile sau de înregistrare, ci stabilirea "în mod real" a prejudiciului, respectiv a beneficiului efectiv "realizat" prin încălcarea dreptului de marcă.

Astfel, în scopul determinării beneficiului real al recurentei pârâtei, rezultat în urma comercializării produselor C., este irelevantă modalitatea de introducere a costurile de transport în contabilitate pentru stabilirea valorii de achiziţie.

Mai mult decât atât, instanţa de apel s-a limitat la analiza valorii beneficiilor prin prisma raportului de expertiză contabilă din data de 16 mai 2019, fără a ţine cont de documentele depuse ulterior la dosarul cauzei şi esenţiale pentru stabilirea beneficiului realizat de recurenta pârâtă, respectiv pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.

Aşa fiind, instanţa, prin hotărârea atacată, nu a inclus nici costurile de transport suportate de recurentă, aferente produselor achiziţionate de la furnizorul G., în cuantum de 15.714,10 RON, astfel cum rezultă din răspunsul la cererea de lămurire din data de 15 aprilie 2021.

Este irelevantă împrejurarea că nu au fost identificate costuri de transport rezultate din achiziţionarea produselor C. de la alţi furnizori, atâta timp cât costurile menţionate anterior au fost probate şi fac dovada beneficiului real al recurentei. Cheltuielile de transport la care se face referire nu au fost deja avute în vedere, astfel cum motivează instanţa de apel, acestea nefiind incluse în contul contabil de marfă, ci în contul de servicii de transport.

Motivarea superficială a hotărârii, cu o simplă trimitere la probatoriul administrat în cauză sau la dispoziţiile legale, echivalează cu lipsa motivării şi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consecinţa acestei motivări nelegale este aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte stabilirea beneficiului efectiv realizat de D. S.R.L., astfel cum prevede art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 100/2005, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost invocată şi prin prisma cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel, cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd stabilirea măsurii în care fiecare dintre părţi este obligată la plata cheltuielilor proporţional cu partea din cerere care a fost admisă, acordând integral cheltuielile de judecată reclamantei, deşi cererea a fost admisă numai în parte.

În acelaşi timp instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul şi temeiul de drept invocat, respectiv art. 453 alin. (2) C. proc. civ., încălcând astfel art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind principiul disponibilităţii, critici ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere că instanţa de fond a admis doar în parte cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă, în cauză, erau incidente dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cât timp a solicitat, conform notelor scrise depuse în data de 22 februarie 2023, reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată cu pretenţiile acordate reclamantei.

Prin această omisiune, instanţa de apel a încălcat regula de procedură ce vizează principiul disponibilităţii, prevăzut la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a cărui nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; cheltuielile de judecată se acordă în funcţie de partea care se află în culpă procesuală.

Astfel, culpa procesuală aparţine reclamantului în măsura în care cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte.

În aceeaşi manieră, în cazul admiterii în parte a cererii, cuantumul cheltuielilor de judecată se stabileşte raportat la culpa procesuală a pârâtului, în funcţie de proporţia pretenţiilor acordate reclamantului.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 30 octombrie 2023, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii decizie atacate, ca legală şi temeinică, şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în faza procesuală a recursului.

La aceeaşi dată, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate cu privire la despăgubirilor materiale acordate, precum şi a cheltuielilor de judecată, şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 27 noiembrie 2023, recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin administrator judiciar H., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea apărărilor, ca neîntemeiate, şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

Prin adresa depusă la data de 06 decembrie 2023, prin poştă electronică, H.., în calitate de administrator judiciar al D. S.R.L., a arătat că îşi însuşeşte recursul formulat de D. S.R.L., înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 08 august 2023.

La data de 13 decembrie 2023, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea apărărilor, ca neîntemeiate, şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

IV. Procedura de filtrare a recursului

Raportul întocmit în cauză, la data de 04 ianuarie 2024, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, iar la data de 05 februarie 2023, prin poştă electronică, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că motivele expuse în cadrul cererii de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., dezvoltând această concluzie pe larg în argumentele învederate.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin încheierea de şedinţă din 09 aprilie 2024, instanţa a admis în principiu recursurile declarate în cauză şi a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei B. S.R.L., se constată următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de apel nu este motivată în conformitate cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 (2) din Convenţia pentru drepturile omului, deoarece instanţa de apel nu a analizat aspecte relevante invocate de către recurenta-pârâtă, nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile sale şi nici nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia adoptată.

În acelaşi timp, prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost criticat modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material cu referire la aspectele vizate de primul motiv de recurs, reiterând susţinerile pretins ignorate prin decizia recurată.

Dată fiind strânsa legătură dintre motivele astfel formulate, Înalta Curte constată că se impune o analiză comună a acestora.

Criticile sunt nefondate.

Apărarea esenţială a pârâtelor în combaterea cererii privind încălcarea dreptului reclamantei A. asupra mărcilor de dreptul UE a fost reprezentată de epuizarea dreptului la marcă, întrucât produsele purtând mărcile C. şi PRIMA au fost comercializate pe teritoriul Uniunii Europene cu acordul titularului mărcilor, astfel încât reclamanta nu poate interzice folosirea mărcilor de către terţi.

Instanţa de apel, confirmând respingerea de către prima instanţă a acestei apărări de fond, a apreciat că nu a intervenit epuizarea dreptului la marcă, nefiind, astfel, întrunită situaţia de excepţie de la exclusivitatea dreptului la marcă, ce permite titularului unei mărci să împiedice pe terţi să utilizeze în cadrul comerţului, fără consimţământul său, un semn identic sau similar mărcii, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrată.

Este de precizat sub acest aspect că aplicabil ratione temporis este Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, în raport de data săvârşirii faptelor de contrafacere din cauză, respectiv în anul 2015, iar această reglementare a fost înlocuită cu Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene abia la 30.09.2017.

Pe de altă parte, însă, art. 13 privind epuizarea dreptului conferit de marca Uniunii Europene coincide în conţinut cu art. 15 din noul regulament, prevăzând că "Dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piaţă în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său." Astfel, este lipsit de relevanţă, pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, faptul că prin decizia recurată s-a făcut referire la norma actuală, din moment ce este incidentă, în mod necontestat, reglementarea de drept al Uniunii Europene (potrivit art. 101 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, "Instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispoziţiile prezentului regulament"), iar modalitatea de aplicare a normelor echivalente este aceeaşi.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu este întrunită situaţia de excepţie reţinând în fapt probarea de către titularul mărcilor a punerii pe piaţă a produselor purtând mărcile, cu consimţământul său, în afara Uniunii Europene, respectiv în Turcia, astfel încât revenea pârâtelor, care au comercializat produsele în Uniune, sarcina dovedirii acordului titularului pentru introducerea acestora pe piaţa UE, iar această dovadă nu a fost făcută în cauză, nefiind suficient că produsele au fost cumpărate de către pârâte de la o societate situată într-un stat membru UE şi fără a fi relevant faptul că este vorba despre produse originale.

Din considerentele expuse anterior, regăsite în decizia recurată, reiese că a fost analizată chestiunea esenţială invocată prin apărarea de fond a pârâtelor, reiterată prin motivele de apel, fiind expuse argumentele pentru care acestea au fost respinse, cu referire la mijloacele de probă administrate şi evaluate de către instanţă, în vederea stabilirii situaţiei de fapt.

Cât priveşte tranzacţia încheiată în anul 2018 între reclamanta A. şi furnizorul polonez al pârâtelor, indicată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L. în susţinerea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se observă că prin motivele de apel ale acestei pârâte nu s-a făcut referire la acest înscris şi nici nu au fost evocate ca atare efectele tranzacţiei, în maniera în care acestea au fost expuse în motivele de recurs, în sensul că titularul mărcilor şi-a dat acordul cu privire la comercializarea în spaţiul Uniunii Europene, de către societatea poloneză F., a produselor pe care sunt aplicate mărcile. Abia prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor în apel a fost dezvoltată o asemenea argumentaţie, cu referire la acea tranzacţie.

Este adevărat, pe de altă parte, că înscrisul, doar în limba engleză, se regăseşte printre cele depuse la dosar de către B. S.R.L. pentru termenul de judecată din 16.11.2022, iar la termenul din 22.02.2023, instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu acele înscrisuri, precizând că va aprecia relevanţa acestora în ansamblul probatoriu, la momentul soluţionării apelului.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de apel neanalizarea unei susţineri sau apărări a pârâtei formulate în cursul procesului, pentru a fi incidente prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti. Partea este nemulţumită, în realitate, de neluarea în considerare a unui mijloc de probă, afirmaţiile sale fiind legate, astfel, de examinarea probelor, ce exprimă libertatea judecătorului de apreciere, potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ.. Or, acest aspect interesează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, motiv pentru care nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.

În acelaşi timp, se poate observa că, în măsura în care instanţa de apel ar fi cercetat efectele tranzacţiei invocate, tot nu ar fi putut constata consimţământul titularului mărcilor la comercializarea produselor în spaţiul Uniunii Europene de către societatea poloneză şi, consecutiv, de către pârâtă, care le-a cumpărat de la furnizorul din Polonia.

Chiar recurenta-pârâtă a arătat că prin respectiva tranzacţie a fost stins un litigiu cu reclamanta, în legătură cu încălcarea mărcilor C. şi Prima, prin importul din Turcia a unor produse care nu erau destinate pieţei comunitare şi introducerea subsecventă pe această piaţă, iar prin intermediul său "F. din Polonia se obliga să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro şi să nu mai comercializeze mărcile C. şi Prima în interiorul spaţiului comunitar".

Reiese din susţinerile recurentei că reclamanta A. nu şi-a exprimat acordul pentru comercializarea de produse purtând cele două mărci în Uniunea Europeană, ci, dimpotrivă, s-a opus explicit la o asemenea utilizare a mărcilor, din moment ce societatea poloneză a recunoscut încălcarea dreptului la marcă şi şi-a asumat obligaţia de reparare a prejudiciului - aşadar, pentru faptele anterioare ce au condus la încheierea tranzacţiei - şi de a nu mai comercializa în viitor asemenea produse în UE. Recurenta nu a menţionat nicio clauză din tranzacţie din cuprinsul căreia s-ar putea înţelege contrariul.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă nu a demonstrat legătura dintre tranzacţie şi pretenţiile reclamantei împotriva sa din prezentul litigiu -şi nici măcar nu a dezvoltat vreo susţinere pe acest aspect -, în sensul că produsele vizate de litigiul de faţă s-ar regăsi printre cele pentru care a fost încheiată convenţia în discuţie. Or, după cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în chestiunea epuizării dreptului la marcă, existenţa consimţământului titularului mărcii trebuie dovedită pentru fiecare exemplar al produsului în legătură cu care se invocă epuizarea dreptului, iar pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ în spaţiul UE cu acordul său, titularul poate interzice folosirea mărcii, pe temeiul dreptului exclusiv conferit de înregistrarea mărcii. În caz contrar, protecţia conferită titularului ar fi golită de substanţă dacă ar fi suficient, pentru epuizarea dreptului, ca titularul să fi consimţit la punerea pe piaţa Uniunii Europene a unor produse identice sau similare cu cele pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă (a doua dezlegare din hotărârea din data de 1.07.1999 pronunţată în cauza C-173/98 Sebago şi considerentele de la pct. 19 şi 21).

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport de susţinerile recurentei pe aspectul încălcării dreptului la marcă, însă nici motivul prevăzut la pct. 8 al aceleiaşi norme, în condiţiile în care consimţământul titularului mărcii la comercializarea în spaţiul UE a produselor purtând marca nu poate fi prezumat, iar pârâta nu a dovedit existenţa unui asemenea acord, deşi îi revenea sarcina probării (hotărârea din data de 20.11.2001 în cauzele conexe C-414/99, C-415/99 şi C-416/99 Zino Davidoff ş.a., pct. 54).

Situaţia de fapt stabilită în acest sens prin decizia recurată nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât prerogativele instanţei de control judiciar sunt circumscrise verificării legalităţii, iar nu şi a temeiniciei deciziei recurate, prin reaprecierea probelor administrate. Pentru acest motiv, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte referitoare la lipsa intenţiei, ca formă de vinovăţie, în săvârşirea faptei de încălcare a dreptului la marcă, acest aspect de fapt neputând fi reapreciat în calea de atac de faţă.

Singura chestiune de drept invocată prin cererea de recurs ce poate fi cercetată în această cale de atac priveşte relevanţa caracterului original sau contrafăcut al produselor pe care sunt aplicate mărcile şi care au fost comercializate de către pârâtă pe teritoriul Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere, trebuie precizat că apărarea privind epuizarea dreptului la marcă este admisibilă doar în cazul unor produse originale, pe care însuşi titularul mărcii le-a pus în comerţ şi se ridică problema de a şti dacă acesta a consimţit la eventuala comercializare în spaţiul UE. În cazul unor produse contrafăcute, atare apărare nu poate fi primită, cât timp nu poate fi vorba despre produse în privinţa cărora titularul şi-a exprimat acordul la comercializare, fie în Uniunea Europeană, fie în afara acesteia.

Pe de altă parte, dacă nu se probează consimţământul titularului pentru comercializarea produselor originale în interiorul spaţiului Uniunii Europene, consecinţa este aceea a neepuizării dreptului la marcă, deoarece nu este întrunită situaţia de excepţie prevăzută de art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009.

În acest caz, este pe deplin aplicabilă regula prevăzută de art. 9 din Regulament, referitoare la dreptul exclusiv al titularului mărcii UE de a interzice folosirea de către un terţ, în cadrul comerţului, a unui semn identic/similar cu marca pentru produse şi sau servicii identice/similare, dacă există risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne. Norma citată permite titularului să-şi comercializeze produsele în afara UE, fără ca această comercializare să conducă la epuizarea dreptului în interiorul UE. Neepuizarea dreptului titularului de a se opune la importul efectuat fără consimţământul său de produse comercializate cu acordul său în afara UE semnifică dreptul titularului de a controla prima punere pe piaţă a produselor pe care este aplicată marca, în interiorul spaţiului comunitar. Art. 9 nu face niciun fel de distincţie în funcţie de caracterul de imitaţie sau autentic al produselor terţului, fiind suficientă îndeplinirea în mod cumulativ a cerinţelor sus - menţionate.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat în mod corect că interzicerea utilizării mărcilor de către pârâte, în absenţa acordului titularului mărcilor, poate fi dispusă în cauză, pe temeiul art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, chiar dacă produsele comercializate de către pârâte sunt autentice, susţinerile recurentei neavând temei şi urmând a fi respinse ca atare.

În ceea ce priveşte cererea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel, în esenţă, neluarea în considerare a susţinerilor sale referitoare la neefectuarea de către reclamantă în prezenta cauză a unei expertize de evaluare a prejudiciului pretins suferit prin comercializarea de către pârâtă a produselor purtând marcile reclamantei, acest mijloc de probă fiind administrat doar în ceea ce o priveşte pe pârâta D. S.R.L.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi nerespectarea Deciziei nr. 130/19.02.2008 a Curţii Constituţionale, prin ignorarea forţei probante a expertizei extrajudiciare, pe care a propus-o spre administrare în apel. În măsura în care instanţa de apel considera că pârâta a cauzat un prejudiciu reclamantei, acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către pârâtă, constând în suma de 68.735 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosarul cauzei.

Criticile formulate ar putea atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., chiar dacă recurenta nu a invocat explicit şi motivul de casare privind nerespectarea de către instanţa de apel a unor norme de drept procesual. Este suficient că recurenta a făcut referire la art. 22 C. proc. civ., ce consacră principiul rolului activ al judecătorului în soluţionarea cauzei.

În contextul acestor susţineri, Înalta Curte reţine din considerentele deciziei recurate că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de obligare la despăgubiri a pârâtei B. S.R.L. pentru încălcarea dreptului la marcă, pentru motivul că pârâta nu a propus în termen proba cu expertiză contabilă, deşi avea dreptul de a propune chiar în apel probele necesare dovedirii poziţiei sale procesuale exprimate prin motivele de apel, iar raportul de expertiză contabilă extrajudiciară nu poate fi avut în vedere, fiind o probă inadmisibilă.

Aşadar, instanţa de apel a sancţionat, practic, pe pârâta B. S.R.L. pentru neîndeplinirea obligaţiei sale procesuale de a-şi dovedi susţinerile şi apărările formulate în combaterea pretenţiilor reclamantei.

Or din acest punct de vedere, criticile din motivarea recursului nu pot fi primite, întrucât nu au aptitudinea de a invalida aprecierea instanţei de apel cu privire la conduita adoptată de către pârâta B. S.R.L. pe parcursul procesului, pentru considerentele ce succed.

Fără a evalua situaţia de fapt reţinută în cauză ori probele administrate, Înalta Curte reţine, cu referire la conduita procesuală a recurentei-pârâte, că, în cursul judecăţii în primă instanţă, reclamanta a propus probele cu înscrisuri şi expertiză contabilă, în ceea ce le priveşte pe ambele pârâte, încuviinţarea celei din urmă probe fiind prorogată după depunerea de către pârâte de înscrisuri.

Astfel cum rezultă din considerentele hotărârii primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a depus la dosar documente contabile, pe baza cărora reclamanta a efectuat un calcul al prejudiciului, prin raportare la numărul de produse achiziţionate, returnate, vândute efectiv, precum şi la produsele în stoc.

La termenul de judecată din 15 iunie 2017, pârâta B. S.R.L., prin avocat, a arătat că, de principiu, contestă valoarea indicată de către reclamantă, dar nu poate exprima un punctul de vedere, în lipsa unui centralizator al facturilor, motiv pentru care solicită un termen în acest sens, ce i-a fost acordat.

Prima instanţă a mai arătat că, deşi prezentă la termenele de judecată ulterioare, această pârâtă nu şi-a prezentat punctul de vedere cu privire la calculul propus de către reclamantă ori un calcul propriu, nici nu a depus înscrisurile necesare efectuării unei expertize.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că prima instanţă a acordat reclamantei despăgubiri calculate în modalitatea indicată de către aceasta, în baza art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, iar prin motivele de apel, pârâta B. S.R.L. s-a referit la criteriile de calcul al despăgubirilor, arătând că "la stabilirea pagubei efective, se vor putea lua în calcul numai urmările generate de confuzia propriu-zisă între mărci şi semnul utilizat de către terţ, astfel cum se răsfrâng în profitul acestuia, ca fiind diferenţa (scăderea) dintre profitul efectiv realizat din vânzarea de produse "C." şi "PRIMA" la momentul intrării pe piaţă şi profitul efectiv realizat din vânzarea de produse "C." şi "PRIMA" la momentul pronunţării hotărârii de interzicere a comercializării produsului "C." şi "PRIMA", însă numai în situaţia dovedirii că scăderea acestui venit s-ar datora confuziei consumatorilor care ar fi cumpărat un produs care nu ar fi fost original."

Pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei de apel administrarea probei cu expertiză extrajudiciară, pentru dovedirea motivelor de apel, iar prin motivele de recurs, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, a criticat neluarea în considerare de către instanţa de apel a acestui raport, susţinând şi faptul că, în măsura în care s-ar considera că pârâta a cauzat un prejudiciu reclamantei, acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către pârâtă, constând în suma de 68.735 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară.

Din cuprinsul acelui raport, depus la dosarul de apel pentru termenul de judecată din 16.11.2022, reiese că expertul a calculat beneficiul realizat de către pârâtă, în cuantum de 68.735 RON, ca urmare a vânzării produselor C. şi Prima achiziţionate de la societatea poloneză F. (în număr de 28.190), ca fiind diferenţa între veniturile din vânzarea acestora (1.269.818 RON) şi costul de achiziţie (1.201.003 RON).

Aşadar, chiar dacă, prin motivele de apel, pârâta nu a indicat şi cuantumul despăgubirilor ce ar putea fi, în opinia sa, acordate reclamantei, din circumstanţele redate anterior se observă că se susţine, practic, drept criteriu relevant de cuantificare a prejudiciului, beneficiul injust realizat prin comercializarea neautorizată de către reclamantă a produselor purtând mărcile reclamantei, calculat ca diferenţă între veniturile din vânzare şi costul de achiziţie. Acest criteriu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 ("toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat...").

Acelaşi criteriu şi acelaşi mod de calcul au fost propuse, însă, şi de către reclamantă, potrivit precizării depuse la prima instanţă pentru termenul de judecată din 15.06.2017:

"Prin urmare, scăzând din preţul de vânzare, preţul de achiziţie, rezultă un prejudiciu material total de 797.003 RON (aprox. 175.165 euro). Având în vedere că pârâta B. nu a depus la dosar un centralizator al facturilor de achiziţie şi al celor de vânzare, depunem ataşat prezentului document un document centralizator al achiziţiilor şi vânzărilor, astfel cum reiese din analiza documentelor contabile".

Rezultatul matematic diferit la care au ajuns reclamanta şi pârâta prin acelaşi mod de calcul al beneficiului realizat în mod injust, trebuia explicat de către pârâtă, căreia îi revenea în apel sarcina probei, în condiţiile în care prima instanţă a valorificat modul de calcul indicat de către reclamantă pentru acordarea despăgubirilor, iar calculul efectiv fusese realizat pe baza documentelor contabile depuse chiar de către pârâtă.

Or, pârâta, întocmai cum a procedat în cursul judecăţii de primă instanţă, nu a înţeles nici în apel să demonstreze în ce a constat eroarea de calcul săvârşită de către reclamantă, care ar fi împiedicat valorificarea susţinerilor reclamantei, iar raportul de expertiză contabilă extrajudiciară cuprinde două tabele, unul privind situaţia cantitativă şi valorică a produselor achiziţionate, iar cel de-al doilea, vizând situaţia veniturilor din vânzarea acelor produse. La finalul lucrării de specialitate, expertul a arătat că documentele i-au fost puse la dispoziţie pe suport electronic şi nu-şi asumă răspunderea pentru autenticitatea şi veridicitatea lor şi a semnăturilor de pe acestea.

Astfel, chiar dacă proba cu expertiza extrajudiciară ar fi fost socotită admisibilă de către instanţa de apel, tot nu ar fi putut fi luată în considerare, nefiind limpede din cuprinsul său dacă documentele înfăţişate expertului sunt aceleaşi cu cele depuse la dosarul cauzei şi pe baza cărora reclamanta şi-a făcut propriul calcul. Partea adversă, de altfel, nu a avut acces la efectuarea expertizei, pentru a observa documentele puse la dispoziţie expertului şi modul de lucru al acestuia şi pentru a formula eventuale obiecţiuni, după cum nici obiectivele lucrării de specialitate nu au putut fi cenzurate de către instanţă.

Or, respectarea principiilor nemijlocirii şi al dreptului la apărare este esenţială în încuviinţarea şi administrarea probei cu expertiză, astfel cum aceste acte de procedură sunt reglementate în C. proc. civ.. În contextul criticii referitoare la rolul activ al instanţei, se impune a se constata că instanţa de judecată nu are vreo obligaţie de a asimila din punct de vedere probator o expertiză extrajudiciară cu o expertiză judiciară, în condiţiile în care prima nu este în măsură să asigure garanţiile procesuale prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, nu se poate reţine vreo nelegalitate săvârşită de către instanţa de apel, prin aprecierea conform căreia pârâta nu a propus proba cu expertiză contabilă, deşi avea dreptul de a propune chiar în apel probele necesare dovedirii poziţiei sale procesuale exprimate prin motivele de apel. S-a considerat în acest fel că expertiza era necesară, iar cele expuse anterior, referitoare la diferenţele de calcul matematic şi la conţinutul raportului de expertiză extrajudiciară, confirmă această apreciere.

Or, din moment ce pârâtei îi revenea sarcina probei în apel, neîndeplinirea propriei obligaţii nu poate fi invocată, ca justificare a conduitei procesuale pasive, pentru a se imputa instanţei de apel neexercitarea rolului său în aflarea adevărului, inclusiv prin ordonarea unei expertize, prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. fiind clare în acest sens, stipulând că "(...) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Se poate preciza, totodată, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 130/19.02.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 172/6.03.2008, nu este aplicabilă în cauză, deoarece vizează un text de lege cu caracter special, respectiv art. 4 alin. (5) din titlul XIII - Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare - al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care are următorul conţinut:

"Expertizele extrajudiciare prezentate de către părţi în cadrul proceselor funciare au aceeaşi valoare probantă ca şi expertizele ordonate de către instanţa de judecată, cu condiţia ca acestea să fie efectuate de către experţi autorizaţi de către Ministerul Justiţiei."

Recurenta-pârâtă nu a înfăţişat niciun argument pentru care aplicarea acestei norme derogatorii de la dreptul comun şi, implicit decizia Curţii Constituţionale, ar trebui extinsă de la procese funciare la un litigiu de proprietate intelectuală precum cel de faţă, astfel încât nu se impun considerente suplimentare pe acest aspect.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi pe cea referitoare la nemotivarea deciziei în privinţa cererii în despăgubiri, de vreme ce considerentele deciziei de apel au fost suficiente pentru formularea de către partea nemulţumită a criticilor de nelegalitate şi, totodată, exercitarea controlului judiciar ierarhic din partea instanţei de recurs, potrivit celor arătate în prezenta decizie.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că beneficiul realizat de către un terţ poate fi considerat injust, în sensul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, doar dacă a fost dobândit ca urmare a confuziei între semne în percepţia consumatorilor, nefiind suficient riscul de confuzie, iar confuzia este exclusă în cazul comercializării de către terţ a unor produse autentice, precum în cauză.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici, care ignoră art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009 şi se bazează pe o interpretare greşită a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs vizând cererea în contrafacerea mărcilor reclamantei, s-a arătat că art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca UE, ce reglementează dreptul exclusiv al titularului unei asemenea mărci, este egal aplicabil indiferent de provenienţa produselor comercializate de către un terţ fără consimţământul titularului mărcii, respectiv dacă produsele sunt autentice ori doar imită produsele originale. Caracterul autentic poate interesa numai în ipoteza de excepţie a epuizării dreptului la marcă, caz în care titularul nu mai poate interzice utilizarea mărcii de către terţi, chiar dacă nu a autorizat acea utilizare.

De asemenea, s-a arătat deja că, atunci când este aplicabilă regula prevăzută de art. 9 din Regulament, titularul mărcii UE este îndreptăţit să interzice folosirea unui semn de către un terţ, în cadrul comerţului, doar dacă sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute, respectiv pentru: un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată (lit. a); un semn pentru care, din cauza identităţii sau similitudinii sale cu marca comunitară şi din cauza identităţii sau similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de marca comunitară şi de semn, există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă (lit. b); un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta este de notorietate în Comunitate şi când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora (lit. c).

Condiţia riscului de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere între semne, este prevăzută, aşadar, doar în ipoteza de la lit. b), ipoteză întrunită şi în prezenta cauză, instanţa de apel menţinând hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze actele de comerţ neautorizate cu produse purtând semne identice cu mărcile reclamantei.

Or, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 se referă tocmai la situaţiile de încălcare a unui drept la marcă, prevăzute inclusiv de art. 9 din Regulament, în cazul unei mărci UE, reglementând acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului real suferit prin această încălcare de către titularul mărcii. În acest sens, alin. (1) al art. 14 prevede că "La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite."

Cu excepţia condiţiei vinovăţiei şi a prejudiciului, nicio altă condiţie nu este prevăzută în plus în art. 14 faţă de cele ce vizează încălcarea dreptului la marcă, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori se constată existenţa unor asemenea acte de încălcare, riscul de confuzie între marcă şi semnul utilizat de terţ este suficient pentru repararea prejudiciului real suferit, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să dovedească însăşi confuzia între aceste semne în percepţia consumatorilor, astfel cum susţine recurenta, caracterul autentic ori de imitaţie al produselor terţului neavând nicio relevanţă. Întrunirea cerinţei confuziei propriu - zise, ce nu este prevăzută de art. 9 din Regulament, ar echivala cu o adăugare la lege, nepermisă în operaţiunea de interpretare a legii.

Referirea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 la activitatea de contrafacere a terţului nu conduce la concluzia existenţei şi a cerinţei confuziei propriu - zise, care ar trebui, potrivit recurentei, să fie întrunită în ipoteza produselor autentice, recurenta reproşând deciziei de apel lipsa unei distincţii între actele de contrafacere şi actele de încălcare a dreptului la marcă.

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, contrafacerea înseamnă chiar încălcarea dreptului la marcă, constatarea oricăror acte de folosire în comerţ a mărcii, neautorizată de către titular, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 9 din Regulament (pentru o marcă UE), deschizând posibilitatea reparării prejudiciului.

Conform art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, "(...) măsurile, procedurile şi repararea daunelor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională."

De asemenea, din considerentele 10 şi 13 ale Directivei 2004/48 - ce a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 100/2005 - reiese că obiectivul Directivei constă în apropierea legislaţiilor statelor membre pentru a asigura un nivel de protecţie ridicat, echivalent şi omogen al proprietăţii intelectuale în cadrul pieţei interne şi, respectiv, că domeniul de aplicare al acestei directive trebuie să fie determinat cât mai extins posibil pentru a include toate drepturile de proprietate intelectuală reglementate prin dispoziţiile de drept al Uniunii în materie sau de legislaţia internă a statului membru respectiv.

Or, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, instanţa naţională este obligată, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern, să dea acestui drept, în măsura posibilului, o interpretare conformă cerinţelor dreptului Uniunii şi să asigure astfel, în cadrul competenţelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluţionează litigiul cu care este sesizată. Acest principiu impune ca instanţa naţională să ia în considerare ansamblul dreptului naţional pentru a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat astfel încât să nu conducă la un rezultat contrar dreptului Uniunii (hotărârea din 18 decembrie 2019 pronunţată în cauza IT Development SAS C-666/18, pct. 48).

În virtutea obligaţiei de interpretare conformă ce revine instanţelor naţionale, sintagma "activitatea de contrafacere" din cuprinsul art. 14 al O.U.G. nr. 100/2005 nu poate avea altă semnificaţie decât aceea de încălcare a dreptului la marcă şi aceasta, independent de regimul de răspundere aplicabil potrivit dreptului naţional, contractual sau delictual. Potrivit CJUE, determinarea acestui regim, în cazul unei încălcări a dreptului de autor, aparţine instanţei naţionale, dar cu deplina respectare a cerinţele Directivei 2004/48 (hotărârea sus-citată din cauza IT Development SAS, pct. 45).

În consecinţă, nu are temei critica recurentei referitoare la noţiunea de contrafacere şi la existenţa în cuprinsul art. 14 al O.U.G. nr. 100/2005 a unei condiţii suplimentare privind confuzia propriu - zisă între semnele aflate în conflict.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel, în condiţiile în care suma de bani acordată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat este excesivă în raport de obiectul litigiului şi munca prestată de avocat, Înalta Curte constată că nu se circumscriu unei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, ci uneia de netemeinicie, care nu poate fi primită în recurs.

Prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de ÎCCJ în examinarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 05 martie 2020, s-a tranşat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe acest temei şi constatând că motivul de recurs vizează exclusiv cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea primei instanţe, prin decizia recurată fiind respins motivul de apel pe acest aspect, fără ca pârâta B. S.R.L. să fie obligată către reclamantă şi la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea apelului, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca neîncadrându-se în vreunul dintre motivele de casare din art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în aplicarea art. 296 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta D. S.R.L., se constată următoarele:

Prin motivele de recurs, pârâta a formulat critici referitoare la cererea în despăgubiri şi la cheltuielile de judecată.

S-a reproşat instanţei de apel, în primul rând, nemotivarea soluţiei de respingere a apelului său, în condiţiile în care a fost menţionat un singur argument, dar cu privire la un aspect necontestat, în timp ce chestiunea contestată nu a fost analizată. Recurenta-pârâtă a susţinut, totodată, că greşita calculare a beneficiului realizat în mod injust conduce la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat, prin considerentele expuse în decizia recurată, la raportul întocmit de expertul judiciar contabil desemnat de către prima instanţă, prin prisma căruia a cenzurat susţinerile din apel ale pârâtei D. S.R.L., considerând că, în acest fel, sunt respectate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 C. proc. civ.

Se impune a se preciza, din punctul de vedere al limitelor învestirii instanţei de apel, că motivele de apel formulate de către pârâta D. S.R.L., astfel cum se regăsesc în cererea depusă la dosar, nu conţin vreo critică referitoare la întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărârea primei instanţe în sarcina sa.

Singurele susţineri pe acest aspect sunt cele din concluziile orale prezentate la termenul din 22.02.2023, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor şi consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Întrucât instanţa de apel s-a considerat învestită şi în legătură cu întinderea despăgubirilor, expunând argumente prin care a confirmat soluţia primei instanţe pe acest aspect, nu se poate reţine inadmisibilitatea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, ca fiind formulat omisso medio. Admiterea acestei apărări ar fi condus la înlăturarea criticii, fără o analiză pe fond a acesteia, iar nu la respingerea, ca inadmisibil, a recursului în integralitatea sa, astfel cum preconiza intimata, recursul fiind, de altfel, admis în principiu în procedura de filtru parcursă în cauză.

Prin decizia recurată, s-a reţinut că această pârâtă a criticat, prin motivele de apel, neluarea în considerare, la calcularea beneficiului injust, pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, a cheltuielilor de transport efectuate în legătură cu produsele purtând mărcile reclamantei, în sensul că din suma de 164.339 RON ar trebui scăzute aceste cheltuieli.

Prin urmare, chestiunea contestată, cu a cărei soluţionare s-a considerat a fi învestită instanţa de apel, este aceea a greşitei includeri a cheltuielilor de transport în suma de 164.339 RON, iar nu a acordării sumei de 126.740 RON, la care se face referire prin motivele de recurs, stabilită de către expertul contabil ca o variantă de calcul alternativă la suma de 164.339 RON şi calculată diferit de aceasta, respectiv prin excluderea şi a costurilor de transport suportate la achiziţia produselor şi evidenţiate în contul contabil de servicii de transport, nu numai a costurilor de transport evidenţiate în contul contabil de marfă.

De altfel, cu referire la limitele învestirii în apel, se observă că instanţa a admis apelul pârâtei D. S.R.L. în privinţa adaosului comercial calculat asupra stocului de produse rămas nevândut, pe care l-a scăzut tot din suma de 164.339 RON. Or, pârâta nu a criticat decizia de apel şi sub acest aspect, pentru a susţine, în cadrul unor motive de nelegalitate, că adaosul comercial asupra stocului trebuia scăzut, în realitate, din suma de 126.740 RON, pentru un calcul corect al beneficiului obţinut, în raport de concluziile expertizei contabile.

În contextul limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum acestea rezultă din considerentele deciziei de apel, pârâta ar fi trebuit să critice cu prioritate nerespectarea prevederilor art. 477 C. proc. civ., făcând referire la conţinutul motivelor de apel şi demonstrând că a înţeles să învestească instanţa de apel, în realitate, cu o altă chestiune decât cea care a fost efectiv analizată.

În absenţa unei învestiri în acest sens, nu se poate imputa instanţei de apel absenţa vreunei referiri la chestiunea menţionată în cuprinsul motivelor de recurs, astfel încât critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respinsă.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind modul de aplicare a prevederilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei relevă, în realitate, situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, în sensul că beneficiul injust a fost calculat, după cum s-a arătat în cele ce preced, prin raportare la varianta iniţială din raportul de expertiză contabilă, prin care s-a stabilit suma de 164.339 RON cu acest titlu.

Or, reevaluarea probelor administrate, cu finalitatea stabilirii unei alte situaţii de fapt, interesează temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, astfel încât excedează prerogativelor instanţei de recurs, nefiind circumscrisă motivelor de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte omisiunea de pronunţare prin decizia recurată asupra neaplicării de către prima instanţă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică, încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată şi va fi respinsă ca atare, întrucât pârâta nu a criticat prin motivele de apel neluarea în considerare de către prima instanţă a acestei norme, cu toate că a admis doar în parte cererea de chemare în judecată.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul pârâtei D. S.R.L., în temeiul art. 496 C. proc. civ.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentele-pârâte B. S.R.L. şi D. S.R.L., prin administrator judiciar H., la plata a câte jumătate din suma totală de 18.891,9 RON cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea recursurilor, solicitată de intimata-reclamantă A. şi dovedită prin facturile nr. x/31.10.2023 şi nr. y/28.06.2024 depuse la dosar, respectiv la câte 9.446 RON fiecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele B. S.R.L. şi D. S.R.L., prin administrator judiciar H., împotriva deciziei civile nr. 784A din 19 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele-pârâte B. S.R.L. şi D. S.R.L., prin administrator judiciar H., la plata a câte 9.446 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.